Cuvântul s-a format de la numele lui Niccolo Machiavelli, diplomat florentin, care a trăit între anii 1469 şi 1527. Acesta a scris în 1515 o carte cu titlul Principele (tradusă şi în limba română), în care – cu sinceritate (după părerea unora) – dar mai ales cu cinism (după opinia altora), a preconizat în politică absolut orice mijloace ce pot duce la atingerea scopului propus: vicleşug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, diabolice manevre, trădare, corupere etc.
      Această doctrină a dat naştere în limbajul comun epitetului de machiavelic şi expresiei machiavelism, care se aplică însă numai unor persoane, unor acţiuni, unor sisteme etc., din care dacă morala şi scrupulele sunt excluse, sunt în schimb incluse ingeniozitatea, dibăcia, calculul premeditat şi o ţintă foarte precisă.

      Adică: forţa e mai tare decât dreptul.
      Expresia favorită a cancelarului german Bismarck, care o repeta în toate ocaziile. Unii îl consideră chiar autorul ei.

      Formulă încetăţenită  aproape pretutindeni în universităţi.
      Se spune: a trece un examen magna cum laude, sau a obţine o diplomă magna cum laude, adică în mod strălucit, cu notele maxime, cu succes deplin.

      Expresie a poetului latin Lucan (Marcus Annaeus Lucanus), din Pharsalia (I, 135), un poem epic în care povesteşte luptele dintre Cezar şi Pompei.
      Autorul foloseşte aceste cuvinte la adresa lui Pompei, care, ajungând o umbră a luptătorului de altă dată, a fost învins de Cezar la Pharsalos, în anul 48 î.Hr. Aceeaşi expresie o întâlnim în tragedia Octavia (71), atribuită lui Seneca.
      Magni nominis umbra se referă şi astăzi la persoane, lucruri sau locuri din care nu a mai rămas decât amintirea gloriei trecute, decât numele.

      Sunt veacuri multe de când istoricul latin Tacit scria  în Viaţa lui Agricola (33): „O moarte demnă este mai frumoasă decât o viaţă ruşinoasă”.

      Sunt cuvintele lui Cezar. Se povesteşte că, trecând într-o zi printr-un mic cătun din Alpi, Cezar s-a oprit în piaţă unde se dădea o vajnică luptă pentru alegerea căpeteniei satului. Însoţitorii săi s-au mirat: „Cum, şi aici în coclaurile acestea se luptă oamenii pentru şefie?” – „Nu râdeţi – le-a răspuns viitorul dictator – aş prefera eu însumi să fiu primul într-un sat decât al doilea la Roma”.
      Se citează spre a sublinia preferinţa pentru întâietate.

      Expresia este o parafrazare du pă vorbele lui Chateaubriand din La monarchie selon la Charte, unde spune: „II ne faut pas être plus royaliste que le roi” (Nu trebuie să fii mai regalist decât regele).
      Tradusă în limba germană, expresia s-a transformat în „Päpstlicher sein als der Papst” (a fi mai catolic decât papa).
      Se aplică deci acelora care, din exces de zel, vor să se arate mai aprigi, mai exigenţi, mai devotaţi decât chiar cei dintâi interesaţi în aceeaşi cauză.

      Vers din poezia Sergentul a lui Vasile Alecsandri.
      Eroul de la Plevna, care se-ntoarce din bătălie cu pieptul plin de decoraţii, ar vrea să zboare „pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”, dar nu-l lasă rana de la picior.
      Cuvintele de mai sus sunt folosite când vrem să arătăm că un drum e mai greu la înapoiere, că o acţiune e mai anevoioasă spre sfârşitul ei, că ultimele momente ale aşteptării sunt cele mai lungi.

      Tacit, Anale, (1,47)

      Istoricul latin vrea să spună prin aceste vorbe (devenite zicală), că oamenii sunt mai înclinaţi să-şi arate admiraţia faţă de artiştii, savanţii, descoperitorii, vitejii, de care îi despart veacurile, decât faţă de talentele timpului lor.
      Vorbele lui Tacit trebuie deci folosite pentru a atrage atenţia asupra acestui adevăr.

      Horaţiu, Epistole (cartea I, epistola 20, versul 21)

      E epistola adresată chiar cărţii sale (Ad librum suum), căreia îi îngăduie să plece pretutindeni şi să spună tuturor: Aripi mai mari am întins decât cuibul ... Expresia lui Horaţiu şi-a luat şi ea zborul în lume, referindu-se la oamenii care – ca şi poetul – vor să-şi desfăşoare aripile năzuinţelor în afara unui cerc strâmt.

      Fraza se găseşte în a doua filipică a lui Cicero care, la rândul lui, o citează ca un dicton mai vechi.
      Autorul ar fi poetul roman Cneius Naevius. Aceeaşi idee se găseşte exprimată în zicala românească: „De haram a venit, de haram s-a dus”.

      Vergiliu, Eneida (VI, 276)

      Poetul descrie scena când Enea,  împreună cu Sibila, intră în Infern. Acolo, la gurile iadului, stăteau: Grijile neiertătoare, Bătrâneţea plină de chin, Somnul înfrăţit cu moartea, Războiul cel jalnic, Vrajba îndrăcită, Foamea ce-ndeamnă la rele... .
      De altfel – şi înainte de Vergiliu, şi după el – foamea a fost pretutindeni socotită ca o rea povăţuitoare, spre deosebire de noaptea care-i considerată un sfetnic bun (vezi: Nuit porte conseil).

