Dicționar de cuvinte și expresii celebre |
E în această expresie o greşeală de traducere a primilor translatori ai Bibliei în româneşte, greşeală care a fost preluată de generaţiile următoare (vezi: Literă de evanghelie) şi încetăţenită parcă pentru a demonstra justeţea adagiului latin : error comunis facit ius (o eroare comună are putere de lege).
De fapt e vorba de Pământul făgăduit, adică de acel Canaan (vezi) promis de Dumnezeu – cum povesteşte scriptura – prin solemn legământ poporului izraelit: o ţară „unde curge lapte şi miere”, un Eldorado cu toate bunătăţile şi bogăţiile, unde belşugul şi fericirea se revarsă, fără să fie nevoie să faci nimic.
Iuvenal, Satira a X-a (81).
El reproşează Romei în decadenţă că nu mai are altă ambiţie decât a se hrăni şi a se distra. Mai târziu expresia a fost interpretată ad litteram, şi nu în adevăratul ei înţeles, spre a susţine că poporului îi trebuie numai pâine şi distracţii.
şi aceasta a devenit un fel de deviză a cârmuitorilor care îşi închipuiau că pot astfel să doarmă liniştiţi. Mişcările revoluţionare ale popoarelor au dovedit limitele istorice ale acestui panem et eircenses.
Era un obicei străvechi (relatat şi de Maurice Druon în romanul său Les rois maudits despre regii Franţei din sec. XIII) potrivit căruia, de zile mari, oamenii bogaţi porunceau să se arunce un pumn de pitaci sau diverse bucate mulţimii adunate în pieţe sau pe străzi, pentru a se desfăta privind cerşetorii hămesiţi care se năpusteau, înghesuindu-se şi strivindu-se, ca să apuce câte ceva din pomana bogătaşilor.
Obiceiul a dispărut, dar comparaţia a rămas: „parcă se bat calicii la gura lui”, folosită pentru cei ce mănâncă foarte grăbit, şi extinsă la cei care vorbesc repede, parcă le-ar fi frică să nu li se ia vorba din gură.
Vechii greci au imaginat că viaţa omului e în mâna a trei zeităţi: Parcele, dintre care una, Clotho, ţine fusul vieţii, alta, Lakhesis, îl deapănă (de aici expresia: firul vieţii) şi a treia, Atropos, cu fatalul ei foarfece, îl taie.
În poezie sau în graiul acelora care vor să evite cuvântul „soartă”, Parcele servesc spre a exprima ideea de ursită.
Cuvintele regelui Henric al IV-lea care, pentru a obţine tronul Franţei, a trecut de la religia protestantă la catolicism. El le-a rostit în ziua de 25 iulie 1593, în biserica Saint-Denis, rezumând adevărul istoric că a cucerit Parisul printr-o liturghie, adică prin acceptarea altei credinţe.
Se aplică pentru o abjurare, o renegare care aduce avantaje.
Una dintre cărţile „Noului Testament”, atribuită evanghelistului Ioan, „Apocalipsul” – care în greceşte înseamnă „revelaţie” – cuprinde prorociri fantastice despre un pretins „sfârşit al lumii” şi despre „judecata de apoi”.
Datorită conţinutului mistic şi stilului nebulos al acestei scrieri, apocalipsul a devenit echivalent cu o fantasmagorie, cu o halucinaţie.
Deci, a vorbi ca în Apocalips înseamnă a vorbi într-un fel neinteligibil, cu exagerări greu de crezut.
E numele străvechi al unui munte din Grecia, sediul lui Apollo şi al muzelor, decretat sălaşul poeţilor şi al poeziei.
De aceea când, tot poetic, vrem să arătăm că cineva cultivă poezia, spunem că „stă pe Parnas”, „urcă pe Parnas” etc.
Versul 139 din Ars poetica a lui Horaţiu.
Poetul îi sfătuieşte pe scriitori să evite începuturi promiţătoare, bombastice şi pompoase, căci fac pe cititor să se aştepte la prea multe, iar până la urmă, din muntele făgăduit iese un biet şoricel, simbolizând un rezultat infim faţă de energia investită:
Expresia este uneori citată rezumativ numai cu primele două cuvinte: Parturiunt montes, iar alteori numai cu ultimele două: Ridiculus mus, în ambele aceste variante se subînțelege restul.
