Vergiliu, Egloge III, 60

     În această eglogă (poezie pastorală, bucolică), ciobanul Dameta vesteşte că-şi începe cântecul său de la Iupiter, părintele tuturor lucrurilor. Expresia înseamnă deci: să pornim de la personajul cel mai de seamă (deoarece Iupiter era socotit căpetenia zeilor), sau de la lucrul cel mai important.
     Se citează atunci când începem o dezbatere, o lecţie, o expunere cu ceea ce este principal.

Horaţiu, Arta poetică, vers 147

     Poetul latin îl laudă pe Homer că în Iliada a început povestea războiului Troiei de la mânia lui Ahile şi nu ab ovo, adică de la naşterea frumoasei Elena, care – pretinde legenda – s-a născut din oul Ledei.
     Horaţiu a întâlnit expresia în graiul poporului, căci latinii, când voiau să spună „să începem cu începutul”, sau – cum zicem noi astăzi – „s-o luăm de la A”, foloseau formula ab ovo.

Horaţiu, Satire I, 3, 6

     Știind că la romani prânzul începea cu ouă şi se termina cu mere, formula horaţiană înseamnă: De la început până la sfârşit, de la un capăt la altul, sau de la A la Z. Vezi şi expresia: De la alfa la omega.

     Termen al cabaliştilor (sectă mistică la evreii din evul mediu), alcătuit din abrevierea cuvintelor ebraice: Ab (tată), Ben (fiu), Ruah a Cadish (Sfântul Duh)... Era folosit ca formulă magică împotriva durerilor de cap, de dinţi etc.
     Astăzi, termenul este uzitat încă de iluzionişti şi prestidigitatori ca formulă de introducere în scamatoriile lor. Iar, în diferite limbi, a generat cuvântul „abracadabrant”, care înseamnă: ciudat, extraordinar.

Vergiliu, Eneida II, 65.

     Vorbind despre grecii care s-au introdus în Troia prin faimosul vicleşug al calului de lemn, poetul subliniază perfidia grecului captiv Sinon care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susţinând că era o ofrandă adusă zeilor. Cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, erau toţi!
     Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sunt folosite mai ales în sens nefavorabil. Referindu-ne la un grup de oameni deopotrivă de neserioşi, sau vicleni, sau cu alte trăsături negative, putem spune: Ab uno disce omnes.

     Romanii obişnuiau să dateze anii ab urbe condita, adică; de la înfiinţarea Romei.
      Această dată corespunde cu anul 753 (î.Hr.), când Romulus, legendarul fondator al cetăţii, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cifrele anului respectiv, romanii scriau iniţialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la Fondarea Romei.
     Istoria romană a lui Titus Livius poartă titlul Ab urbe condita libri.

     • Ab absurdo (prin reducere la absurd); Ab anliquo (din vechime); Ab hoc et ab hac (de la aceasta şi de la aceea); Ab imo pectore (din tot sufletul); Ab initio (de la început); Ab infestat (fără testament); Ab irato (sub imperiul mâniei); Ab origine (de la obârşie); ş.a.

     • Ad acta (la acte, la dosar); Ad gloriam (pentru glorie); Ad hominem (la om, personal); Ad honores (onorific, fără plată); Ad infinitum (la nesfârşit); Ad interim (interimar, provizoriu); Ad libitum (după plac, pe alese); Ad litem (pentru un proces); Ad litteram (după literă, cuvânt cu cuvânt); Ad patres (referitor la strămoşi); Ad perpetuam rei memoriam (spre veşnică amintire); Ad reni (la problemă, la obiect, precis); Ad unum (până la unul); Ad usum (după obicei); Ad valorem (după valoare); ş.a.

     • A fortiori (cu atât mai mult); A minima (prea puţin); A priori (din cele dinainte); A posteriori (din experienţă) ş.a.

     Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr şi ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întâmplată acum patru decenii, în staţia Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploieşti-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – aşa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoţând basma curată pe adevăraţii culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din staţie, anume Ion Păun!
     De atunci – datorită scriitorilor şi presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greşelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „ţapul ispăşitor al isprăvilor celor mari şi tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracţie în parlament".

     În teatrul din antichitate nu existau programe care să anunţe subiectul, actele şi distribuţia piesei. Publicul nu-şi dădea seama că spectacolul s-a terminat şi, păstrându-şi locurile, aştepta ca actorii să-şi continue jocul. De aceea se încetăţenise în acea vreme obiceiul ca, la sfârşitul reprezentaţiei, să se anunţe: „Acta est fabula”, adică „Piesa s-a sfârşit”.
     Expresia s-a răspândit repede, trecând, de pe scena teatrului, pe scena vieţii, unde şi-a păstrat acelaşi sens care indică un final, o încheiere. „Acta est fabula” au fost ultimele cuvinte pe care împăratul Augustus le-a rostit pe patul de moarte, – adică „piesa e terminată, viaţa mea s-a încheiat!”
     Și astăzi, expresia Acta est fabula se întrebuinţează spre a anunţa un sfârşit, un deznodământ.

     Dicton echivalent cu Res, non verba (vezi).

     În vechime, cărţile, fiind transcrise de mână, aveau multe greşeli şi omisiuni. A traduce sau a comenta un asemenea text, la primul contact, era deci o treabă destul de dificilă. Se impunea o cercetare prealabilă, o confruntare cu originalul. De aceea, expresia „aperto libro”, adică deschizând cartea, a devenit sinonimă cu „pe nepregătite”, cu „la prima vedere”.