      Expresie folosită de istoricul latin Lampridius în Viaţa lui Alexandru Severus (46).
      A împrumutat-o de la greci, şi anume de la Menandru (vezi: Rău necesar).

      Cornelia, celebră matroană romană, fiica lui Scipio Africanul, rămasă văduvă, a refuzat propunerea lui Ptolemeu de a deveni regina Egiptului, preferind să se consacre educaţiei fiilor ei Tiberiu şi Caius Gracchus. Ea le-a insuflat dârzenia şi curajul, dragostea pentru binele obştesc, făcând din ei doi vajnici luptători în slujba poporului.
      Când într-o zi o patriciană bogată, etalându-şi giuvaerele scumpe, i-a cerut Corneliei să-i arate şi ea nestematele, aceasta, prezentându-şi copiii, i-a spus: „Iată bijuteriile şi podoabele mele”.
      Mama Gracchilor a devenit astfel expresia care personifică o femeie de un devotament dus până la eroism faţă de copiii ei.

      Mamelucii au fost nişte soldaţi aprigi din  cavaleria sultanilor care au ţinut secole de-a rândul Egiptul sub călcâi.
      Ca expresie însă, mameluci înseamnă nişte executanţi care nu ştiu de vorbă şi urmează cu sfinţenie ordinele primite. Se spune îndeobşte: „Stă ca un mameluc”, „Sunt nişte mameluci”.
      Expresia s-a introdus după campania din Egipt a lui Napoleon, când mai mulţi mameluci au cerut să plece împreună cu el în Franţa. Napoleon i-a luat şi a constituit din ei un escadron de gardă. Franţuzeşte nu ştiau, dar îl urmau în toate campaniile pe împărat, îndeplinind orbeşte toate poruncile lui.

      Mamon era la sirieni zeul avuţiilor. E pomenit în Biblie, de Matei (VI, 24) şi de Luca (XVI, 13).
      Trecând dintr-o limbă în alta, acest nume a devenit sinonim cu banii (la vechii creştini cu ... dracul). Deci, expresia „a te închina lui Mamon” înseamnă a te închina banului.

      Foarte des ne întâlnim cu această expresie. O găsim în nenumărate scrieri când cu înţelesul de surpriză plăcută care aduce belşug, când cu înţelesul de hrană bogată, când cu înţelesul de sursă inepuizabilă de câştig, când cu înţelesul de pricopseală etc.
      Explicaţia, la toate aceste semnificaţii, rezidă în aceeaşi legendă biblică (Exodul, cap. XVI, 4 ş.u.) după care Dumnezeu, spre a-i hrăni pe izraeliţii plecaţi din Egipt şi aflaţi în pustiu, le-a făcut marea surpriză (primul sens) să le pice din cer o hrană gustoasă (al doilea sens), zi de zi, dimineaţa şi seara (al treilea sens de izvor nesecat) şi gata preparată (prin urmare, iată şi înţelesul de pricopseală, de belşug obţinut fără efort).
      Cum această hrană era cu totul nouă, necunoscută, având orice gust după dorinţa fiecăruia şi neasemănând cu nici una dintre bucatele de până atunci, a fost numită mană, care e o îmbinare de două cuvinte ebraice (mân, hu), însemnând: Ce-i asta?

      Biblia, în „Cartea lui Daniel” (V-25), povesteşte  că atunci când Cirus, regele perşilor, a împresurat cetatea Babilonului, unde domnea regele Balthazar, acesta făcea o orgie, ajunsă de pomină. În toiul petrecerii a văzut deodată o mână misterioasă care, cu litere de foc, scrise pe pereţi aceste trei cuvinte sibilice: Mane, Tekel, Fares ...
      Ce însemnau ele, nu ştia nimeni şi a fost nevoie să se recurgă la oficiile prorocului Daniel, care, se spune, le-ar fi tradus prin: Numărat, cântărit, împărţit şi le-ar fi tălmăcit în sensul că zilele regelui ar fi numărate, că el cântăreşte prea puţin în balanţă şi că regatul lui va fi împărţit, interpretare ce s-a adeverit.
       Povestea aceasta a dat loc la mai multe expresii:
            1) ospăţul lui Balthazar (vezi)
            2) litere de foc, pentru a vorbi de o deviză, de un cuvânt de ordine, de un principiu etc. nescrise decât în imaginaţie, dar menite să înflăcăreze sufletele, şi
            3) acest Mane, Tekel, Fares, folosit ca semnal de alarmă spre a avertiza că se apropie un eveniment, un fenomen care prevesteşte o condamnare iremediabilă, o prăbuşire imanentă.

      Altă cunoscută expresie creată de Goethe, în piesa Clavigo (act. I, sc.1).
      Clavigo, arhivarul regelui Spaniei, regretă că a părăsit-o pe Maria, căci n-o poate uita. Prietenul său Carlos îi răspunde să nu-şi piardă capul, nu trebuie să irosim prea mult timp cu femeile, omul trăieşte o singură dată!
      Această vorbă a lui Goethe a căpătat o largă circulaţie pretutindeni, întrucât se potriveşte în foarte multe şi diferite împrejurări: stimulent în muncă, impuls în dragoste, consolare în nenorocire etc....
      E corespondentul cult şi literar al zicalei populare: „O viaţă are omul !”

      Formulă juridică prin care se înţelege folosirea forţei pentru executarea unui ordin. De pildă: a expulza pe cineva manu militari.