Pasărea Iunonei era păunul.
A devenit simbolul fidelităţii Iunona fiind zeiţa protectoare a căsătoriilor. De altfel, mai toate păsările zeiţelor au ajuns, ca şi stăpânele lor, metafore literare.
Minerva avea o bufniţă (simbol al înţelepciunii), Venus, un porumbel (simbolul păcii).
Foarte mulţi învăţaţi şi scriitori antici, începând cu istoricul Herodot (secolul V î.Hr.) vorbesc despre o pasăre, unică în felul ei, de mărimea unui vultur, cu pene aurii în jurul gâtului, strălucind ca un colier lângă celelalte de culoarea purpurei.
Trăind în deserturile Arabiei, fabuloasa pasăre, după o viaţă de peste cinci sute de ani, când simţea apropiindu-i-se sfârşitul, îşi făcea un cuib de rămurele răşinoase ce se aprind uşor, se expunea soarelui arzător al pustiului, se mistuia ca pe un rug şi apoi, din propria-i cenuşă, se năştea alt Fenix.
Unii au pretins că cei vechi ar fi vrut să simbolizeze prin această pasăre – timpul, alţii – mersul soarelui ş.a.m.d. Dar, sigur este că pasărea Phoenix se naşte şi renaşte mereu în vorbirea unor persoane care vor să prezinte metaforic ceva ce dispare spre a reapărea, deci un simbol al reînnoirii veşnice.
Poetul francez Alexis Piron, autor a zeci de satire, cântece, piese de teatru etc. e cunoscut îndeosebi prin două versuri lăsate pentru mormântul său.
Mâhnit că regele Ludovic al XV-lea nu i-a ratificat alegerea ca membru al Academiei Franceze, Piron şi-a compus epitaful celebru :
„Piron, aici, sub piatra grea,
Îşi doarme somnul funerar.
N-a fost nimic în viaţa sa,
Nici academician măcar !”
Scris cu amară ironie, distihul lui Piron se citează de asemenea numai la modul ironic.
Acest adagiu poate fi folosit în două feluri:
1. ca avertisment (trebuie tu cel dintâi să te supui principiilor pe care le-ai stabilit) şi
2. ca sancţiune (ţi se aplică ţie legea pe care ai făcut-o pentru alţii).
Adagiul latin este traducerea unei cugetări a lui Pittakos din Mitilene, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei.
Shakespeare, Henric VI (partea a treia, act. I, sc. 1)
Acţiunea piesei înfăţişează luptele din secolul al XV-lea dintre familiile domnitoare engleze, lupte cunoscute sub denumirea de „Războiul celor două roze”.
Nobilii care-l sprijineau pe Henric (şi care, ca semn distinctiv, purtau roze roşii la pălărie), urmărind să-i înlăture pe partizanii ducelui de York (roze albe), vor să acţioneze rapid şi energic.
Regele le cere răbdare. Lordul Clifford replică: „Răbdarea-i bună pentru laşi”...
Procust (sau Procrust) e numele unui bandit din vechime, originar din Atica (regiune a Greciei cu capitala Atena).
Înzestrat cu o forţă excepţională, el ataca drumeţii între Atena şi Megara. Tâlharul îşi făcuse o faimă sinistră prin procedeul său diabolic de tortură: două paturi de fier, unul mare şi altul mic, pe care îşi întindea victimele. Dacă trupurile lor erau prea lungi, el le reteza picioarele, ca să încapă în patul cel mic.
Dacă dimpotrivă victimele erau oameni scunzi, Procust le scotea picioarele din încheieturi şi le trăgea până atingeau măsura patului cel mare. Teseu l-a ucis pe tâlhar prin acelaşi supliciu.
Această legendă greacă a dat naştere expresiei „patul lui Procust”, spre a ilustra în special mutilările care se aduc unor opere literare, cu scopul de a încăpea în tiparul voit; sau, în general, pentru a indica forme fixe şi prestabilite, constrângeri nefireşti.
Vergiliu, Eneida (VI, v. 129–130)
Vergiliu îi califică astfel pe acei rari muritori care au putut ieşi din Infern. Aceste cuvinte se aplică oamenilor înzestraţi, „plăcuţi zeilor” cum spuneau cei vechi, sau cărora le surâde norocul.