     Cu alte cuvinte: orice victorie, orice succes, nu se obţine decât prin luptă, prin strădanii, prin înfrângerea piedicilor aflate în cale.  (Vezi şi expresia apropiată: Per aspera ad astra).

     Prescurtare a expresiei ad calendas graecas solvere, adică: a plăti la calendele greceşti.
     Calendele erau la romani prima zi a lunii. şi era şi ziua fixată pentru plata datoriilor.
     Rău-platnicii însă ziceau, în derâdere, că vor plăti ad calendas graecas, deoarece grecii nu aveau calende şi deci aceasta însemna niciodată. Istoricul Suetoniu povesteşte că împăratul Augustus obişnuia să dea acest răspuns creditorilor săi. Vorba a rămas pentru a exprima ironic, supărat sau revoltat: niciodată! Cu acelaşi sens, poporul nostru a creat expresii ca: la pastele cailor, la Sfântu-Aşteaptă, la moşii verzi ....

     Se ştie că descoperirea Americii de către navele lui Cristofor Columb în anul 1492 a fost un eveniment epocal, care şi-a prelungit răsunetul de-a lungul vremilor. Astfel „a descoperi America” a ajuns o locuţiune sinonimă cu a descoperi ceva neaşteptat şi important, cu o mare surpriză, cu o realizare deosebită obţinută de o minte inventivă, scăpărătoare.
     În forma-i negativă: „n-a descoperit America”, expresia desemnează, dimpotrivă, o persoană cam prostuţă, cu minte puţină, sau o persoană care nu face descoperiri proprii. O expresie echivalentă: „N-a descoperit praful de puşcă”.

     De aceea adunările ţinute în Muntenia şi Moldova în anul 1857, cu scopul de a cere unirea ţărilor române, au fost denumite „divanuri ad-hoc”.
     Cuvintele „ad-hoc” se întrebuinţează şi în vorbirea curentă. Bunăoară, când cineva născoceşte un motiv pentru a se eschiva de la o treabă, sau pentru a-şi susţine o părere, se poate spune că e un pretext, sau un argument inventat ad-hoc.

E un emistih al lui  Horaţiu, din Ars poetica (versul 78).

     Poetul, cercetând obârşia elegiei, consideră că problema nu e încă lămurită, continuând să mai existe controverse privind originea acestui gen de versuri.
     Expresia s-a extins şi a ajuns să indice orice problemă care n-a fost definitiv soluţionată; un acord care nu s-a încheiat, sau un proces care se judecă în continuare.
     Limba germană şi-a construit o expresie proprie: Darüber sind die Gelehrten noch nicht einig (În această privinţă învăţaţii nu s-au înţeles încă).

     Dintre toţi muritorii despre care vorbeşte mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind mai frumos decât cel mai frumos dintre zei. Însăşi Afrodita, zeiţa frumuseţii, s-a îndrăgostit de el. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparaţie şi de apreciere pentru înfăţişarea fizică a unui bărbat.

     Le Dauphin, adică Delfinul, era titlul acordat fiului mai mare al regilor Franţei. Primind însărcinarea de a-l educa pe Dauphin, moştenitorul regelui Ludovic al XIV-lea, învăţaţii Bossuet şi Huet, amândoi prelaţi, au alcătuit ediţii speciale, prelucrate din clasicii latini, îndepărtând cu grijă preacuvioasă părţile pe care le-au considerat frivole, vulgare.
     De atunci, despre cărţile, publicaţiile, discursurile din care au fost extrase pasajele socotite dăunătoare, sau despre cele cărora li s-au făcut adăugiri ticluite cu un anume scop, se spune în ironie că sunt întocmite „ad usum delphini” !

Horaţiu, Ode (I, 3, 9)

     Expresie ce semnifică cutezanţa, forţa, vitejia. Vezi explicaţii la Impavidum ferient ruinae.

     Aman e un cuvânt turcesc, o exclamaţie care echivalează cu: „Îndurare! Iertare!”, folosită de turci îndeosebi când erau siliţi să se predea într-o bătălie, sau când implorau graţia de a li se cruţa viaţa.
     Din vremea acelor lupte a rămas în limba noastră expresia „a ajunge la aman”, sau „ a fi la aman”, spre a desemna o situaţie în care te afli la mare strâmtoare, la mare nevoie.

Horaţiu, Satire (II, 7, 5)

      La Roma, în fiecare an, în zilele de 16, 17 şi 18 decembrie, se desfăşurau în antichitate marile serbări denumite Saturnalii. În acele zile, sclavii se bucurau de o libertate sui-generis: erau trataţi ca cetăţeni liberi, egali cu stăpânii lor. Aveau voie să îmbrace toga, dădeau comenzi şi chiar stăpânii lor îi serveau la masă. Bineînţeles era vorba de o extravaganţă, căci, imediat după serbări, sclavii îşi reluau poziţia lor de obidiţi, plătind cu un an întreg de robie cele trei zile de iluzorie libertate.
     Cuvintele de mai sus ale lui Horaţiu au fost adresate sclavului său Davus, ca un îndemn de a beneficia măcar de îngăduinţa saturnaliilor. Prin extensiune şi analogie, ele constituie un îndemn spre a folosi o vremelnică libertate.