      Xenofon, Anabasis sau Retragerea celor zece mii (IV,8)

      E strigătul de bucurie pe care cei zece mii mercenari greci, aflaţi în solda regelui persan Cirus cel tânăr (sec. V î.Hr.), l-au scos când, după o retragere istovitoare de peste un an de zile prin Asia Mică, ajungând în vârful muntelui Theces, au zărit Pontul Euxin (Marea Neagră).
      Istoricul grec Xenofon a însoţit la început ca amator această expediţie, dar, după asasinarea comandanţilor, a preluat el conducerea militară a „Celor zece mii”, descriind apoi în Anabasis această impresionantă dramă istorică. Thàlassa! Thàlassa! a devenit o exclamaţie de bucurie în faţa unui eveniment îndelung aşteptat, a unei revederi dragi.

Cuvinte  din Evanghelia lui Matei (cap. VII, vers. 6)

      E vorba despre lucrurile sfinte care nu se cuvin date la câini, după cum perlele nu trebuie aruncate porcilor, fiindcă aceştia, neştiind că sunt perle, ar putea să le calce în picioare.
      Expresia, intrată în limbajul laic, recomandă să nu arătăm cuiva lucruri preţioase a căror valoare n-o poate aprecia, nici să vorbim în faţa lui despre probleme pe care nu le poate pricepe.
      E echivalentul zicalei noastre: „Nu strica orzul pe gâşte”.
      Expresia (tradusă din greceşte) s-a răspândit în versiunea latină, a cărei formă completă este: Nolite mittere margaritas ante porcos (Nu aruncaţi mărgăritare în faţa porcilor). Dar de obicei nu se citează decât ultimele trei cuvinte.

      E o expresie izvorâtă dintr-o naivă şi miraculoasă poveste biblică,  unde e vorba de patrupedul prorocului  cu numele de Balaam – animal care, la un moment dat, a căpătat grai omenesc.
      Se face referire la această legendară măgăriţă când, spre uimirea tuturor, cineva ţinut drept prostănac şi taciturn, deschide deodată gura, capătă grai şi spune anumite adevăruri cu destul bun simţ.

      Discordia (pe numele grecesc Eris)  era zeiţa învrăjbirii.
      Hesiod spunea că e fiica nopţii şi mama crimei, a mizeriei, a foametei, a bătăliilor. Iar Vergiliu o considera tovarăşa lui Marte, zeul războiului. şi fiindcă până şi în cer, printre zei, provocase zâzanii, Iupiter a alungat-o din Olimp. Izgonită fiind, bineînţeles că n-a mai fost invitată la nunta zeiţei Thetis cu regele Peleu. Furioasă şi răzbunătoare, Discordia,  urmărind să tulbure festinul, a aruncat pe masa de nuntă un măr de aur pe care scria: „celei mai frumoase”, ceea ce a iscat într-adevăr gâlceavă între cele trei zeiţe de faţă, care, bizuindu-se pe frumuseţea lor, îşi revendicau fiecare mărul.
      Luat ca arbitru, Paris a decernat acest măr Afroditei, stârnind astfel ura zeiţelor Hera şi Pallas Athena, celelalte două concurente. De aici – spune legenda – a ieşit vestitul război al Troiei.
      Dar tot de aici a mai ieşit ceva: expresia Mărul Discordiei, aplicată unui obiect, unei cauze, unei persoane chiar, care provoacă ceartă, vrajbă, încăierări; deci oricărei surse de procese, de conflicte, războaie, sau alte ciocniri şi dispute, mai mari sau mai mici.

      Ilustrul matematician, fizician şi astronom englez, într-o zi din anul 1666, privind de pe un pod mărul care îi scăpase din mină, a ajuns să descopere fenomenul şi legea gravitaţiei universale.
      Întâmplarea aceasta a avut ecou în lume şi a dat loc expresiei „mărul lui Newton”, spre a desemna un obiect, un fenomen, o împrejurare neprevăzută, care devine sau poate deveni punctul de plecare al unei invenţii, al unei teorii etc. – în general, al unei creaţii importante.

      Wilhelm Tell a fost legendarul erou naţional al Elveţiei în războiul de independenţă împotriva împăratului Albert al Austriei (1308).
      Refuzând – spune legenda – să-l salute pe guvernatorul imperial Gessler, Tell a fost condamnat de acesta să tragă cu arcul într-un măr aşezat pe capul copilului său.
      El a trecut cu succes prin această primejdioasă încercare şi, de atunci, „mărul lui Tell” a devenit simbolul unei reuşite bazate pe o mare iscusinţă.

      Pentru întâia oară în istorie această denumire a fost aplicată la Paris unui ... butoi, în ziua de 24 decembrie 1800, când regaliştii au pus la cale un atentat împotriva primului consul Napoleon Bonaparte. Butoiul, plin cu artificii şi proiectile, a fost aşezat pe o căruţă, la intrarea în strada Saint-Nicaise, pe unde Napoleon venea în mod obişnuit spre Tuileries. Explozia s-a produs câteva secunde după trecerea lui Bonaparte. Opt persoane au fost omorâte şi 46 case avariate şi incendiate.
      De atunci expresia de „maşină infernală” a fost atribuită tuturor armelor folosite în scopuri criminale.

      Două cuvinte latineşti care înseamnă „mamă îndurerată” şi se referă la mama lui Iisus.
      Expresia vine de la un imn catolic, pe versuri de poetul italian Jacopone da Todi din secolul al XIII-lea. După moartea soţiei sale, el a scris o poezie intitulată Stabat mater dolorosa care a servit compozitorilor Palestrina şi Pergolese pentru un cântec bisericesc. Cu timpul însă cele două cuvinte au trecut din repertoriul liturgic în limbajul laic.
      Și astfel, prin extensiune, se spune astăzi Mater dolorosa, la modul poetic, despre o femeie care e îndurerată dintr-un motiv întemeiat; sau la modul ironic, despre o femeie care e melancolică fără vreo pricină serioasă, numai spre a afişa o poză mai interesantă!

