Aegidius Colonna, filozof scolastic, supranumit „princeps theologorum” (sec. XIII), preceptorul regelui Filip cel Frumos al Franţei, pentru care a scris tratatul „De regimine principum”, este autorul acestei expresii.
      Prin analogie cu buretele care şterge tot ceea ce a fost scris pe o tablă, a face tabula rasa înseamnă a înlătura, a distruge un lucru, spre a înlocui de obicei cu altul.

      La antici Tăcerea era o divinitate, căreia i s-a consacrat un cult. Egiptenii cultivau midii lui Horus, copilul care tace; grecii o înfăţişau, sub numele de Harpocrates, tot ca un copil, cu degetul pe gură; iar romanii au reprezentat Tăcerea ca o zeiţă, înălţându-i statui în temple, sub denumirea de Tacita şi Angerona. I s-au făcut şi efigii, ca nişte medalii de aur, de unde ar proveni sensul propriu al expresiei.
      Dar cel mai răspândit este desigur sensul figurat: a tace e uneori la fel de preţios ca şi aurul.

      De pe vremea când talerul (vechea monedă austriacă de argint) a circulat şi-n ţara noastră  (sec. XVII-XIX), a rămas comparaţia pentru omul ipocrit. „Talerul cu două feţe”, adică omul viclean şi prefăcut „pe din faţă te laudă şi către alţii te huleşte”.
      Comparaţia se datoreşte faptului că metalul lucios suflat pe taler s-a cojit repede şi a ieşit la iveală faţa de metal prost.

      Învingătorilor romani, care se întorceau încărcaţi de glorie la Roma, li se atrăgea atenţia în ziua sărbătoririi lor: Cave ne cadas! (vezi) un avertisment adresat celor trufaşi.
      În acelaşi scop se folosea în diferite ocazii: Te hominem esse memento, ca un îndemn pentru a respecta virtuţile omeneşti şi pentru a săvârşi alte fapte remarcabile.

      Cuvinte rostite de împăratul Iosif al Germaniei (secolul XVIII), în palatul Dogilor din Veneţia, în faţa tabloului lui Federigo Zuccaro, care-l înfăţişa pe împăratul Frederic Barbarossa la picioarele papei Alexandru III, implorându-l să-l ierte şi să-i anuleze excomunicarea (1172).
      După şase sute de ani, situaţia era inversată: Papa Pius al VI-lea îl ruga fără rezultat pe împăratul Iosif să renunţe la reforma religioasă.
      De aceea expresia Tempi passati e folosită în sensul de: s-au dus acele vremuri!

      Vorbe atribuite lui Lothar I, rege al Italiei şi împărat al imperiului carolingian (secolul IX). El a abdicat în anul 855 şi s-a călugărit la mănăstirea din Prüm (Rhenania), unde ar fi scris şi cugetarea de mai sus, care reflectă chiar situaţia lui: ce a fost şi ce a ajuns.
      De obicei se citează numai primele două cuvinte: Tempora mutantur, spre a semnala prefacerile din viaţa unui om, a unui popor, a unei epoci.

      Ovidiu, Metamorfozele (c. XV, v. 234)

       Natura întreagă  – spune poetul – suferă schimbări, dar în esenţă rămâne aceeaşi (succesiunea zilelor, a nopţilor, a anotimpurilor) „O, lacom timp, bătrâneţe pizmaşă, orice nimiciţi voi. Tot ce e prins sub al vârstei greu dinte, pe nesimţite e măcinat încetul cu încetul prin moartea ce-o trimiteţi” (v. 234-236).

      Pe vremea marilor expediţii geografice, prin această expresie se înţelegea o regiune încă neexplorată a planetei. Cu timpul formula a ajuns să se refere la ştiinţă, la filozofie sau la alte domenii,unde orice problemă nelămurită constituie o „terra ignota”.
      Se foloseşte şi varianta terra incognita.

      Formulă de drept. Alb sau negru; vinovat sau nevinovat  – a treia ipoteză nu există, a treia soluţie nu e dată. Se citează azi în orice situaţie în care, epuizând două căi, două posibilităţi, o a treia nu mai este cu putinţă. Cale de mijloc nu există.

      Adagiu din vechea jurisprudenţă romană, după care depoziţia unui singur martor nu era suficientă, spre a dovedi în faţa justiţiei adevărul unui fapt. Trebuiau cel puţin doi.
      Ca expresie e folosită cu ironie la adresa unui martor îndoielnic.

      Cuvinte rostite de omul de stat britanic Austin Layard în şedinţa Camerei Comunelor din 15 ianuarie 1855.
      Au devenit o expresie universală, prin care constatăm sau cerem, propunem sau salutăm numirea omului cuvenit în postul care se potriveşte chemării, pregătirii şi priceperii sale.