     Sunt faimoasele cuvinte din piesa Richard al III-lea de Shakespeare (act 5, sc. 4). Orgoliosul rege al Angliei le-a rostit în clipe de mare desperare, după ce a fost înfrânt în lupta de la Bosworth (1485). Văzându-se pierdut, era hotărât să-şi dea regatul pentru un cal, spre a fugi şi a-şi salva viaţa. De aceea acest citat este întrebuinţat când cineva e în stare să ofere totul spre a obţine un lucru mic dar foarte necesar într-o împrejurare anumită.

(fr. „Ah ! frumoasa statuie ! Oh! frumosul piedestal! Virtuţile-s pe jos, iar viciul e pe cal!”)

     Epigramă scrisă de un necunoscut pe soclul statuii regelui Ludovic XV al Franţei, dezvelită la 2 iunie 1765 la Paris, în piaţa devenită Piaţa Revoluţiei şi mai târziu Piaţa Concordiei.
     Aceste cuvinte sunt citate spre a arăta că în lumea regilor şi a aristocraţiei viciul domină virtuţile.

     Expresie moştenită de la filozoful grec Zenon, întemeietorul şcolii stoice. Deoarece nu ne-a rămas nimic scris de la el, tot ce s-a aflat (deci şi expresia de mai sus) ne-a parvenit indirect prin Cicero şi Plutarh, care în lucrările lor pomenesc în repetate rânduri despre Zenon.
     „A înălbi un arab” înseamnă a încerca un lucru cu neputinţă de realizat. Ca şi schimbarea culorii unui negru.

     Zicală franceză, dintre cele mai des şi universal folosite chiar şi... în timp de pace! Dacă am acceptat o anumită situaţie dificilă – susţine dictonul – trebuie implicit să acceptăm şi toate neajunsurile legate de această situaţie: ca la război. Sau: dacă e vorba să ne luptăm, ne luptăm.

     Yorick e bufonul regelui Danemarcei din Hamlet de Shakespeare.
      În celebra scenă din cimitir (act. 5, sc. 1), Hamlet, vorbind cu groparii, vede craniul bufonului care-i inspiră reflecţii amare: „Vai, sărmane Yorick!... Simt că-mi vine rău. Aici se deschideau buzele, pe care le-am sărutat de atâtea ori. Unde-ţi sunt poznele? Tumbele? Cântecele? Sclipirile acelea de veselie, care stârneau hohote de râs la masă? N-a mai rămas nici una, ca să-şi râdă de strâmbătura ta de acum !”
      Alas, poor Yorick! – în original sau în traducere – a devenit o expresie, pentru a sublinia o degringoladă, prăbuşirea cuiva, ce-a fost şi ce-a ajuns un om.

     Nu se poate afirma în mod cert, dacă cei vechi au dat Angliei această poreclă de la numele fiului lui Neptun, gigantul Albion, care ar fi descoperit ţara şi ar fi stăpânit-o 44 de ani. Nici dacă, la alegerea denumirii, a contribuit îndeosebi faptul că faleza britanică e de culoare deschisă, aproape albă (de la latinescul „albuş” sau de la celticul „alp”).
     Se ştie numai că, de mai multe veacuri, „Albionul” a ajuns numele literar care a desemnat Anglia, până când cineva – cine, iarăşi nu se poate preciza – vorbind despre politica de expansiune a Angliei şi despre metodele diplomatice întrebuinţate pentru alcătuirea şi pentru menţinerea imperiului ei colonial, a lansat expresia „perfidul Albion”. Brewer's dictionary of phrase & fable o atribuie lui Napoleon. Nu-i verosimil, deoarece expresia, cu ani în urmă, fusese lozinca revoluţiei franceze împotriva Angliei, care, după executarea regelui Ludovic al XVI-lea (la 21 ianuarie 1793), a trecut de partea alianţei marilor puteri europene îndreptată împotriva Franţei republicane. Mai credibilă este ipoteza care consideră că sursa expresiei ar fi vorbele lui Bossuet (1627–1704): „L'Angleterre, ah! la perfide Angleterre”.

     Aceste cuvinte au fost rostite – după cum spune istoricul latin Suetoniu în „Vieţile celor 12 împăraţi”, cap. 32 – de către Cezar (anul 49 î.Hr.) în momentul în care a traversat Rubiconul, după o lungă ezitare. Astfel Cezar şi-a riscat viaţa, căci o lege specială a senatului roman interzicea trecerea, cu trupe a Rubiconului (râul de hotar dintre Italia şi Galia cisalpină), spre a se evita astfel incursiunile armate împotriva Italiei pregătite de comandanţi ambiţioşi la graniţa de nord a ţării.
     Cuvintele „Alea iacta est”, ca şi expresia „A trece Rubiconul” au deci înţelesul: „Soarta va decide !” şi sunt folosite când, după ce ai şovăit mult, iei o hotărâre importantă. Dar există, uneori, tendinţa de a întrebuinţa aceste cuvinte şi cu o nuanţă comică, în situaţii care n-au nimic grav.