      Legenda biblică (Geneza, cap. V, verset 27) aminteşte de un strămoş al lui Noe, care ar fi trăit nici mai mult nici mai puţin decât 969 de ani (din anul 4.277 până în anul 3.308 î.Hr.) !
      Și adaugă că nimeni, de când e lumea, n-a atins o vârstă mai înaintată! Pe acest patriarh evreu îl chema Mathusalem.
      Numele lui, sinonim astăzi cu recordul longevităţii, a ajuns proverbial şi e pomenit ori de câte ori vorbim despre o vârstă care depăşeşte mult limita obişnuită. Se spune de pildă: „Bătrân ca Mathusalem” sau „vârstă matusalemică” s.a.

      Cunoscuta replică din piesa Conjuraţia lui Fiesco de Schiller.
      În actul III, scena 4, Maurul, după ce îi aduce lui Fiesco informaţiile pentru care a fost plătit şi după ce îi adună pe membrii conjuraţiei, se depărtează, spunând vorbele de mai sus.
      Aceste cuvinte sunt citate când cineva şi-a îndeplinit o sarcină, şi-a terminat o misiune şi e cazul să se retragă, să plece. Uneori, în locul cuvântului Schuldigkeit (datorie) se spune Arbeit (muncă, treabă), dar de obicei expresia nu e folosită în germană, ci în traducere.

Voltaire, piesa Mahomet (act. II, sc. 4).

      N-a fost nici primul, nici ultimul care a formulat această idee. Înaintea lui Voltaire, filozoful latin Seneca, în Epistola 96, scria: Vivere militare est (A trăi înseamnă a lupta); iar după el, poetul german Goethe confirma în poezia Einlaß (Intrare): „Denn ich bin ein Mensch gewesen,/ Und das heißt ein Kämpfer sein” (Căci eu am fost om,/ şi asta înseamnă să fii luptător)
      Textul lui Voltaire e mai des citat. (Vezi şi: Viaţa noastră e o luptă).

      Versul acesta, al 47-lea, desprins dintr-o satiră a lui Iuvenal (a XIV-a), face parte din pasajul în care se spune că nimic din ceea ce poate supăra văzul sau auzul nu trebuie să calce pragul casei unde se află un copil.
      Deci înţelesul versului, ajuns zicală, este că trebuie să ferim copilul de vorbe urâte, de obiceiuri rele ş.a.m.d. – întocmai sau încă şi mai mult decât ne impun buna-cuviinţă şi respectul faţă de maturi.
      Cuvintele acestea (poate cele mai afectuoase şi condescendente ce-au ieşit de sub pana necruţătoare a causticului satiric latin) au căpătat astăzi, când se acordă cea mai mare atenţie creşterii şi educaţiei copiilor, o actualitate şi o aplicare care le dă adevărata strălucire.

      1) Expresia are o obârşie religioasă. Provine dintr-o rugăciune catolică Peccavi, care constă în a-ţi mărturisi păcatele şi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare după fiecare greşeală ce ţi-o recunoşti: „mea culpa, mea culpa!”
      2) Expresia are şi o sorginte juridică. În tribunalele romane, înainte de începerea proceselor, acuzaţii erau întrebaţi dacă îşi recunosc vina. În caz afirmativ, spuneau: Mea culpa! şi în acest fel unii obţineau circumstanţe atenuante, iar alţii erau chiar absolviţi de pedeapsă.
      După un timp, formula n-a mai slujit numai în templul zeiţei Themis. Oricine, în orice domeniu, săvârşind o greşeală, putea s-o recunoască prin aceste două cuvinte: mea culpa!
      „Fac mea culpa” a devenit astfel sinonim cu: „am greşit, sunt vinovat!” Când e o greşeală mai mare, se spune : Mea maxima culpa! Iar dacă e vorba de un păcat grav, se foloseşte expresia : Peccavi\ (vezi).

      Numele acesta face şi el parte  din categoria numelor proprii care au ajuns substantive comune.
      E sinonim cu protector al artelor, susţinător al artiştilor, fiindcă la Roma – pe vremea împăratului August – a existat un înalt dregător, Caius Cilnius Maecenas care, posesor al unor imense averi, îşi ţinea palatele şi grădinile deschise oamenilor de litere şi artă, oferindu-le ospeţe şi ajutoare băneşti.
      Horaţiu dedicându-i Odele, iar Vergiliu Georgicele, i-au făcut numele celebru.
      Timpul a îndeplinit restul, în sensul că a transformat acest nume, Mecena, într-un titlu de cinste conferit câte unui suveran, ori unui om bogat care, dornic de răsunet, lua un artist sub aripa sa ocrotitoare sau oganiza reuniuni artistice.
      Din aceeaşi sursă derivă şi cuvântul mecenat = titlu sau faptă de Mecena.