      Vorbe atribuite teologului Thomas d’Aquino. Se folosesc în dublu sens:
            1) omul care a citit o singură carte, dar a citit-o temeinic, e un adversar redutabil, căci stăpâneşte la perfecţie materialul respectiv.
            2) omul care nu cunoaşte diversitatea de păreri, omul care a citit o singură carte şi la ea s-a, bazându-şi pe această carte toate convingerile, este îndeobşte un om limitat, un încăpăţânat, sau chiar un fanatic, din care pricină e şi acesta un om de temut.
      În ambele cazuri, deci, pe asemenea oameni îi îmbracă perfect formula: Timeo hominem unius libri.

Vergiliu, Eneida (II, 49) 

      Sunt vorbele preotului Laocoon, care încearcă astfel să-i convingă pe troieni să nu aducă în cetate calul de lemn (vezi: Calul troian) lăsat de greci ca o pretinsă ofrandă religioasă.
      Expresia şi-a extins sensul: prin Danaos înţelegându-se orice duşmani în care nu trebuie să te încrezi. Versul lui Vergiliu începe cu: Quidquid id est, timeo Danaos etc. („Oricum ar fi, mă tem de greci etc.”), dar nu se citează decât ultima parte.
      E echivalentul cult al dictonului popular: Graeca fides, nulla fides (Credinţă greacă, nici o credinţă) – cuvântul grec, tot cu înţelesul de vrăjmaş. Aceeaşi părere o aveau latinii şi despre cartaginezi, expresia Punica fides (Credinţă punică) fiind sinonimă cu rea-credinţa, cu perfidia.
      Se pare că Vergiliu s-a inspirat din Sofocle, şi anume din tragedia Aiax, versul 665: „Darul duşmanului nu-i dar, nu ne foloseşte niciodată”.

      Primul vers cu care Shakespeare începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena 1.
      Câteodată expresia e înjumătăţită şi părţile ei componente sunt întrebuinţate în mod separat: prima parte „A fi sau a nu fi”, exprimă neputinţa de a ieşi dintr-o situaţie dificilă, iar a doua parte „Iată întrebarea”,  sau „Asta-i întrebarea”, spre a exprima o îndoială, o ezitare.

      E o replică dată dictonului latin Errare humanum est (vezi). Dictonul spune în continuare că a persevera în greşeală e diabolic.
      Poetul englez Pope, influenţat de doctrina optimistă a lui Leibnitz, susţine că a ierta greşelile e o faptă dumnezeiască. Voltaire, în Discurs despre om (II), face şi el o recomandare apropiată ca idee: Aime la vérité, mais pardonne à Verreur (Iubeşte adevărul, dar iartă greşeala).

      Evanghelia lui Ioan (cap. XX,  1099. v. 24–29) povesteşte că Toma, unul dintre cei 12 apostoli, a avut îndoieli cu privire la învierea lui Iisus şi n-a vrut să creadă până ce n-a pipăit cu propriile-i degete urmele cuielor şi până n-a văzut cu propriii săi ochi rănile lăsate de lance.
      Expresia caracterizează pe omul neîncrezător, care nu crede, decât ceea ce vede el singur.

      Axiomă a filozofului grec Heraclit din Efes, unul din întemeietorii dialecticii.
      El consideră lumea şi omul într-o continuă mişcare şi într-o permanentă transformare, aidoma unui fluviu în care se adună şi curg mereu alte ape (Despre natură, lucrare din care nu s-au păstrat decât fragmente).
      Astfel, după concepţia lui Heraclit, lumea se află într-un nesfârşit proces de apariţie şi dispariţie. El a eliminat din univers repaosul, imobilitatea, atribuind tuturor lucrurilor mişcarea: o mişcare perpetuă lucrurilor veşnice şi o mişcare vremelnică celor pieritoare. Dar el o concepea numai ca o mişcare în cerc a naturii. Ideea dezvoltării progresive îi era străină. De aceea dialectica lui Heraclit a fost limitată din punct de vedere istoric.
      Expresia „Panta rhei” e folosită în sensul că totul se schimbă (Vezi şi: Omnia mutantur).

      Într-adevăr, în epoca de glorie a imperiului roman, toate cele 29 căi publice care făceau legătura cu restul ţării şi cu provinciile cucerite, duceau la Roma, centrul acestui imperiu, pentru transportarea trupelor, alimentelor, bogăţiilor.
      Fustel de Coulanges, în cartea sa La cité antique (1864) mai adaugă şi faptul că Roma ajunsese un loc de pelerinaj religios. Unii pelerini spuneau că se duc la „cetatea antică”, alţii la „cetatea sfântă”, alţii la „cetatea eternă”, prin toate 'aceste denumiri înțelegându-se însă că e vorba tot  de  Roma.
      Aceasta ar fi sorgintea proverbului francez: Tous tes chemins mènent à Rome (sau, la singular: tout chemin mène à Rome = orice drum duce la Roma).
      Pierzându-se sensul propriu de călătorie, expresia şi-a păstrat astăzi sensul figurat, care arată că diferite mijloace pot duce la acelaşi scop şi mai multe căi la acelaşi rezultat, aşa cum altă dată drumurile felurite  duceau toate la Roma.