Evanghelia lui Luca (cap. XXIV, versetul 36), unde se povesteşte că Iisus, reîntors la Ierusalim, s-ar fi adresat cu aceste cuvinte (în ebraică) apostolilor săi în prima zi de Paşti.
De altfel salutul „şalom”, care există de mult în limba ebraică şi care înseamnă „pace”, e folosit şi astăzi în loc de „bună ziua”.
Cicero, Paradoxa (III, 1)
În nici un mod, indiferent de situaţie, rang, poziţie socială, n-ai voie să greşeşti. Greşeala nu-i permisă nici celor de bună credinţă – adică celor care n-au ştiut că săvârşesc o faptă pedepsită de lege sau de morală.
E traducerea latină a cuvintelor ebraice „al het” (pentru păcatul săvârşit), pe care, spune Biblia (Cartea regilor), le-ar fi folosit David spre a recunoaşte în faţa profetului Nathan, greşeala de care era învinuit.
Cuvântul e folosit atunci când e vorba de un păcat mare şi grav. Dar când păcatul e mai mic, adică e vorba de o greşeală, se citează de obicei cealaltă formulă latină: Mea culpa.
E numele vestitului cal înaripat din mitologie. Ajuns în Olimp, a intrat în slujba zeilor, dar îndeosebi era considerat calul muzelor.
Legenda spune că Pegas a lovit cu copita o stâncă din muntele Helikon (Grecia) şi pe loc a ţâşnit un izvor miraculos. Este vorba de fântâna Hippocrene, de unde beau poeţii ca să capete inspiraţie.
Scriitorii moderni, în dorinţa de a urca mai lesne pe Parnas (vezi), se servesc de faimosul Pegas, căruia, împrumutându-i pe lângă aripile legendare, aripile fanteziei lor, i-au atribuit rolul de purtător al inspiraţiei poetice.
Astfel: „Pegas” sau „a încăleca pe Pegas”, sau „a zbura pe Pegas” etc. au devenit expresii literare care înseamnă: a te lăsa în voia inspiraţiei, a te înălţa spre Parnas, spre culmile poeziei.
Dicton rezultat din versul 437 al tragediei Hercule furios de Seneca: Non est ad astra mollis e terris via.
Succesul nu este un fruct care cade singur din pomul vieţii în palma omului. Nici să-l culegi nu e treabă lesnicioasă.
Cu alte cuvinte, calea spre reuşită e presărată cu greutăţi şi numai prin strădanii anevoioase (per aspera) putem ajunge la izbândă, la lumină (ad astra).
Zicătoare latină care înseamnă de fapt: pe orice cale, prin orice mijloace, permise sau nepermise.
Mirabeau, unul din capii revoluţiei franceze, folosea această zicală: ... „să presupunem un scelerat care ar dori libertatea per fas et nefas şi care nu s-ar ruşina de nici un fel de mijloace. Ei bine, s-ar alege cu ruşine şi nici n-ar dobândi libertatea”.
În Adunarea constituantă franceză (şedinţa din 13 mai 1791), se discutau decretele asupra coloniilor şi emancipării oamenilor de culoare. Frica de a pierde coloniile se dovedea mai tare decât principiul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”.
În atmosfera generală de nehotărâre, a luat cuvântul deputatul Dupont de Nemours care a cerut răspicat: „Dacă e vorba de ales între a sacrifica interesul sau dreptatea, mai bine sacrificăm coloniile decât un principiu”. Dar nici această declaraţie n-a reuşit să risipească ezitarea adunării. Atunci s-a ridicat Robespierre care, amintindu-şi de principiul Fiat iustitia, pereat mundus, a sprijinit poziţia lui Nemours, exclamând categoric: „Piară mai degrabă coloniile decât să facem compromisuri cu onoarea şi libertatea”.
Întrucât însă Robespierre era un nume mai cunoscut, posteritatea a combinat ambele fraze în una singură: „Piară coloniile decât principiile”' şi a pus-o în seama „Incoruptibilului”, cum era poreclit Robespierre.
Se citează spre a arăta că nu trebuie să sacrificăm dreptatea în faţa interesului.
Istoria anecdotică povesteşte că regina Cleopatra a Egiptului a uimit pe Marc Antoniu prin luxul şi risipa nesăbuită.