     Reprezintă, respectiv, prima şi ultima literă din alfabetul grecesc. Ele au generat două expresii:
     Prima: „de la alfa la omega”, care înseamnă a epuiza o temă, un subiect, sau a fi cercetat un lucru, o cauză, de la un capăt la altul. Astăzi însă, în împrejurări similare, noi zicem de la A la Z.
     A doua expresie: „A fi alfa şi omega” e echivalentă cu „a fi cheia şi lăcata”, sau „a fi pâinea şi cuţitul”, adică: a fi tot, un om care ţine în mână toate şi dispune de toate, un factotum.

     Expresie foarte uzitată, a trecut şi s-a încetăţenit în numeroase alte limbi, având înţelesul vorbelor noastre: „E în regulă”, „E perfect” etc.
     Această expresie engleză care, prin conciziunea ei, tindea la o măre expansiune, s-a trezit şi ea handicapată de o concurenţă americană, care o expropriază tot mai mult de pretutindeni. E vorba de expresia, încă mai lapidară: „O.K.”, care are exact acelaşi înţeles şi face absolut acelaşi serviciu (vezi).

Vers celebru din Cum vă place de Shakespeare (act. II,  sc. 7)

     Se citează de obicei împreună cu versul următor, care întregeşte ideea: and all the men and women merely players (şi toţi oamenii sunt simpli actori). Cu aceste cuvinte, adresate ducelui surghiunit de către Jacques, prietenul rămas credincios, începe vestitul monolog al vârstelor omului. Shakespeare spune că omul joacă în viaţă mai multe roluri, iar actele sunt cele şapte vârste: prunc, şcolar, îndrăgostit, soldat, judecător, bătrân şi în sfârşit, în ultima scenă... prunc din nou !

     Astfel au  fost denumite Cibela, zeiţa naturii, şi Ceres, zeiţa vegetaţiei. Poeţii latini au întrebuinţat apoi această expresie spre a desemna patria. Iar mai târziu ea a devenit o caracterizare pentru universităţi, în sensul că ele sunt ca o mamă care dă hrană spirituală.
     Cu aceeaşi semnificaţie se foloseşte uneori, în loc de „alma mater”, expresia „alma parens”.

     Expresia e bazată pe credinţa celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri).
     Filozoful Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de cristal, susţinea existenţa a opt ceruri. Alţii au fost mai generoşi (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt... 127!). Mulţi erau mai zgârciţi: teologul Tomasso d'Aquino, care a trăit în acelaşi secol, susţinea existenţa a şapte ceruri; poetul Dante a descris nouă.
     şi fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării şi a bucuriei !

     Ephestion, aghiotantul lui Alexandru cel Mare şi prietenul său nedespărţit la treabă şi la petreceri, a fost, cum s-a spus, un alter ego al regelui Macedoniei.
     Filozoful grec Zenon recunoştea că fiecare discipol din şcoala sa stoiciană „Porticul” e un alter ego al lui. Scriitorul englez Walter Scott consideră că Leicester, favoritul reginei Elisabeta a Angliei, devenise un alter ego al  ei.
     Expresia se mai foloseşte şi în cazul când doi prieteni inseparabili, tovarăşi de luptă şi idei, îşi reflectă exact părerile şi gândurile.

Cunoscut vers din Glossa lui Eminescu.

     Se foloseşte când vrem să arătăm că. numai oamenii s-au schimbat, dar situaţia a rămas la fel ca înainte. Poetul întăreşte această idee în versul următor: alte guri, aceeaşi gamă. De obicei, se citează numai unul dintre cele două versuri.
     Expresia e echivalentă cu zicala franceză: „La même Jeannette, mais autrement coiffée” (Aceeaşi Jeannette, dar altfel pieptănată), sau cum se spune la noi: Aceeaşi Mărie cu altă pălărie !

     Terenţiu a spus aceste vorbe în comedia sa Andria (versul 13, în versiune modernă: act I, sc. 3). Ele s-au răspândit repede datorită, nu atât cuprinsului lor destul de banal, cât mai ales jocului de cuvinte original, reuşit şi uşor de reţinut. Când se folosesc?
     Oricând îndrăgostiţii, prin manifestările lor, confirmă părerea lui Terenţiu! Byron, în Pelerinajul lui Childe Harold (IV, 123), spune de; asemeni: Wko loves, raves „Cine iubeşte, aiurează”, dar versul său are un caracter dramatic, căci se referă la rătăcirile dragostei care pot avea urmări nefericite.

     Expresie de origine franceză, pe care o întâlnim în limbile multor popoare. Înseamnă a-ţi cere iertare, prin recunoaşterea greşelii. Dar expresia n-are nimic comun cu. amenda în înţelesul ei de azi, şi câteodată nu-i nici onorabilă!
     „Amenda onorabilă” a fost până la revoluţia franceză o pedeapsă, care consta în a-ţi recunoaşte public vina unor anumite crime săvârşite, de obicei în materie de sacrilegii. Vinovatul era adus în piaţă, în capul gol şi cu picioarele goale, şi acolo, în faţa mulţimii, trebuia să-şi recunoască fapta infamantă.
     Prin extindere, s-a ajuns încă de mult (fiindcă găsim expresia şi la Molière) la aplicarea ei în cazul unor simple greşeli sau scăpări. De pildă, dacă în loc de Molière, noi am fi scris acum că expresia se găseşte la Villon, trebuia să facem amendă onorabilă şi să rectificăm această, eroare.