      E o figură mitologică, dar şi o figură ... de stil, la care literaţii recurg atunci când vor să desemneze o  femeie în stare de a săvârşi cele mai abominabile crime.
      Legenda o descrie ca pe cea mai fioroasă dintre vrăjitoare. Medeea a fost soţia lui Iason, conducătorul expediţiei Argonauţilor. Nepotolită în setea ei de sânge, şi-a ucis fratele (spre a scăpa de urmăritorii acestuia), şi-a sugrumat copiii născuţi din căsătoria cu Iason (fiindcă acesta o părăsise), a dat foc rivalei sale Glauce, a pus la cale paricidul împotriva regelui Pelias ...
      Trebuie să recunoaştem însă că la acest cumplit portret au contribuit în mare măsură şi poeţii tragici: de la grecul Euripide la latinul Seneca, de la francezul Corneille la austriacul Grillparzer ş.a. care, la desenul lăsat de mitologie, au mai adăugat şi alte sângeroase culori.

      Precept latin. Se adresează unei persoane ce recomandă altora sfaturi pe care ea însăşi nu le aplică.
      Deci, atenţie la propria  noastră  comportare, înainte de a îndruma pe alţii.

      De o frumuseţe răpitoare, Meduza, una dintre cele trei Gorgone, era vestită îndeosebi prin părul ei bogat, mătăsos, cârlionţat. Pentru că a pângărit templul zeiţei Atena, aceasta a prefăcut părul Meduzei în şerpi, iar privirea ei care aprindea văpaia inimilor într-o privire care stingea flacăra vieţii.
      Eroul grec Perseu i-a tăiat capul, la vederea căruia oricine se preschimba în stană de piatră.
      Capul Meduzei a devenit astfel o imagine literară pentru ceva care înspăimântă.

      De-a lungul vremilor, dracul, a căpătat zeci de nume: de la diavol la satană, de la Aghiuţă la Scaraoţchi, de la demon la Asmodeu, de la Belzebuth la Lucifer. Sunt denumiri religioase, populare sau apocrife.
      În schimb Mefisto – ca simbol şi caracteristici – e o creaţie literară a marelui scriitor german Goethe, care l-a făcut să apară în Faust. La rândul lui, Goethe s-a inspirat dintr-o carte populară de povestiri din anul 1587, în care pentru prima oară a apărut, într-o formă puţin diferită, numele Mephistophiles, care rezultă din încadrarea numelui Faust între două cuvinte greceşti: me-Faust-opheles, adică „Acela care nu-i este favorabil lui Faust”.
      Mefisto nu trebuie deci confundat nici ca aspect, nici ca fire, nici ca îndeletniciri cu dracul vulgar din legendă sau de pe pozele vechi, iar expresia mefistofelic are şi alt conţinut şi caracter decât cel de „drăcesc”.
      Trăsăturile specifice şi distinctive ale personajului creat de Goethe sunt următoarele : Mefisto, sau Mefistofeles, e evident spiritul răului, al viciului, al corupţiei, dar el nu sperie cu coarnele şi nu împinge cu forţa, ci, dimpotrivă, atrage în cursă cu vorba, cu viclenia, cu ispitele. E spiritual, isteţ, ironic şi răutatea lui apare din faptul că se amuză, face un joc din exploatarea slăbiciunilor omeneşti, pentru a râde apoi de victima care i-a căzut pradă.
      Prin urmare Mefisto se aplică unei canalii inteligente, de o perversitate mascată cu un surâs şi cu maniere elegante, iar mefistofelic – modului curtenitor dar înşelător, de un diabolic rafinament, de a prinde în laţ şi a duce la pierzanie.

      Hemistih al lui Vergiliu din Eneida (cartea IX, versul 427).  

      E strigătul pe care-l scoate tânărul troian Nisus, încercând astfel să îndepărteze loviturile ce-l ameninţau pe prietenul său Euryalus. Numele acestora au rămas sinonime cu al prieteniei credincioase până la moarte.
      De aceea expresia „Me, me, adsum qui feci !” se citează ca o dovadă de suprem devotament faţă de un tovarăş drag, a cărui vinovăţie o preluăm sau pentru care ne primejduim chiar viaţa.

      Celebrul vers al lui Schiller din piesa Fecioara din Orleans (act. II, sc. 2).
      Regina Isabeau a Franţei, soţia lui Carol VI, recunoaşte faţă de ducele Filip că are dorinţi şi sânge fierbinte ca şi alte femei; că nu vrea să-şi îngroape tinereţea şi bucuriile lângă un soţ nebun; că „îmi place mai mult libertatea, decât viaţa”.
      Aceste cuvinte, deşi rostite de o femeie frivolă în apărarea pornirilor ei pătimaşe, au devenit un înflăcărat elogiu adus libertăţii.

      Cartea Genezei (cap. III, versetul 19)

      Potrivit Bibliei, vorbele de mai sus au fost adresate de Dumnezeu lui Adam, după ce acesta a săvârşit păcatul originar, mâncând fructul oprit din pomul cunoaşterii.
      Preluată de literatură, expresia e folosită spre a sublinia fragilitatea şi vremelnicia fiinţei omeneşti. Horaţiu, în Ode (IV, 7.16), a rezumat-o în patru cuvinte: Pulvis et umbra sumus (Pulbere şi umbră suntem).

      Vechi  adagiu latin, adoptat în secolul al XII-lea ca salut de către călugării trapişti (ordin religios din Trappe – Franţa), în antichitate se vindeau mici cranii de lemn sau de fildeş, pe care erau scrise cuvintele „memento mori”, spre a aminti asceţilor că sunt muritori.
      În epoca Renaşterii, sculptori de talent au dat acestor capete de om valoarea unor obiecte de artă, care de asemenea erau denumite „memento mori”.
      Cu timpul, adagiul a devenit un simplu semnal de aducere aminte. Ceva mai mult, spre a servi mai limpede acestui scop, expresia se desparte de cuvântul mori şi se prezintă adesea numai sub forma: memento!

