Vergiliu, Eneida (II, vers. 311)
      Din pasajul unde Enea povesteşte cum, trezit din somn şi văzând Troia în flăcări, a exclamat: „Mistuit de foc, palatul lui Deifob s-a prefăcut într-un morman de ruine; şi iată, acum s-a aprins şi casa de alături a lui Ucalegon!”
      Se citează, spre a preveni pe oameni să nu rămână nepăsători faţă de nenorocirea unui vecin, căci aceeaşi nenorocire, ca şi văpaia unui incendiu, se poate răsfrânge şi asupra noastră.

      Personaj din tragedia Othello de Shakespeare.  
      Strecurând gelozia în sufletul  lui  Othello, îl împinge la desperare: o omoară pe Desdemona şi apoi se sinucide.
      Astfel numele Iago a ajuns sinonim cu un intrigant odios, fără nici un fel de scrupule.

      Legenda spune că Ianus a fost primul rege al Romei; şi întrucât i-a acordat ospitalitate lui Saturn, când acesta a fost alungat din Olimp de către fiul său Iupiter, a primit drept răsplată de la Saturn (sau Cronos, zeul timpului) darul de a cunoaşte trecutul şi de a prevedea viitorul.
      De aceea, romanii, în statui şi pe monedele lor, îl prezentau cu două feţe (două capete lipite la occiput), una privind în trecut şi alta înainte, spre viitor. Ovidiu spunea în glumă că Ianus a fost singurul dintre zei care şi-a văzut spatele.
      Din cauza acestei duble figuri, a devenit în scrisul literar şi în limbajul obişnuit un termen pentru a desemna duplicitatea, sau mai clar: ceea ce, în graiul nostru, se şi numeşte: „cu două feţe”, „taler cu două feţe” etc.

       Se foloseşte la citate, spre a arăta că un cuvânt sau o frază se găseşte în pasajul, în capitolul sau în lucrarea de care s-a pomenit mai înainte.
       De obicei, ibidem se scrie prescurtat: ibid., sau numai ib.

      Replică celebră din tragedia Maria Stuart de Schiller. În discuţia cu regina Elisabeth a Angliei (act. III, sc. 4), Maria Stuart, regina Scoţiei, prizonieră la curtea engleză, îi spune: „Lumea ştie tot ce-i mai rău despre mine, dar pot să mărturisesc că sunt mai bună decât reputaţia mea”.
      Vorbele lui Schiller sunt citate ca o apărare împotriva unei   faime proaste.

      Idele, la romani, marcau jumătatea lunii. Istoria atestă că Cezar ar fi fost prevenit de auguri că idele lui Marte îi vor fi fatale. El s-a arătat surd la aceste prorociri, dar s-a întâmplat ca într-adevăr de idele lui Marte să fie asasinat.
      Și de-atunci, în publicistică şi în retorică, se desemnează prin aceste cuvinte o răscruce primejdioasă, adică o scurtă perioadă de timp cu pericole prevăzute mai de mult.

      E un cuvânt foarte util şi utilizat, căci înlătură revenirile obositoare.
      În cărţi, manuscrise, liste etc., în loc de a se repeta ceva, se scrie pe scurt id., adică idem, la fel.

Ovidiu în Ars amandi – Arta iubirii (III, 397).
      Versul, în întregime, sună: „Quod latet, ignotum est, ignoti nulla cupido” (Ceea ce-i tăinuit e necunoscut şi ceea ce nu cunoşti, nu doreşti).
      Dar numai ultimele trei cuvinte au căpătat răspândire, devenind o expresie prin care se înţelege că lipsa de dorinţă, nepăsarea, indiferenţa derivă adesea din necunoaştere, din ignoranţă.

      Voltaire a adresat aceste cuvinte enciclopediștilor, sfătuindu-i să nu aducă în public certurile dintre ei.
      Dar expresia ar fi rămas poate necunoscută, dacă n-ar fi reluat-o Napoleon. (Balzac, în romanul Eugenie Grandet, o atribuie chiar direct lui Bonaparte). Într-o faimoasă diatribă, rostită la 1 ianuarie 1814 în faţa deputaţilor care începuseră a cârti împotriva lui şi a administraţiei imperiale, Napoleon spuse:

      Vorba aceasta, veşnic actuală, se găseşte în operele atâtor scriitori şi filozofi, antici şi moderni, încât cu greu am fi ştiut cui să-i atribuim paternitatea, dacă în lucrarea sa Cum trebuie tinerii să-i citească pe poeţi, istoricul grec Plutarh n-ar fi consemnat că-i o cugetare a lui Socrate.
      După Socrate a fost reprodusă în „Retorica pentru Herennius” (IV, 28), atribuită lui Cicero, după Cicero a folosit-o Quintilian ş.a.m.d.
      Dar răspândirea mare a căpătat-o datorită lui Molière care în Avarul (act. III, se. 1), pune în gura lui Vaiere proverbul celor vechi: „Să mănânci casă trăieşti, nu să trăieşti ca să mănânci” – proverb care desigur îl entuziasmează într-atât pe Harpagon, încât îl recomandă imediat ca deviză bucătarului său.
      Astăzi, ca şi în urmă cu mii de ani, aceleaşi cuvinte sunt adresate acelora care acordă o importanţă exagerată delectării gastronomice.

Vers al lui Horaţiu din Ode (II, 6, 13).

       A servit pe vremuri ca inscripţie pe multe clădiri. Dar citatul fiind prea lung, s-au păstrat numai ultimele două cuvinte care rezumă aceeaşi idee: angulus ridet (vezi).

      Cuvintele lui Pliniu cel Tânăr din Epistole (VIII, 9), prin care exprima o stare de plăcută trândăvie.
      De aici îşi trage obârşia expresia italiană dolce farniente, care a reuşit să înlocuiască vechea formulare  latină (vezi).

Châteaubriand în La monarchie selon la Charte.

      Formula aceasta a intrat în competiţie cu expresia „a fi mai catolic decât papa”, şi aproape pretutindeni în lume s-a impus aceasta din urmă (vezi: Mai catolic decât papa).

      Aşa începe fabula Ţăranul de la Dunăre de La Fontaine (cartea XI, fab. 7).
      E vorba de un om simplu, de pe malul Dunării, un om cu înfăţişare sălbatică de urs. Revoltat împotriva cotropitorilor romani care au ocupat şi prădat plaiurile germanice, el rosteşte un discurs furibund, demn de un mare orator. Cine ar fi putut bănui că într-un asemenea ţăran incult se ascunde atâta elocinţă, atâta bun simţ, în stare să ofere un model de cuvântare?
      Concluzia: aparenţele sunt înşelătoare, să nu judecăm omul  după  aspectul său  exterior.

      Fraza, atribuită diplomatului francez Talleyrand, a fost rostită după căderea lui Napoleon, când Bourbonii, moştenitorii vechii dinastii, se întorseseră din emigraţie în Franţa şi voiau să restaureze totul, ca şi când revoluţia şi urmările ei n-ar fi existat.
      Înţelesul frazei e clar: „nimic n-au învăţat (din cele ce s-au petrecut) şi nimic n-au uitat (din cele care altă dată le-au plăcut)”.

      Replică istorică, aparţinând lui Ludovic al XIV-lea, autor şi al altor vorbe ajunse celebre, ca de exemplu: „Statul sunt eu !”
      Ea a fost rostită la 16 noiembrie 1700, când nepotul său, ducele de Anjou, desemnat succesor la tronul Spaniei, venise să-şi ia rămas bun de la bunic. Ludovic îl sărută şi exclamă: „Nu mai există Pirinei”, în sensul că, dată fiind rudenia ce se stabilea între cele două case domnitoare, munţii Pirinei nu mai despărţeau Franţa de Spania, altădată inamice.
      De aceea expresia este folosită pentru a semnala că hotarele care separau două provincii, două sau mai multe naţionalităţi sau partide adverse sau familii rivale etc. au dispărut.

      Vorba favorită a cardinalului Mazarin, sfetnicul regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei.
      Cuvintele apar în italiană, deoarece autorul lor se născuse în Italia, numele lui adevărat fiind Giulio Mazarini.
      Cardinalul se bizuia foarte mult pe factorul timp şi obişnuia să spună că „e galanton”, în sensul că timpul e darnic, el aduce şi ne dă multe şi tot el rezolvă adesea problemele cele mai încurcate.
      Vorba lui Mazarin e străbunica expresiei moderne: „timpul lucrează pentru noi”, care de altfel i-a moştenit toate drepturile de folosinţă.

Versul 54, cântul 33, din Purgatoriul lui Dante.