     Canossa (cu doi s, fiindcă mai este un orăşel, tot în Italia, căruia îi zice Canosa şi se citeşte Canoza) e o localitate foarte mică din apropierea oraşului italian Modena, dar foarte vestită, datorită faptului că acolo, acum 900 de ani, papa Grigore al VII-lea l-a supus, timp de trei zile, la cele mai mari umilinţe pe împăratul Henric al IV-lea al Germaniei, care fusese excomunicat după ce multă vreme dusese o luptă înverşunată împotriva înaltului pontif. Între altele, împăratul a fost obligat să se târască în genunchi pe zăpadă, îmbrăcat în sac şi cu picioarele goale.
     De aici expresia a merge la Canossa indică situaţia când cineva, după ce a rezistat şi a refuzat mult timp să îndeplinească sau să recunoască ceva, vine în cele din urmă să se plece, să facă penitenţă. Deci, în general, o retractare, o revenire de obicei înjositoare.

     Sau, mai potrivit, „Prietenul neamului omenesc”, adică: amicul tuturor). În aparenţă, ar fi un compliment, dar de fapt această expresie se întrebuinţează ca un reproş la adresa acelora care îşi acordă prietenia, fără nici o alegere, oricui.
     Acest lucru a fost criticat de către un moralist francez, contemporan cu Molière, anume Bourdaloue, care a spus că „amicul tuturor nu-i amicul nimănui”.

     Cuvintele acestea se găsesc în Viaţa lui Aristotel, lucrarea filozofului alexandrin Ammonius Saccas, care a trăit în secolul al III-lea al erei noastre. Sensul lor este că nu-i suficient ca o părere sau o teorie să se bucure de autoritatea unui nume atât de vestit şi de respectat ca acel al marelui filozof grec Platon, ci pentru a fi admisă, ea trebuie să fie întemeiată şi pe adevăr (fiindcă adevărul cântăreşte mai mult chiar decât înţeleptul Platon).
     Vorbele lui Ammonius sunt o parafrază, în latină, a unui text aristotelic („Etica nicomachică” 1096^a): „chiar dacă şi prietenia şi adevărul ne sunt dragi, se cuvine să dăm precădere adevărului”.

     Sunt vorbele rostite de Correggio, la Bologna, când a văzut tabloul „Sfânta Cecilia”, una dintre capodoperele lui Rafael. Se acordă acestei exclamaţii o dublă interpretare.
     Una, admirativă: „Și eu sunt pictor” – mă pricep în această materie şi, plin de uimire, mă închin în faţa măiestriei neasemuite. Cum de reuşesc alţii? ; alta, stimulativă: „Anch’ io sono pittore !” – adică voi încerca, mă voi strădui să fac la fel. Poate voi reuşi şi eu ! Expresia, pornită de la meşterii penelului, nu s-a limitat la ei.
     Schimbată după îndeletnicire, exclamaţia devine: Anch’ io sono poeta (şi eu sunt poet), sau medic, sau arhitect etc.

Horaţiu, Ode (II, 6, 13).

     Horaţiu s-a referit la peisajul sudic din Tarent, care l-a încântat cu frumuseţile naturale. Expresia se poate referi la orice „angulus”, la orice „colţ de pământ” care ne impresionează prin farmecul său, exercitând asupra noastră o atracţie deosebită.
     Versul complet e: „Ille terrarum mihi praeter omnes angulus ridet” (Acel locşor îmi surâde mai mult decât oricare altul pe pământ).

Versul 12, cartea a II-a din Eneida lui Vergiliu.

     Cu aceste cuvinte începe Enea să descrie ruinele Troiei – tablou jalnic care l-a impresionat profund.
     În acest pasaj Vergiliu e tributar Odiseei lui Homer, căci Ulise, la masa lui Alcinous, îşi începe aproape la fel istorisirea dramaticelor lui peregrinări. Fraza a rămas ca un memento dureros. Evocarea unor împrejurări triste, a unor nenorociri, poate trezi şi astăzi străvechea exclamaţie: animus meminisse horret.

     Expresie creată în evul mediu spre a marca socotirea anilor de la naşterea lui Iisus Hristos.
     Ea a înlocuit vechiul mod de computaţie, care începea numărătoarea „de la facerea lumii” (anul 5.508 î.Hr.). Formula apare de cele mai multe ori exprimată abreviat  prin  iniţialele ei: A.D.

     Expresie latină al cărei izvor nu se cunoaşte precis, în schimb e limpede sensul ei: cauza este premergătoare efectului, întocmai cum apele au precedat mările.

     Unul dintre giganţi, fiul lui Poseidon, zeul mărilor, şi al lui Gaea, zeiţa pământului. De o forţă gigantică, Anteu părea de neînvins, pentru că ori de câte ori simţea o slăbiciune, el atingea Pământul, mama lui, şi căpăta îndată puteri noi. Hercule, aflând acest lucru, l-a desprins pe Anteu de pământ şi numai astfel, ţinându-l suspendat în aer, a izbutit să-l sugrume.
     Referirea la acest episod mitologic se face atunci, când cineva ţine sau pierde contactul cu sursa puterilor sale morale sau fizice. De pildă, istoricul francez Thiers spunea că Napoleon, învingător în luptele purtate în Franţa, şi-a regăsit forţele, ca şi Anteu, atunci când a atins pământul natal.

