Este zidul din Ierusalim, rămas pe locul unde în vechime se înălţa templul lui Solomon şi unde astăzi se află moscheia lui Omar.
      De aproape două mii de ani (după anul 70 d.Hr., când templul a fost distrus de Titus), a devenit un loc de pelerinaj. În fiecare vineri seara, evreii se adunau acolo, rosteau rugăciuni, introduceau între blocurile mari de piatră ale zidului bileţele conţinând dorinţele lor cele mai fierbinţi; şi mai ales se lamentau, plângeau în hohote, pomenind necazurile personale şi ale familiei, şi cerând îndurare pentru iertarea păcatelor.
      De aceea „zidul plângerilor” a ajuns o expresie pentru o sursă de tristeţe şi de lacrimi.

Cartea lui Iosua, cap. VI, v. 20

      Se povesteşte că evreii, în drumul lor spre Canaan (Palestina), trebuiau să cucerească oraşul Ierihon. Zidurile cetăţii au fost însă atât de trainice, încât atacanţii nu reuşeau cu nimic să le dărâme. Abia când ei au sunat din trâmbiţele sfinte, zidurile oraşului au căzut de la sine şi Ierihonul a capitulat.
      De aici, două expresii:
                        1) Zidurile Ierihonului pentru o cădere miraculoasă – şi
                        2) trâmbiţele Ierihonului semnificând glasuri puternice ca sunetele unei goarne.

      Tragedia Faust de Goethe (partea I) începe cu monologul bătrânului învăţat, care constată că, deşi a studiat multe o viaţă întreagă, nu ştie totuşi mare lucru.
      Această idee centrală a fost condensată în fraza de mai sus, care-i folosită spre a exprima nepotolita sete de cunoaştere a omului.

Goethe, Ifigenia în Taurida (act. III, sc. 1)

      Oreste, spunând aceste cuvinte Ifigeniei, îi destăinuie cine este. Ifigenia îşi recunoaşte fratele şi-l salvează de la moarte.
      Deci: o pledoarie pentru adevăr. Vezi: Vitam impenderé vero.