La un ospăţ oferit în cinstea lui Antoniu, când acesta şi-a exprimat deschis surprinderea faţă de cheltuielile exagerate ale reginei, Cleopatra a desprins cea mai frumoasă perlă de la cerceii ei, a dizolvat-o într-un pahar cu acid şi l-a băut în sănătatea triumvirului roman, spunând: „Omagiul pentru Antoniu le întrece pe toate”.
Cum această anecdotă păcătuieşte cel puţin prin două inexactităţi (perla nu se topeşte în acid şi regina n-ar mai fi continuat banchetul după o asemenea băutură), expresia „perla Cleopatrei” desemnează un fapt uluitor, incredibil.
Expresia derivă de la cuvântul grecesc „apostolos”, care înseamnă „trimis departe”. şi cum, în vechime, aceşti trimişi umblau pe jos, s-a ajuns, prin comparaţie, să se spună despre cei porniţi în drumeţie lungă, că merg „per pedes apostolorum”.
De altfel, în iconografie, apostolii sunt reprezentaţi ca drumeţi cu picioarele goale.
Răspândirea expresiei se datoreşte şi unei secte de predicatori nomazi, înfiinţată în anul 1260 de Sagarelli din Parma. Ei îşi ziceau „apostoli” şi umblau pe jos să adune pâine şi pomeni.
Sistem fizic (mecanic, electric etc.), imaginat să funcţioneze nelimitat spre a efectua lucru mecanic sau a furniza energie fără întrerupere. Cum toate încercările făcute în această direcţie s-au dovedit zadarnice de-a lungul vremii, expresia indică ceva imposibil de realizat, sau serveşte drept comparaţie pentru o mişcare continuă.
De pildă, compoziţiile muzicale care, prin succesiunea rapidă a notelor, imită un perpetuum mobile, poartă uneori acest titlu.
Expresie prin care se arată că reprezentantul diplomatic al unei ţări străine este acceptat pentru acreditarea lui, sau dimpotrivă, este indezirabil.
Din limbajul diplomatic formula a trecut şi în vorbirea curentă pentru a desemna o persoană binevenită, simpatizată sau una nedorită.
Cu aceste cuvinte a definit cancelarul german Bethmann-Hollweg, tratatele, la 4 august 1914. În acea zi (deci cu zece zile înainte de izbucnirea primului război mondial), sir Edward Goschen, ambasadorul Marii Britanii la Berlin, se prezentă în audienţă cancelarului, notificându-i că Anglia va declara război Reichului, dacă acesta nu va respecta tratatul internaţional prin care era garantată neutralitatea Belgiei (tratat semnat şi de Germania). „Cum? – răspunse Bethmann-Hollweg – vreţi să faceţi război unei naţiuni înrudite (Kaizerul era văr cu regele Angliei) pentru un petic de hârtie?”
Vorbele acestea: scrap of paper (consemnate pentru prima oară în englezeşte) au ajuns să fie cunoscute graţie raportului făcut de ambasadorul britanic, raport publicat într-o „carte albastră”.
De atunci expresia „petic de hârtie” şi-a extins sfera de aplicaţie, fiind astăzi întrebuinţată pentru orice act nerespectat, pentru orice hârtie fără de valoare.
Pazvanţii erau soldaţi din trupele lui Pasvan-Oglu (Osman Paşa), care s-a răsculat împotriva Porţii şi cu cetele de rebeli a pustiit ambele maluri ale Dunării (1797 – 1812).
Vlahuţă descrie jafurile şi crimele comise de pazvanţi în Oltenia. Iar Bălcescu se întreba: „Nu suntem oare în primejdia ca vreo câteva sute de pazvanţi să ne facă a apuca iarăşi drumul pribegiei?”
Expresia „pe vremea lui Pazvante” înseamnă deci: din timpuri apuse, de tristă amintire. Cu sens atenuat şi ironic: o epocă veche, demodată.
Este o speţă de piatră neagră, extrem de dură, de care se servesc bijutierii spre a încerca dacă un giuvaer este de aur şi anume ce fel de aur. Se freacă obiectul de piatra neagră şi, pe pătura subţire de metal rămasă pe piatră, se picură puţină apă tare (acid nitric).