     Expresia „cele şapte minuni ale lumii”  înglobează cele şapte monumente celebre ale antichităţii, culmi la care ajunseseră ştiinţa, tehnica şi mai ales arhitectura orientală şi greco-romană. Iată-le în ordinea cronologică a construirii lor: 1) Piramida cea mare de la Gizeh, 2) Grădinile suspendate din Babilon (sau, ale Semiramidei), 3) Templul Artemisei din Efes, 4) Mausoleul din Halicarnas, 5) Statuia lui Zeus din Olimpia, 6) Farul din Alexandria şi 7) Colosul din Rodos.
     Aceste monumente au fost denumite „minuni”, nu în sens de „miracol” mistic, de fenomen supranatural, ci în accepţiunea de realizări excepţionale, care depăşeau tot ceea ce se construise până atunci. În acest spirit, orice înfăptuire grandioasă, orice invenţie extraordinară a geniului omenesc primea, prin analogie, denumirea de „o nouă minune”, sau „o adevărată minune”, sau mai ales „a opta minune”. Astfel, după apariţia electricităţii, în secolul al XIX-lea, s-a spus pe bună dreptate că ea este a opta minune, datorită contribuţiei uriaşe pentru istoria civilizaţiei. şi cu egală dreptate, se spune astăzi că energia atomică, deschizând căi uluitoare pentru progresul omenirii, constituie şi ea a opta minune a lumii.
     După cum se vede, nu se continuă numerotarea: a noua, a zecea minune etc. Monumentele antichităţii rămânând „cele şapte minuni” de bază, fiecare nouă realizare genială este socotită a opta minune a vremilor moderne, a epocii respective.

     Legenda mitologică pretinde că Minerva, zeiţa înţelepciunii, a meşteşugarilor şi a invenţiilor, s-a născut din ţeasta lui Iupiter: matură, gata îmbrăcată în armură şi cu lance. De aceea când vrem să arătăm că un curent literar, de pildă, a apărut ca ceva desăvârşit oarecum de la bun început, spunem că a apărut întocmai ca Minerva din capul lui Iupiter.

     Cuvinte atribuite faimoasei curtezane, marchiza de Pompadour, favorita regelui Ludovic al XV-lea al Franţei. Suveranul şi-a însuşit aceste cuvinte ca o concepţie, ca o linie de conduită, ducând o viaţă de huzur şi desfătări deşănţate, fără să-i pese ce se va întâmpla după moartea lui. De aici expresia „după mine potopul” a ajuns o deviză a omului egoist, care nu trăieşte decât pentru interese şi plăceri personale.
     În legătură cu această expresie, marele scriitor german Lion Feuchtwanger, în romanul Vulpile în vie, prin gura unui erou al său, consideră că celebrele cuvinte rostite de M-me de Pompadour nu-i aparţin. Formularea, cu uşoare variante, o întâlnim şi la Cicero şi la Seneca, iar amândoi au luat-o de la un autor grec. De pildă, expresia, tradusă din latină, suna: „După moartea mea, pământul poate să fie şi mistuit de flăcări”.

     Apriorismul este o teorie idealistă a cunoaşterii, formulată de filozofii germani Leibnitz şi Kant, concepţie care se bazează pe raţiunea pură, independent de experienţa lumii înconjurătoare. Când cineva pretinde că cunoaşte ceva dinainte, se spune că  ştie  apriori. Uneori este întrebuinţat şi derivatul: aprioric

     Proverb latin, foarte răspândit.
     Se foloseşte şi azi, la fel ca în vremea lui, spre a semnala metaforic că lucrurile fără însemnătate nu trebuie să constituie o preocupare pentru un om de seamă, întocmai cum vulturul semeţ nu se interesează de nişte biete musculiţe. (Vezi loc. De minimis non curat praetor).

     În legenda biblică despre potop, se spune că Noe a luat în corabia sa câte o pereche din tot ce exista ca vieţuitoare pe pământ. Din pricina aglomerării în aceeaşi biată navă a unei mulţimi atât de mari şi de pestriţe, arca lui Noe a fost mai întâi folosită glumeţ ca o imagine pentru o îngrămădire de oameni, apoi chiar de obiecte multiple şi disparate. Cu timpul a devenit o expresie uzuală.

Expresia îşi are originea în Odiseea (cânturile 21–22)

     Homer povesteşte că Penelopa (soţia lui Ulise), constrânsă, după ce şi-a aşteptat douăzeci de ani soţul, să se mărite, a declarat că va lua în căsătorie pe acela dintre numeroşii ei pretendenţi, care va izbuti să încovoaie arcul lui Ulise şi să tragă cu el la ţintă. Nimeni n-a reuşit în afară de un cerşetor în zdrenţe. Dar acela era chiar Ulise, reîntors după o lungă pribegie. De aceea, expresia se foloseşte spre a menţiona un talent deosebit, o mare însuşire, care este apanajul exclusiv al cuiva.

     Este traducerea în latină a primului aforism al celebrului medic grec Hipocrat, supranumit „părintele medicinei” (460–377 î.Hr).
     Mai răspândită şi mai întrebuinţată de-a lungul vremii, versiunea latină s-a impus şi a rămas în locul celei greceşti din care s-a născut. E folosită ca un sfat, ca un îndemn, când vrei să spui cuiva să se grăbească, fiindcă timpul e scurt şi sunt multe de făcut.