      Cuvintele sunt interpretate în sensul că viaţa omului e limitată şi că, orice ar face, el nu poate împiedica mersul spre clipa finală. şi cu acelaşi înţeles sunt şi citate.

      Horaţiu a închinat mai multe ode oamenilor întreprinzători, celor care urmăresc cu nestrămutată credinţă o ţintă, celor stăpâni pe convingerile lor şi pe care nimic, nici nenorocirile, nici suferinţele, nici insuccesele nu-i pot clinti.
      În admiraţie pentru curajul primului navigator, Horaţiu l-a calificat (Vezi Ode I, 3) plămădit din aes triplez (din „triplu bronz”) expresie care a rămas până astăzi şi serveşte spre a caracteriza temeritatea descoperitorilor şi exploratorilor.
      Tot de la el a rămas vorba (din aceeaşi odă, versul 27): Audax Iapeti genus (îndrăzneţul neam al lui Iapet) aplicată lui Prometeu, iar astăzi folosită pentru a desemna pe toţi cutezătorii care dezvăluie tainele naturii.
      Și tot Horaţiu a cântat în Oda a III-a neclintita tărie a omului care, chiar dacă s-ar prăbuşi cerul şi lumea ar fi prefăcută în ruine, ar rămâne mai departe credincios idealului său, fără măcar ca acest dezastru să-l mişte.
      Din această odă au fost desprinse şi transformate în expresii două versuri: primul – Iustum et tenacem propositi virum... (Omul drept şi tenace în ceea ce urmăreşte...) şi al optulea: impavidum ferient ruinae, versul ce încheie elogiul făcut unui asemenea om, pe care „ruinele îl vor uimi, dar nu-l vor emoţiona”.
      Expresia se foloseşte deci la adresa celor care nu se lasă doborâţi de evenimente ş.a.m.d.

      Autorul acestei expresii este astăzi aproape necunoscut: Collin d'Harleville, mediocru poet francez care a trăit în secolul al XVIII-lea şi a scris o puzderie de comedioare în versuri. Într-una din ele: Malice pour malice (Răutate pentru răutate) se află, ca o replică, vorbele de mai sus (act. I, sc. 8).
      Dar şi această replică ar fi rămas necunoscută, dacă n-ar fi găsit un interpret cu adevărat celebru pe marea scenă a istoriei.
      Este vorba de Napoleon I, care, îndrăgind expresia, o întrebuinţa atât de des, încât multă lume, uitând pe adevăratul autor, i-a atribuit. împăratului Franţei  paternitatea ei.
      Pe atunci Napoleon era în plină glorie şi acel „Imposibil” nu-i un cuvânt francez se potrivea deci momentului istoric. Astăzi, expresia ar fi potrivită, bunăoară, pentru cuceritorii cosmosului, care, prin înfăptuirile lor, înfruntă cu succes cuvântul „imposibil”.

      Principiu de drept înscris în „Digeste” (culegere de opinii ale jurisconsulţilor romani, alcătuită pe  vremea împăratului Iustinian).

      Vers din poemul eroic Alexandreida (V, 301) de poetul francez Philippe Gautier de Lille (sau de Châtillon), care a trăit în secolul al XII-lea şi a scris în limba latină.
      Citatul rezumă o legendă mitologică, povestită de Homer în Odiseea (c. XII), de Vergiliu în Eneida (c. III), de Schiller în Odysseus şi de mulţi alţii.
      Scyla, o nimfă siciliana, a fost prefăcută de rivala sa Circe într-o stâncă primejdioasă; iar Caribda, o femeie siciliana, furând boii lui Hercule, a fost străfulgerată de Iupiter şi transformată într-o prăpastie adâncă. În strâmtoarea Mesinei, prăpastia Caribdei (azi Calofaro) de pe ţărmul Siciliei stă faţă în faţă cu stânca Scylei de pe coasta Italiei.
      Cei vechi, când treceau cu navele lor prin strâmtoare, se aflau în mare pericol. Voind să se ferească de prăpastia cu vârtej ameţitor de ape, corăbiile se loveau de stânca ameninţătoare din cealaltă parte.
      De aici s-au născut expresiile : a fi între Scyla şi Caribda, adică între două primejdii greu de ocolit ; şi a cădea din Scyla în Caribda, care are înţelesul zicalei noastre „a cădea din lac în puţ”, adică vrând să ne ferim de un rău, dăm de altul şi mai rău (vezi : In  vitium ducit...).
      Uneori, cu acelaşi înţeles, e folosită şi formularea : Incidit in Scyllam qui vuit vitare Charibdim.