      Câteva personaje istorice au rămas vestite prin prodigioasa lor memorie. De pildă: regele Cirus al Persiei, regele Mithridate al Pontului, generalul atenian Temistocle ş.a.
      Dar se pare că nimeni nu l-a întrecut pe retorul Marcus Annaeus Seneca (născut la Roma în anul 55 î.Hr., tatăl celebrului filozof). El putea să reţină în minte până la două mii de nume, pronunţate o singură dată în prezenţa lui şi apoi să le repete în aceeaşi ordine.
      De aceea, când cineva e posesorul unei memorii excepţionale, se spune că are „o memorie à la Seneca”.
      Este cazul, credem, să amintim şi de istoricul nostru Nicolae Iorga care de asemenea provoca uimire prin memoria sa cu totul neobişnuită. În prima jumătate a secolului, începuse chiar să circule la noi termenul superlativ : „o memorie à la Iorga”.

      Celebru aforism al lui Vergiliu. E începutul versului 727,  cartea VI, din Eneida.

      În Infern, Enea se întâlneşte cu bătrânul Anehise, tatăl său. Acesta îi descrie viaţa după moarte şi-i spune: „Cerul întreg şi pământul şi-adâncul cel umed al mării, luna cu globu-i de foc şi-al soarelui astru titanic; toate hrănite trăiesc de un spirit: prin totul străbate sufletul, unul mişcând pe toate-n întregul cel vecinie”.
      Poetul caută să dea o explicaţie filozofică existenţei pământeşti. El ajunge la concluzia că materia este însufleţită de un principiu spiritual, fără de care ea ar rămâne inertă.

      În sensul de „har divin”, „foc sacru”, de inspiraţie. Horaţiu, în Satira a  IV-a din cartea întâi, versul 43 ş.u., susţine că poezia e una şi versificaţia e alta; nu oricine versifică se poate intitula şi poet.
      Mai clar: nu-l poţi considera poet nici pe acel care scrie apropiat de vorbirea obştească, nici pe acel care ştie doar să închidă un vers în măsură. Nu-i de ajuns – spune Horaţiu – din cuvinte comune închegat să ai versul. Fondul şi forma trebuie să aibă suflu avântat, putere şi un anume ritm de vorbire. Poet este acela care vădeşte în vers o minte divină (mens divinior) şi gură care să sune sublim (os magna sonaturum).
      Deci, în două cuvinte: har şi dar. E o aluzie la vechea teorie estetică platoniciană după care poeţii creează într-un delir sacru. Prin glasul poeţilor vorbesc zeii.

      E deviza sportului. Aparţine lui  Iuvenal. Omul cu adevărat înţelept – spune poetul în Satire (X, 536) – nu cere cerului decât sănătatea spiritului dimpreună cu sănătatea corpului.
      Odată cu dezvoltarea sporturilor, cuvintele lui Iuvenal au căpătat şi o altă interpretare: sănătatea trupească condiţionează şi asigură pe cea a minţii.
      Marţial a mers mai departe şi a pus semnul egalităţii între viaţă şi sănătate (vezi: Non est vivere...).

      Astăzi, cuvântul mentor e un nume comun; cândva însă a fost, ca şi Mecena, un nume propriu.
      Mentor de la care îşi trage sorgintea mentorul, a fost numele credinciosului prieten al lui Ulise, care, când a plecat în legendara lui expediţie, i-a încredinţat pe fiul său Telemah şi rolul de a-i fi îndrumător în absenţa sa.
      Mentor îndeplinindu-şi sarcina în mod impecabil, acest nume s-a transformat în renume şi apoi în antonomaza care figurează astăzi în toate dicţionarele lumii.
      Prin sfaturi înţelepte, prin metoda persuasiunii, prin mijloace blânde l-a condus pe Telemah pe calea dorită, chiar şi atunci când îi lăsa iniţiative proprii.
      Astfel, Mentor, dând impresia că e o simplă călăuză, era în fapt adevăratul cârmaci.
      De aceea, astăzi numim mentor pe un îndrumător cu experienţă, înzestrat cu puterea de a-şi impune voinţa şi care, de obicei, cu duhul blândeţii, călăuzeşte paşii unor tineri sau chiar ai unora mai vârstnici în' diferite domenii de activitate.
      Expresia e folosită îndeosebi în sens pozitiv (când mentorul confirmă obârşia   acestui nume) şi – mai rar – în mod critic (când o dezminte).

      Sunt cuvintele pe care Shakespeare le rosteşte prin gura Ducelui, în Romeo şi Julieta (act. III, sc. 1), după ce Romeo l-a ucis în duel pe Tybalt, pentru că acesta îl omorâse pe bunul său prieten Mercutio.

      Expresia vine de la împărăteasa romană Messalina (15–48) care a rămas în istorie ca prototipul  femeii sclavă a simţurilor. Pe cât de frumoasă, pe atât , de lacomă şi crudă, şi-a dat frâu liber, fără nici o teamă şi ruşine, lubricităţii. Îşi făcuse un „harem” masculin, omorându-i pe bărbaţii care cădeau în dizgraţie, în cele din urmă, soţul ei, împăratul Claudius, exasperat de purtările desfrânate ce ajunseseră publice, a trimis-o la moarte.
      Și Messalina, la vârsta de 33 de ani, a încheiat viaţa scandaloasă de orgii, răpusă de mâna unui tribun. Cuvântul Messalina desemnează astfel o femeie libertină, desfrânată.
      Despre Lucreţia Borgia şi Ecaterina a II-a a Rusiei s-a spus că au fost nişte Messaline.