     Expresia L'art pour l’art aparţine filozofului francez Victor Cousin. Într-o prelegere ţinută la universitatea Sorbona şi-a expus concepţia că religia trebuie pusă în slujba religiei, morala trebuie să servească morala, iar arta trebuie făcută pentru artă. Formula aceasta – atribuită lui Victor Hugo de către poeţii parnasieni din Franţa – a fost repede îmbrăţişată de reprezentanţii artei burgheze, de adepţii unor curente literare, care au şi adoptat-o ca o deviză a lor (de pildă: curentul parnasian). În opoziţie cu arta pentru artă este arta cu tendinţă, care, „pornind de la adevărul că imaginea artistică este reflectarea subiectivă a realităţii obiective, creaţia artistică fiind condiţionată din punct de vedere social-istoric, respinge concepţia estetică idealistă şi reacţionară a artei pentru artă, care proclamă independenţa artei faţă de viaţa socială”.

     De trei veacuri şi jumătate sunt cunoscute aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes. Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor sale, faimosul „cavaler” a pornit să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari.
     De atunci, a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere.

     Expresia, foarte veche şi răspândită, vine din Biblie, care era pe vremuri singura carte care o învăţau şi ... neştiutorii de carte. Se povesteşte că Esau, întâiul născut al patriarhului Isac, revenind într-o zi acasă de la câmp, obosit şi înfometat, i-a cerut lui Iacob, fratele său geamăn, să-i dea şi lui să mănânce din lintea pe care acesta o gătise. Iacob, care încă din pântecele mamei (spune legenda) se afla într-o mare rivalitate cu Esau, fu de acord să-i dea un blid de linte, dar cu condiţia ca fratele său să-i cedeze în schimb dreptul de primogenitură (de prim-născut), care la orientali, ca şi la casele domnitoare, era legat de anumite privilegii. Târgul s-a făcut, şi acel biet „blid de linte” a ajuns de atunci în multe limbi şi în multe guri!
      Expresia înseamnă : a te vinde pentru o nimica toată, a-ţi închiria serviciile pentru o bagatelă etc..

     Această locuţiune ne-a rămas din vremea banilor de aur şi argint. Falsificatorii de monede le făceau din aramă şi le acopereau numai cu un strat foarte subţire de metal preţios. După un timp de întrebuinţare, când se rodea pojghiţa de aur sau de argint,  apărea de dedesubt arama banilor falşi sau „calpi”, cum li se spunea pe atunci. De aici s-a născut vorba: „a-şi da arama pe faţă”. Prin analogie, această expresie se aplică persoanelor care, ca şi monedele contrafăcute de pe vremuri, îşi dau deodată pe faţă năravurile şi intenţiile rele ce stăteau până atunci ascunse sub un zâmbet prefăcut sau sub vorbe poleite.

     În sensul de pocăinţă.
     Această curioasă expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu. Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în biblie şi de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă.
      Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: ,... dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

     Braşoave înseamnă palavre, minciuni. Cuvântul vine de la Braşov, iar expresia, de la negustorii braşoveni de odinioară care, aducându-şi marfa la ţară, o recomandau cu tot felul de laude exagerate, de baliverne şi reclame viclene.

     Rege legendar al Mauritaniei.
     Refuzând să-l găzduiască pe Perseu, acesta, plin de mânie, i-a arătat capul înspăimântător al Meduzei. În clipa aceea, Atlas se prefăcu în munte: barba şi părul se transformară în păduri, mâinile şi picioarele în stânci, iar capul într-un pisc înălţat până la cer.
     Mitografii l-au imaginat pe acest uriaş, susţinând pe umerii lui întreaga boltă cerească. De aceea, comparaţia este folosită pentru cineva care trebuie să ducă în spinare sarcini foarte grele.

     Expresia e foarte veche şi înseamnă: „a trăi fericit”, „a trăi ca-n paradis”. Ea se trage din Evanghelia lui Luca (c. XVI, v. 22 şi 23), unde se spune despre săracul Lazăr că a murit şi a fost dus la sânul lui Avram.
     Expresia se explică prin obiceiul din vechime, încă de pe vremea patriarhului Abraham, de a primi un oaspete scump sau un bun prieten, lipindu-i capul de piept, în semn de dragoste şi căldură sufletească.

     Expresie legată de un vestit episod  din istoria Romei. Vezi explicaţia la: Alea iacta est.
     Se întrebuinţează spre a desemna hotărârea eroică de a înfrunta o primejdie.

Variantă populară, după un hemistih din Eneida lui Vergiliu (cartea X, versul 284).

     Textul original este Audentes fortuna iuvat, având acelaşi înţeles. Vergiliu aduce un elogiu temerităţii, eroii lui socotind că zeii îi iubesc şi îi ocrotesc pe cutezători. De aceea fortuna îi însoţeşte pretutindeni şi-i ajută in isprăvile lor. Se ştie că Fortuna, la romani, era zeiţa norocului. La rândul său, versul lui Vergiliu, pornind cu tot curajul să călătorească pe foarte diferite meridiane, a avut norocul să placă şi să fie încetăţenit pretutindeni. Ceva mai mult: a găsit şi „părinţi adoptivi”. Cei ce evită folosirea expresiei, socotind că ar fi greşit să ne bizuim pe colaborarea norocului, săvârşesc ei înşişi o greşeală, deoarece aici cuvântul noroc are înţeles de succes, de izbândă a celor îndrăzneţi.
     Aşadar, când se iveşte un prilej potrivit pentru audaces fortuna iuvat ... îndrăzniţi !