      Francisc I, regele Franţei, a scris aceste cuvinte mamei sale, după înfrângerea de la Pavia (1525), unde a fost făcut prizonier şi trimis în Spania. El se referea la faptul că, deşi învinşi, francezii au dovedit totuşi în lupte vitejia  lor tradiţională.
      Expresia e folosită – mai ales cu o tentă ironică – la adresa celor care, după ce au pierdut o situaţie strălucită, se consolează cu rămăşiţele prestigiului de altă dată.

      Expresie cu obârşie literară anonimă, înseamnă că traducătorul, chiar fără voia lui, îl trădează pe autor şi, deci, traducerea, la rândul ei, trădează textul original. Adică nici o tălmăcire nu corespunde întocmai modelului.

      Răspunsul dat de mareşalul Trivulzio regelui Ludovic XII la întrebarea acestuia cu privire la mijloacele necesare unui război pentru cucerirea Milanului (1499).
      Traducerea germană precizează clar această idee: Zum Kriegführen sind drei Dinge nötig: Geld, Geld, und nochmals Geld !

      Vergiliu, Eneida (c. VI, v. 883)

      Bătrânul Anchise, tatăl lui  Enea, îşi plimbă fiul prin infern şi-l înflăcărează în vederea luptelor viitoare. Deodată îi spune: Vei fi şi tu Marcellus !, arătându-i pe un tânăr descendent din neamul troienilor. Nepot al gloriosului general roman Claudius Marcellus şi fiul Octaviei, sora împăratului August, era destinat unei strălucite cariere. 
      Căsătorindu-se cu Iulia, fiica împăratului, Marcellus a fost desemnat moştenitor al tronului. Dar tânărul acesta în care August şi întreaga familie şi-au pus atâtea speranţe, a murit pe neaşteptate, la vârsta de 28 de ani, în anul 23 î.Hr. Astfel prevederile cu privire la Marcellus nu s-au mai împlinit niciodată.
      De aceea, expresia lui Vergiliu înseamnă o prevestire care nu se confirmă, o promisiune care nu se realizează.

      E răspunsul pe care preoteasa lui Apollo îl dă lui Enea, când acesta vine la templul zeului să-i ceară cruţare şi ajutor pentru neamul troian. şi ea continuă: sed contra audentior ito (ci înfrunt-o cu îndrăzneală !).
      Deci: un îndemn de a nu te lăsa copleşit de necazuri, de nevoi, ci de a lupta pieptiş până la înlăturarea lor.

      Marcus Iunius Brutus, un aprig luptător pentru republică în Roma antică, a fost mult apreciat şi iubit de Iuliu Cezar. Brutus a intrat totuşi în conjuraţia care a pregătit asasinarea lui Cezar, pentru că acesta plănuia să pună capăt republicii şi să se încoroneze împărat. Și într-adevăr, la 15 martie anul 44 î.Hr., Cezar a fost ucis în plin senat.
      Se zice că în momentul când l-a văzut pe Brutus ridicând pumnalul, şi-a acoperit capul cu toga, exclamând: „Tu quoque, fiii mi Brutus ?”
      Aceste cuvinte sunt de-atunci întrebuinţate când vezi ridicându-se împotriva ta pe cineva pe care l-ai considerat foarte aproape şi-ţi era foarte drag (ca un fiu, ca un frate).
      Pe de altă parte, numele Brutus e folosit spre a indica un luptător neînduplecat, care-şi jertfeşte chiar şi viaţa, pentru a-şi apăra convingerile.

      Geneza (cap. XI, v. 1–9) povesteşte că numele Babel (care înseamnă „confuzie”) a fost dat unui turn uriaş, construit la Babilon de către fiii lui Noe, care sperau astfel să ajungă la cer. Până atunci ei vorbeau o singură limbă. Dar Dumnezeu, pentru a pedepsi îndrăzneala lor de a se urca spre el, le-a amestecat graiurile.
      Istoricul grec Herodot susţine însă că exista, încă în timpul lui, la Babilon, în templul consacrat zeului Belus, un turn foarte înalt, care servea caldeenilor drept observator. Se presupune că acesta ar fi fost faimosul turn Babel, întrucât în Scriptură Babel este numele oraşului Babilon.
      În mod cert se ştie numai că din imensa construcţie înălţată spre cer n-a mai rămas pe pământ decât ... expresia „turnul Babel”, având variate semnificaţii : o construcţie gigantică, un loc unde se vorbesc multe şi felurite graiuri, o amestecătură de lucruri sau de idei confuze, o întreprindere temerară sortită eşecului, o reuniune haotică unde toţi vorbesc fără să se poată înţelege şi, în general, o confuzie, o încâlceală enormă.