      Emile Coué a fost un farmacist şi  psihoterapeut francez. El a devenit celebru în secolul trecut prin studiile sale care l-au condus la o metodă de autosugestie aplicată organismului omenesc.
      Această metodă constă în repetarea la oră fixă a unei fraze care ar fi în măsură să influenţeze pe bolnav („în fiecare zi mă simt mai bine, tot mai bine !”) şi să-i readucă funcţiunile în starea lor normală.
      Din această teorie, care a stârnit aprinse discuţii la vremea ei şi a câştigat numeroşi adepţi, n-a mai rămas astăzi decât expresia: metoda lui Coue, prin care se înţelege o autosugestie.

      Midas, regele legendar cu urechile de măgar, a făcut să se vorbească despre el  de-a lungul veacurilor poate tot atât cât şi despre înţeleptul rege Solomon.
      Midas a fost regele Frigiei (ţară din Asia Mică) şi faima lui provine din două legende mitologice. Prima legendă pretinde că zeul Dionysos (Bacchus), spre a-i răsplăti ospitalitatea, i-a făgăduit să-i îndeplinească orice dorinţă. Lacom de avere, Midas a cerut ca tot ce va atinge, să se preschimbe în aur. Fericirea i-a fost de scurtă durată,deoarece mâncarea, de îndată ce o atingea cu mâna, se prefăcea şi ea în aur. Hulpavul rege ar fi murit de inaniţie, privind munţii lui de aur, dacă Dionysos nu l-ar fi iertat până la urmă.
      Această poveste a dat naştere unei expresii. Se spune despre oamenii care reuşesc în toate împrejurările, că „pe ce pun mâna, se face aur!”
      A doua legendă istoriseşte că prietenul lui Midas era zeul Pan care se lăuda că fluierul său de soc scoate sunete mai fermecătoare decât lira lui Apollon. Provocat la o întrecere, Apollon a acceptat nu numai disputa, ci şi arbitrajul lui Midas, care – risum teneatis – a dat câştig de cauză lui Pan. Ca să-i pedepsească nepriceperea şi lipsa de gust, Apollon a făcut să-i crească lui Midas o pereche de urechi de măgar, emblemă a prostiei. Cuprins de ruşine, şi le-a ascuns sub o scufie, pe care o purta în permanenţă. Nu aflase decât sclavul care venea să-l tundă. Oprit, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să dezvăluie secretul, frizerul, neputându-se totuşi stăpâni, a făcut o gaură în pământ şi a şoptit acolo: „Regele Midas are urechi de măgar”. O trestie a auzit şi, pe aripile vuitului, a răspândit pretutindeni taina regelui.
      Această a doua poveste serveşte spre a caracteriza ignoranţa şi incompetenţa celor care se grăbesc să dea sentinţe în materie de artă şi, prin extensiune, în orice altă materie.

      Literatura universală a creat felurite figuri de mincinoşi. Pirgopolinice, soldatul fanfaron al lui Plaut, Lelio, mincinosul neastâmpărat al lui Goldoni, Tartarin de Tarascón, vânătorul mitoman al lui Daudet, sunt numai câteva tipuri din galeria marilor mincinoşi.
      Dar nici unul dintre aceşti eroi de legendă, piesă de teatru sau roman nu l-a întrecut pe faimosul baron Münchhausen, cunoscut şi recunoscut pretutindeni ca cel mai mincinos dintre mincinoşi. Spre deosebire de „colegii” săi care au trăit numai în imaginaţia autorilor lor, acest personaj a existat cu adevărat.
      El se numea Karl Friedrich Hieronimus baron von Münchhausen şi a trăit între anii 1720–1797. Ofiţer german, a servit îi armata rusă în luptele contra turcilor. Aventurile lui amuzante au fost povestite de Raspe (Anglia – 1785), Gottfried Bürger (Germania – 1786) etc., iar numele e pomenit în foarte multe scrieri: Bebel în Facetiae, Castiglione în Cortegiano, Bildermann în Utopia etc.
      De la acest nume s-a născut şi expresia „munchhausiadă” pentru minciunile cele mai gogonate spuse pe tonul cel mai serios.

      E concluzia unor fabule ale lui Fedru.
      Tradus în numeroase limbi, sfatul fabulistului antic a devenit proverb, înlocuind originalul latin.

      Locuţiuni care se folosesc atât în sensul lor pozitiv cât şi prin antifrază (sens contrar). Se poate spune, de exemplu, despre o reprezentaţie slabă: a fost un spectacol mirabile visu!

      Formulă  prin care se înţelege un amestec făcut la întâmplare, fără nici o socoteală. Deci o improvizaţie, o harababură.
      Obârşia locuţiunii s-ar afla în borcanele primilor discipoli ai lui Esculap, care, în căutare de leacuri, combinau mereu câte un mixtum compositum de licori şi prafuri cu proprietăţi vindecătoare.

      Tradus literal, ar fi „mod de viaţă”. Dar, tradus în viaţă, prin „modus vivendi” se înţelege o modalitate de a se acomoda reciproc, de a convieţui, de a se împăca.
      Folosit ca termen juridic, se spune într-o asemenea situaţie că părţile în cauză (persoane, instituţii, sau chiar state) au ajuns la un modus vivendi, că au adoptat un modus vivendi.
      Termenul mai are doi „fraţi gemeni”: Modus dicendi (fel de a spune, mod de exprimare) şi Modus faciendi (fel de a face, mod de a lucra).