Dacă nu-i aur, galbenul dispare; dacă este veritabil, culoarea pe care o capătă pata indică felul aurului. Ca expresie, piatra de încercare se foloseşte pentru o probă grea.
Graţie portretului pe care Homer i-l face în Odiseea, Penelopa a ajuns simbolul statorniciei conjugale, chipul soţiei virtuoase şi devotate.
După războiul Troiei, unde a stat zece ani pe câmpul de luptă, Ulise rătăceşte pe mări alţi zece ani; şi, în tot acest răstimp, Penelopa, acasă, îl aşteaptă cu neasemuită credinţă, deşi foarte mulţi peţitori îi cer mâna. La început, spre a-i amâna, ea recurge la un şiretlic: spune că nu se va remărita până nu va termina de ţesut giulgiul pentru socrul ei, care, chipurile, s-ar afla în pragul morţii. Dar, pe ascuns, desfăcea noaptea tot ceea ce ţesea ziua.
De aici, vorba pânza Penelopei, care, ca sens, este identică cu simbolul meşterului Manole (vezi).
Poeţii obişnuiau să-şi citească operele lor în arena amfiteatrelor romane şi nu se sfiau la sfârşit (de altfel ca şi actorii) să invite publicul a-i, aplauda, prin formula de mai sus.
Astăzi este folosită numai cu o nuanţă de glumă.
Proverb care exprimă un efort zadarnic.
Echivalentul zicătorii noastre: A duce apă la fântână. Grecii spuneau: „A transporta bufniţe la Atena”.
Zicala vine de la isprăvile lui Gribouille, tipul naivului, al prostului, din snoavele populare franceze. Îndeosebi două dintre ele au rămas de pomină: într-o zi înnorată de toamnă, Gribouille, de teamă să nu-l ude ploaia, s-a aruncat în fântână; iar într-o dogoritoare zi de vară, el vărsă cofe de apă în valuri, de frică să nu sece marea!
Era formula cu care filozofii scolastici demascau eroarea adeseori săvârşită de a lua o coincidenţă drept o consecinţă şi de a socoti drept cauză ceea ce n-a fost decât o întâmplare. Din asemenea greşite interpretări privind fapte întâmplătoare s-au născut şi multe superstiţii.
Un exemplu: în anul 1846 a apărut cometa lui Biela. N-a trecut mult şi a izbucnit o epidemie de holeră în Europa. Oamenii neştiutori, dar mai ales cei interesaţi să menţină ignoranţa, au făcut de îndată legătura, susţinând că molima, răspândită după cometă (adică post hoc), era din cauza ei (adică ergo propter hoc). De asemenea, eclipse de soare sau de lună au fost făcute răspunzătoare de izbucnirea unor războaie ulterioare.
Când vrem să combatem atare confuzii, greşeli şi scorniri, putem cita formula de mai sus, prin care ele erau criticate încă din vremuri de mult apuse.
Cuvinte rostite de Letiţia Bonaparte, mama lui Napoleon, care a intuit că gloria şi puterea fiului ei nu vor fi de lungă durată datorită temperamentului său năvalnic şi dorinţei nepotolite de cuceriri, ceea ce i-a coalizat pe toţi duşmanii interni şi dinafară.
Expresia e cunoscută şi sub forma: pourvou que ça douré, adică aşa cum a pronunţat-o „Madame mère” (Doamna mamă) care, fiind din Ajaccio, vorbea limba franceză cu accent corsican.
Se citează, ca îndoială sau ca avertisment, spre a semnala că o anumită stare de lucruri pare nesigură, trecătoare.
În anul 1654, Blaise Pascal a suferit un accident. În apropierea podului Neuilly, caii de la trăsura sa s-au speriat şi au pornit într-o goană nebună. Celebrul scriitor şi om de ştiinţă francez era să-şi piardă viaţa.
De atunci şi până în clipa sfârşitului (1662) a fost fără încetare chinuit de spaima că în preajma lui se deschide o prăpastie care-l va înghiţi.
În medicină sunt cunoscute aceste forme de obsesii, care pot căpăta uneori un caracter anormal. Ele provoacă o anxietate foarte persistentă care în unele cazuri nu cedează nici atunci când dispare cauza declanşării ei. Pascal a fost cuprins de o asemenea nevroză, o stare de psihastenie şi, deşi gânditor cu o minte atât de clară, de lucidă, n-a izbutit totuşi prin raţionament şi voinţă să se vindece de această maladie.
