Expresia are doi părinţi: autorul grec Aristofan, în comedia Plutus, în care a pus problema repartiţiei bunurilor în societate. Poetul latin Pacuvius a formulat aceeaşi idee în versul Patria est ubicumque est bene (Patria este ori unde-i bine) – vers citat de Cicero în Tusculane (V, 37, 108).
      Rotunjită de graiul latin, în spiritul său, la forma simplă şi concisă păstrată până azi, expresia a găsit de-a lungul veacurilor destui adepţi care sacrifică sentimentul patriotic în faţa intereselor şi satisfacţiilor personale.
      Adevăraţii patrioţi spun, deci, dimpotrivă:  Ubi patria, ibi bene (Unde-i patria, acolo-i bine).

     Tacit, în Viaţa lui  Agricola (30), pune aceste cuvinte în gura lui Galgacus, un erou caledonian.
      Prin ele sunt satirizaţi cuceritorii (vechi şi noi) care îşi motivează agresiunile prin intenţia de a civiliza, sau intervenţioniştii (de ieri şi de azi) care pretind că au pacificat regiunile pe care de fapt le-au pustiit.

      Prescurtarea inscripţiei Ultima ratio regis (Ultimul argument al regilor), care, din ordinul lui Ludovic al XIV-lea, a fost gravată pe toate tunurile armatei franceze. Regele a preluat-o de la cardinalul Richelieu, care o folosise ca maximă favorită.
      Ea înseamnă că atunci când toate celelalte mijloace izvorâte din drept, din tratate, s-au dovedit zadarnice, singurul argument ce mai rămâne regilor va fi rostit de vocea tunurilor.
      Expresia a făcut şi carieră civilă, tot cu înţelesul de argumentul cel din urmă.

      Pe generalul  Philopoemer, care a murit la Messena (anul 183) în luptele contra Romei, Plutarh l-a numit „ultimul dintre greci”, adică ultimul erou pentru libertatea Greciei. La rândul lor, Brutus şi Cassius, conducătorii republicanilor, care s-au sinucis după înfrângerea în bătăliile cu partizanii lui Cezar, au fost denumiţi „ultimii romani” (anul 42 î.Hr.).
      Aceste două expresii servesc, atât la modul serios, cât şi în ironie, spre a desemna pe cei din urmă luptători pentru o cauză sau pe ultimii păstrători ai unei tradiţii.

      Abencerajii, un trib maur din Grenada, au dus lupte grele cu tribul rival al Zeiriţilor, însângerând istoria acestui ţinut iberic între anii 1480 şi 1492, când Boabdil, cel din urmă rege maur al Grenadei, a exterminat întreg neamul abencerajilor.
      În 1826, Chateaubriand a evocat episodul în nuvela Ultimul abenceraj (sau, dintre abenceraji), titlu care – ca şi „ultimul mohican” – a devenit o expresie ce desemnează pe singurul urmaş al unei familii dispărute, pe ultimul supravieţuitor al unei campanii, al unei expediţii etc. ... sau – mai rar – pe ultimul luptător pentru o cauză, pentru o idee.

      Titlul romanului, apărut în 1826, al scriitorului american Fenimore  Cooper, care a răspândit versiunea că mohicanii (un trib al Pieilor Roşii din Connecticut) ar fi dispărut cu desăvârşire.
      De aici, expresia de „ultimul mohican” pentru cel din urmă reprezentant al unei asociaţii, al unei promoţii, al unei familii etc. Se întrebuinţează şi la plural.

      Principiu al lui Celsus Iuventius (cel tânăr), renumit jurisconsult de pe vremea împăratului Traian. La latini a rămas maximă de drept. Francezii l-au adoptat ca proverb: à l'impossible nul n'est tenu.

Vergiliu, Eneida (c. Il, v. 354)

      E ultimul îndemn pe care Enea îl adresează luptătorilor adunaţi în jurul lui în noaptea când a fost distrusă Troia, încercând prin aceste cuvinte să trezească în ei curajul omului ajuns la desperare.

      Balzac povesteşte în Preotul din Tours că aşa ar fi calificat Montesquieu tulburările din republica San Marino. Era o comparaţie ironică. Mică republică San Marino, cuprinsă în teritoriul Italiei, n-are mai mult de 60,6 kilometri pătraţi.
      Expresia semnifică o zarvă mare pentru un lucru de minimă importanţă, o agitaţie disproporţionată faţă de obiectul care o determină. Marele duce Pavel al Rusiei a folosit aceeaşi expresie, referindu-se la tulburările de la Geneva. Dar ea a fost popularizată abia pe la jumătatea veacului trecut, datorită unei comedii cu acelaşi titlu: O furtună într-un pahar cu apă, reprezentată la Paris în anul 1849 şi care, cu toate micile ei dimensiuni (era numai într-un singur act), dăduse naştere la un scandal de mari proporţii între cele două scene prime ale capitalei franceze, care şi-o disputau. Era într-adevăr... o furtună într-un pahar cu apă !

      Formulă pontificală, care însoţeşte rugăciunea papei, în anumite zile de sărbătoare, când binecuvântează pe credincioşii din oraş (e vorba de Roma) şi din toată lumea. Cu timpul sensul religios a fost abandonat şi astăzi se foloseşte cu semnificaţia de: „peste tot, pretutindeni”.
      Ziarele, radioul, televiziunea transmit ştiri urbi et orbi.

      Dicton care serveşte ca îndemn la cumpătare, la sobrietate.
      Se adresa la început îndeosebi adepţilor lui Bacchus, care întreceau măsura, dar cu timpul a fost adoptat împotriva oricărui fel de exces sau abuz.

      Cicero a fost marele furnizor de proverbe al antichităţii romane, aşa cum după Renaştere au fost Shakespeare pentru Anglia, Moliere şi La Fontaine pentru Franţa.
      Dictonul citat se găseşte în De oratore (Despre orator – II, 65, 361). Tradus în numeroase limbi, a devenit proverb universal. Noi spunem: ceea ce vei semăna, aceea vei secera – adică cum vei munci, aşa vei dobândi.