      E o veche divinitate, de pe vremea fenicienilor.
      Spre deosebire de alte zeităţi care primeau sacrificii în vite, Moloch nu accepta ca jertfă decât oameni.
      Istoricul grec Diodor din Sicilia relatează că, pentru a-l îmbuna pe acest idol antropofag care s-ar fi mâniat că i s-a adus carne ieftină (copii de sclavi şi de străini), cartaginezii (ce adoptaseră cultul lui Moloch) i-au jertfit, în cursul unui asediu, „două sute de copii aparţinând celor mai de seamă familii din Cartagina”.
      Iată de ce Moloch (care înseamnă „rege” şi e reprezentat ca un monstru cu trup de om şi cap de taur) a rămas simbolul cruzimii.

      Ostaşii romani, chemaţi pe câmpul de bătălie, obişnuiau să făgăduiască la plecare că vor lupta cu vitejie more maiorum.
      De atunci expresia se aplică în toate împrejurările, când e vorba de respectarea unor tradiţii moştenite de la străbuni.

      Aceste două cuvinte latineşti, traduse ad litteram, înseamnă (din) proprie mişcare, adică din îndemn personal. Ca expresie sunt folosite în diverse circumstanţe: când cineva, din proprie iniţiativă, a făcut cutare lucru, s-a angajat în cutare treabă, a prezentat scuze, a luat o anumită hotărâre sau măsură ş.a.m.d.
      Motu proprio se mai foloseşte când o diplomă, o distincţie au fost înmânate direct (nu prin intermediul cuiva, sau prin poştă etc.) chiar de către persoana oficială îndrituită să le acorde.

      Titlul unei comedii de Shakespeare, căruia îi revine şi paternitatea expresiei.
      Devenită proverb şi în alte limbi: „Beaucoup de bruit pour rien” (în franceză) – „Viel Lärm um nichts” (în germană), – se aplică în împrejurarea când se face zarvă multă pentru o nimica toată.

      Expresia se potriveşte chiar limbii latine care, prin conciziunea şi claritatea ei, are darul de a exprima mult în puţine vorbe. De aceea se şi recurge atât de des la maximele latineşti care spun... maximum în minimum de cuvinte.
      Multa paucis se întrebuinţează ca o laudă, ca un certificat de merit pentru scriitorii concişi, pentru oratorii cumpătaţi. Mai serveşte şi ca avertisment la adresa celor ce lungesc vorba în mod inutil.
      Expresia poate fi şi inversată, pentru cei care au păcatul să debiteze o sumedenie de vorbe spre a exprima puţine lucruri sau idei – şi atunci se spune: pauca multis.

Cuvinte din Evanghelia lui Matei (c. XX, v. 16 şi c. XXII, v. 14).

      Se referă la viaţa de apoi şi la paradisul rezervat unui număr foarte mic dintre cei ce candidează la el. Expresia este aplicată în viaţa cea de toate zilele, când se înghesuie mulţi la un concurs, la o numire, la o alegere, la o distincţie etc., dar nu sunt găsiţi merituoşi şi vrednici decât foarte puţini.
      Alteori, numeroşi sunt cei ce se prezintă la o lucrare, la o expediţie, la o campanie pe care o socotesc uşoară, dar când se ivesc dificultăţile, atunci rămân numai cei cu adevărat de ispravă. Iarăşi: mulţi chemaţi, puţini aleşi ... Se întrebuinţează mai rar şi versiunea latină: multi sunt vocali, pauci vero electi.

      Rege legendar din Corint, Sisif a fost osândit de Zeus, pentru nesupunere, să urce pe povârnişul unui deal din infern, ducând în spinare o stâncă uriaşă. Dar cum ajungea în vârf, stânca aluneca şi se rostogolea înapoi, Sisif fiind nevoit să reînceapă efortul său zadarnic.
      Din această legendă a izvorât expresia literară muncă de Sisif. Ea înseamnă o strădanie istovitoare şi inutilă care trebuie mereu luată de la capăt – un efort spre o ţintă, spre un obiectiv imposibil de atins, care cere zilnic noi şi deşarte sacrificii. Cu acelaşi sens întâlnim şi varianta: stânca lui Sisif.

      Unul din paradoxele lui Sebastian Frank, cunoscut mai ales sub numele de Francus.
      Acesta a fost un teolog mistic german care în anul 1533 a publicat o carte intitulată chiar Paradoxa, unde cuvintele de mai sus figurează la nr. 236. Citatul este des întâlnit în literatura scriitorilor idealişti din ultimele trei secole, fiind una din maximele lor preferate.

      Aplicată proiectelor de legi care erau reluate în discuţie numai după ce se operau modificările propuse, mutatis mutandis a devenit cu timpul o formulă uzuală.
      Ea arată că s-au făcut sau trebuie să se facă schimbările necesare.

      Citat din Horaţiu, cunoscut îndeosebi sub forma prescurtată: De te fabula naratur. (vezi).

      Expresia e atribuită magistratului englez Edward Coke care a fost procuror general al Angliei la începutul secolului XVII şi a condus cele mai faimoase procese din acea vreme. Căzut în dizgraţia regelui Iacob I, a fost întemniţat în Turnul Londrei, unde a scris Institutions (comentarii asupra legilor britanice), lucrare în care figurează şi citatul de mai sus.
      La început, a servit ca maximă de drept: casa mea e proprietatea mea. Cu timpul s-a transformat într-o expresie uzuală, căpătând şi alt sens: casa mea pare în ochii mei un castel! E sensul sub care aceste cuvinte mai rezistă şi astăzi în diferite scrieri!