Horaţiu, Ode (1,3,27)

     Se referă la Prometeu în mod special şi la cutezători în genere. Vezi: Impavidum ferient ruinae.

     Filozoful şi scriitorul Seneca, care a trăit pe vremea împăratului roman Nero, a folosit aceste cuvinte în tragedia sa Medeea (act. II, sc. 2).
     Expresia a avut mai întâi un caracter judiciar, în scopul audierii ambelor părţi în proces. Cu timpul, semnificaţia s-a extins, aplicându-se până astăzi la orice neînţelegere, la orice conflict, în sensul că trebuie ascultate toate părţile în litigiu, pentru a putea judeca temeinic şi fără părtinire.

     Sunt expresii care îşi trag originea din antichitatea romană, când existau unii preoţi – numiţi şi ei auguri – care prevesteau viitorul după cântul sau zborul păsărilor, după măruntaiele acestora etc. Încetul cu încetul, cuvântul augur (contras din avis = pasăre şi garrire = a flecari) s-a extins asupra a tot felul de semne, după care superstiţioşii romani se orientau spre a întreprinde sau nu ceva.
      Astăzi, sensul cuvântului s-a lărgit şi mai mult, pierzând în acelaşi timp orice caracter religios. El înseamnă pur şi simplu semn bun sau semn rău.

Două cuvinte desprinse dintr-o odă (11,10,5)  a lui Horaţiu.
     „Acest frumos vers – a spus Voltaire – îl ştie orice om de litere pe dinafară”.
     Oda lui Horaţiu cântă avantajele unui trai modest, departe de splendorile măririlor şi ale vieţii zgomotoase. De aceea, deşi traduse exact cuvintele înseamnă „mediocritate aurită”, e bine să se ştie că nu este vorba de mediocritate, în înţelesul comun al cuvântului, ci de o stare mijlocie, pe care poetul, la vremea aceea, o socotea o chezăşie a liniştii sufleteşti şi o cale spre fericire, motiv pentru care o şi numeşte poetic „aurea” – aurită. De altfel, în limba latină, mediocritas înseamnă în primul rând: moderaţie, măsură, cale de mijloc.
      Expresia, mai totdeauna citată în latineşte, a căpătat însă cu timpul un sens peiorativ.

Vergiliu, Eneida (III, v. 57)

     Regele Priam al Troiei încredinţase pe fiul lui cel mic Polidor, împreună cu o parte însemnată din tezaur, ginerelui său Polimnestor, regele Traciei. Mânat de lăcomie, acesta îl omorî pe Polidor şi puse mâna pe averi. „Blestemată sete de aur, la câte nu împingi tu pe oameni !” Cu aceste cuvinte Vergiliu înfierează pe cei lacomi de avere, pe cei care în goana lor aprigă după bogăţie, se abat de la morală, calcă-n picioare virtuţi, sentimente, făgăduieli, drepturi sfinte. Graiul nostru a creat pentru „auri sacra fames” un echivalent  foarte plastic: „Banul este ochiul dracului”.

     Se întrebuinţează atunci când vrei să spui, într-o formă mai hotărâtă, că joci cartea cea mare:   „ori sunt totul, ori mai bine nimic”.
     Deviză a oamenilor foarte ambiţioşi; paternitatea expresiei este atribuită faimosului Cezar Borgia, cardinal şi om politic italian, care şi-a bizuit faima şi puterea pe un nesfârşit lanţ de crime, de trădări şi nelegiuiri perfide (la începutul secolului al XVI-lea).

     Cuvinte menţionate de istoricul latin Suetoniu în lucrarea sa Vitae XII imperatorum, o culegere de anecdote despre viaţa a 12 împăraţi romani (de la Cezar la Domiţian). În capitolul privitor la viaţa lui Claudiu, istoricul povesteşte că gladiatorii, înainte de a începe luptele în arenă, defilau în faţa lojei imperiale şi pronunţau cuvintele de mai sus, ca un ultim omagiu.

     Rugăciune numită şi salutare angelică sau bunavestire. Expresia a fost mult popularizată de compoziţiile celebre care poartă acest titlu, ale lui Schubert şi Gounod.
     Astăzi, din ce în ce mai rar, aceste cuvinte sunt întrebuinţate cu semnificaţia lor originară, ca un salut adresat unei femei ce merită un respect deosebit.

     Replică foarte cunoscută din O scrisoare pierdută. Trahanache o repetă mereu, ca un laitmotiv.
     Aceste trei cuvinte au ajuns o expresie foarte populară prin care încercăm să domolim zelul, curiozitatea sau enervarea cuiva. Dar, bineînţeles, la modul ironic, şi nu pe un ton grav şi serios, cum făcea eroul lui Caragiale.

     Se spune despre un critic răutăcios. Vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată să conteste cererea unui candidat la canonizare în faţa conclavului papal. În opoziţie cu Advocatus dei (Avocatul Domnului), persoana care sprijinea o asemenea propunere.