      Cunoscut şi sub expresia Calul lui Caligula,  este unul dintre numeroşii cai vestiţi cu care mitologia, istoria şi literatura (Pegas, Centaur, Bucefal, Hippogrif, Rosinanta...) au populat arena cărţilor şi a publicisticii, unul pe care călăresc cel mai des umoriştii şi satiricii.
      Istoria lui, iremediabil compromiţătoare pentru autocraţia abuzivă, e adevărată, fiind povestită de Suetoniu în Vieţile celor 12 împăraţi şi de Tacit în Anale.
      Împăratul roman Caligula (37-41), în manifestările lui demenţiale, după ce clădise pentru calul său Incitatus, adică „asmuţitul”, un grajd de marmură cu iesle de sidef, unde îi dădea să bea din potire de aur, l-a numit membru în colegiul preoţilor şi a hotărât să-i încredinţeze şi puterea supremă, proclamându-l consul.
      Se aminteşte deci de „calul lui Caligula” când vreun potentat comite un act asemănător, insolit, extravagant.

      Se spune despre persoanele care călătoresc sub un nume inventat, sau fac vizite neanunţate.
      Regii, nobilii, pentru a nu fi recunoscuţi în escapadele pe care le întreprindeau, au fost în trecut cei mai obişnuiţi amatori de incognito.

      Locuţiune adesea întâlnită ca deviză pe blazoane, pe stindarde, pe embleme etc.
      E legată de o poveste relatată de cronicarul grec Eusebiu Pamphile în „Viaţa lui Constantin” (I, 28). Se zice că, în anul 312, când împăratul Constantin cel Mare a pornit din Bizanţ să lupte împotriva Romei decăzute, ar fi apărut pe cer o cruce purtând inscripţia: in hoc signo vinces.
      Constantin a înscris aceste cuvinte pe drapelul lui, pe scuturi etc ... şi a învins!
      Astăzi locuţiunea este întrebuinţată atunci când vrei să spui că în virtutea acestor idei, sau mergând pe această cale, sau cu această credinţă, tactică etc. vei izbândi.

      Expresia îşi trage rădăcinile dintr-o cugetare a lui Aristotel: „Virtutea se află între extreme” (consemnată de Diogene Laerţiu în Despre vieţile şi doctrinele filozofilor), iar seva, din Metamorfozele lui Ovidiu (şi anume din cartea a II-a, mitul „Palatul Soarelui – Phaeton”).
      Încredinţând fiului său Phaeton farul strălucitor, Soarele îi dă sfatul: „Dacă prea sus te ridici, vei da foc la cereştile case. Iar de prea jos, vei aprinde pământul. Inter utrumque tem, medio tutissimus ibis: cel mai sigur e drumul de mijloc”.
      Se citează când vrem să conciliem două păreri diametral opuse sau când încercăm un compromis, adică în situaţii când de obicei românul ar spune: „adevărul e la mijloc”, sau „împăcăm şi capra şi varza”.

      În discursul său „Pentru Milo” (IV, 10), marele orator latin Cicero a formulat pentru prima oară ideea, referindu-se însă la legi: Inter arma silent leges  (În timp de război amuţesc legile).
      Mai cunoscută şi mai vehiculată a devenit însă versiunea cu muzele (ceea ce nu-i de mirare, căci fiind vorba de muze, varianta s-a dovedit mai inspirată)!
      Semnificaţia e foarte clară: „Când vorbesc armele, tac artele; când urlă tunurile, nu mai au cuvânt muzele”.

      Istoricul latin Cornelius Nepos, în lucrarea De viris illustribus (Bărbaţi iluştri), descrie viaţa unor mari conducători de oşti din antichitate. În cartea despre generalul atenian Chabrias (III, 3), Nepos trage concluzia că pizma însoţeşte gloria, că ele sunt adesea nedespărţite pe drumul vieţii.
      Pornită de la un exemplu militar, expresia a făcut mai târziu o strălucită carieră ... civilă!