„Prăpastia lui Pascal” semnifică deci un pericol închipuit, o obsesie.
Maximă a lui Euripide din tragedia sa Rugătoarele (versul 150).
Văduvele şi mamele din Teba se adresează lui Teseu, regele Atenei, cerând sprijinul acestuia împotriva lui Greon, războinicul rege al Tebei. Teseu intervine şi Creon e înfrânt.
Piesa lui Euripide militează pentru respectul faţă de om, dragostea de pace, chibzuinţă şi prevedere politică, socotite ca adevăratele semne ale bărbăţiei şi curajului.
Citatul e folosit în acest spirit.
Aceste două cuvinte sunt invocate pentru a persifla pe egoişti, dar mai ales pe abuzivii care, în virtutea „dreptului” celui mai tare, îşi rezervă lor toate avantajele.
Expresia e rezumată după replica leului dintr-o vestită fabulă a lui Fedru (I, 5 –v. 6): „Prima parte mi se cuvine mie, fiindcă sunt leu !”.
Vestit precept latin servit acelora care se pierdeau în discuţii şi filozofări, neglijând propria lor existenţă, adică neîngrijindu-se să-şi câştige mijloacele de trai, sau nepricepându-se de a le realiza.
Sfatul acesta a dat loc şi la parodieri: primum libere (mai întâi bea), deinde vivere, spre a zeflemisi pe băutorii care îşi neglijează sănătatea; primum bibere, deinde philosophari, spre a invita oamenii reuniţi la un ospăţ, ca mai întâi să bea şi după aceea să vorbească.
Cicero, De natura deorum (III, 40)
Ara era la romani altarul din temple, iar focus era căminul închinat zeilor casei numiţi „lari”.
Formula aceasta (precedată de obicei de verbul „a lupta”, sau „a combate”, sau „a lua armele” etc.) exprimă poetic faptul că lupta se dă pentru patrie şi cămin, pentru neam şi familie, pentru interese naţionale şi totodată pentru interesul fiecăruia.
Înseamnă a pleda pentru propria ta cauză, pentru apărarea ta, a numelui tău, a intereselor tale.
Expresia ne-a rămas de la pledoaria cu acest titlu, pe care marele orator roman Cicero a rostit-o la Roma, după întoarcerea sa din exil, spre a-şi revendica pământul şi casa care îi fuseseră confiscate de către patricianul Clodius.
Titanul care a furat zeilor focul şi l-a adus pe pământ, dăruindu-l oamenilor şi contribuind astfel la dezvoltarea meşteşugurilor.
Numele lui a ajuns un simbol al gândirii libere, al luptei pentru progres, împotriva întunericului şi tiraniei.
În vreme ce nobilimea se mulţumea să facă promisiuni fără să le respecte, burghezia era interesată să le şi onoreze. Este un proverb derivat din altul: promettre et tenir sont deux (a promite şi a respecta promisiunea sunt două lucruri diferite).
Adică: una-i a făgădui şi-alta e a împlini. Se adresează, de obicei, persoanelor care nu-şi onorează promisiunile, nu-şi respectă cuvântul dat.
Această vestită punte, care datează din secolul XVI, lega palatul Dogilor de închisoarea din Veneţia, condamnaţii fiind conduşi din sala de judecată spre locul de osândă.
Peste patru sute de ani au trecut pe Ponte del Sospiri, dar ecoul suspinelor nu s-a stins. Numele punţii – devenit expresie – semnifică şi astăzi un loc de suferinţe, o sursă de amărăciuni.
Este numele vestitului sculptor grec din Cipru, despre care legenda, relatată şi de Ovidiu (în Metamorfoze, X), spune că s-a îndrăgostit de statuia în fildeş a unei femei, pe care el însuşi o sculptase şi îi dăduse numele de Galathea. şi legenda mai spune că s-a şi căsătorit cu ea, după ce zeiţa Afrodita a însufleţit-o.
Posteritatea a văzut în această legendă simbolul puterii creatoare a artei care reuşeşte să dea viaţă materiei inerte şi totodată puterea animatoare a unei mari iubiri.