      Expresie veche  de peste două mii de ani, dar cu cât mai veche, cu atât mai vestită, ca şi vinul la care se referă.
      Paternitatea ei e atribuită lui Alceu, poet grec care a trăit cu şase veacuri înaintea erei noastre. Pe vremea lui, celor bănuiţi de fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore mari de lut, spre a-i îmbăta şi a scoate de la ei adevărul.
      Din acest fapt a scos şi Alceu un adevăr pe care l-a turnat în cupa mică a unei maxime, extrem de des aflată pe buzele oamenilor. Omul, la băutură, devine expansiv, vorbăreţ. El dezvăluie atunci taine, intimităţi, adevăruri pe care le ascunde când e treaz.
      Expresia se utilizează şi în zeflemea.

Expresia e  a lui Horaţiu şi se află în Ars poetica (v. 385).

      Minerva fiind la romani zeiţa înţelepciunii şi a meşteşugurilor, Horaţiu a creat această expresie pentru a vorbi de cei care, în pofida Minervei, adică sfidând înţelepciunea, bunul simţ şi arta, se încăpăţânează, cu toată nepriceperea lor, să practice totuşi un anumit meşteşug, în speţă: să scrie, să compună.

      [lat. în traducere strictă: „Fuga de greşeală duce la o greşeală şi mai mare (viciul)” – sau, mai explicit: „Teama de o greşeală te face să cazi într-una mai mare”]

Horaţiu,   Ars poetica,  versul 31.

      Cugetarea cuprinde o precizare care de obicei nu-i citată, şi anume: si caret arte, adică „dacă n-are meşteşug”.

      Răspunsul pe care Papa Iuliu al II-lea l-a adresat lui Michelangelo.
      Lucrând statuia acestui pontif, marele sculptor l-a întrebat într-o zi dacă trebuie să-i pună o carte în mână. „Pune-mi în mână o spadă – i-a răspuns în glumă papa – nu ştiu să citesc !”
      Tot în glumă se foloseşte acest io non so lettere atunci când cineva adresează o întrebare al cărei răspuns e extrem de simplu şi firesc, la mintea oricui şi de la sine înţeles.

      Variante latine ale expresiei greceşti „El a spus-o”.
      Prin acest El sau magistru se înţelege filozoful grec Pitagora.
      Spre deosebire de şcoala discipolilor lui Platon, unde se admiteau divergenţe de păreri (vezi: Amicus Plato sed magis amica veritas), în şcoala lui Pitagora, când se ivea vreo controversă, se citau cuvintele acestuia, adăugându-se: El a spus-o. Astfel se aplana diferendul, fiecare înclinându-se în faţa autorităţii magistrului.
      Ipse dixit e echivalentul latin, pe care Cicero l-a folosit în De natura deorum (1, 5, 10).
      Scolasticii (filozofi din evul mediu), preluând metoda, au folosit versiunea latină a expresiei, atunci când citau părerile lui Aristotel pe care-l considerau maestrul lor.
      Prin urmare, atât Ipse dixit cât şi Magister dixit se întrebuinţează, la modul serios, când e vorba de iniţiatorul unei şcoli – al unei doctrine, al unui curent, pentru care orice argument e fără de replică – sau, la modul ironic, când vrem să arătăm că cineva nu admite să fie combătut în părerile sale.

Horaţiu în Epistole (cartea I, epistola II, versul 62).

      Se pare însă că această maximă are o vârstă mai înaintată, deoarece Cicero, în Tusculane (IV, 23) precizează: „Iram bene Ennius initium dixit insaniae” (Bine a spus Ennius, că furia e începutul nebuniei).
      Or, Ennius a fost unul dintre cei mai vechi poeţi latini şi a trăit cu două sute de ani înaintea lui.

      Insulă din marea Ionică, îşi datorează lui Homer gloria literară. Marele rapsod al antichităţii povesteşte  în Odiseea că Ulise, după cucerirea Troiei, pornise grăbit spre patria lui, spre Itaca. Dar furiosul Neptun, zeul mărilor, l-a pedepsit, aducându-i mereu în faţa ochilor imaginea acestei insule, care însă dispărea în clipa când eroul se credea mai aproape de ea. Zece ani cât a rătăcit pe valuri, Ulise a fost chinuit de acest miraj. Astfel insula a adăugat numelui ei geografic o metaforă literară.
      Itaca a ajuns termen de comparaţie pentru un lucru râvnit cu ardoare, dar care-ţi scapă în momentul când sperai să-l cucereşti, să-l înfăptuieşti.