Astfel a fost denumită oficial, începând din 1807, falanga de ofiţeri şi soldaţi care, din capul locului, au servit sub drapelul lui Napoleon, distingându-se prin fidelitate, devotament, curaj în luptă şi constituind oamenii de nădejde ai împăratului.
      Acestei gărzi i s-a dus vestea, iar mai târziu numele ei a devenit o expresie, spre a desemna o echipă de oameni bravi, căliţi, care stau neclintiţi de strajă pentru apărarea unei idei, sau a unor idealuri cărora s-au ataşat de lungă vreme.

      Numele acesta, de origine spaniolă, aparţine eroului uneia dintre cele mai ilustre opere satirice universale: Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel, apărută în 1532.
      Autorul ei, marele satiric francez François Rabelais, povestind naşterea lui Gargantua (prin care satirizează setea de cuceriri a regilor, Gargantua reprezentând pe Francisc I), scrie: „Când se născu, el nu ţipă ca alţi copii: mié, mié, ci cu glas tare exclamă: Da-ţi-mi de băut ! Vreau să beau ! Băutură !” (Garganta în spaniolă înseamnă de altfel „gâtlej”).
      Aşa a debutat în viaţă mărimea sa Gargantua, pentru a cărui alăptare a fost nevoie de 17.913 vaci!
       Se înţelege acum de ce numele lui a ajuns proverbial şi e folosit pentru a sugera o poftă monstruoasă a unui mâncău imposibil de potolit, sau o sete deopotrivă de uriaşă (la propriu ori la figurat).

      Sunt primele cuvinte dintr-un vechi, dar veşnic nou, cântec studenţesc german, compus în latineşte şi care, popularizat prin diferite piese de teatru, operete, lucrări simfonice şi chiar o operă, a fost îmbrăţişat de facto ca imn al studenţilor.
      „Gaudeamus igitur, iuvenes dum sumus!” (Să ne bucurăm aşadar cât suntem tineri.)
      Ca expresie, se foloseşte de obicei numai primul cuvânt: Gaudeamus (să ne veselim). Ridicând un pahar de vin în mână, se adaugă câteodată şi: ergo bibamus (deci să bem !), la o agapă colegială de sărbătorire a unui eveniment.

      Expresie care a circulat foarte mult în presa mondială, în special în iarna anului 1941–1942, când naziştii căutau pretexte meteorologice pentru a explica înfrângerile suferite pe frontul de răsărit.
      Expresia totuşi e mai veche, legată însă tot de o campanie în Rusia: campania lui Napoleon care s-a sfârşit şi ea cu un dezastru. Pe vremea aceea, şi anume la 1 decembrie 1812, într-o gazetă satirică din Londra, apăruse desenul: „General Frost shaving the little Boney” (Generalul Ger săpunind pe micul Boney, adică Bonaparte).
       Se înţelegea că „Generalul Iarnă”, cu toate rigorile lui, e mai tare decât Napoleon cu toţi generalii şi toată strategia lor.

      Cuvinte spuse de Hamlet logodnicei sale (act. III, sc.1).

      Vorbele acestea, din tragedia lui Shakespeare, abandonând caracterul lor grav din împrejurarea în care le-a rostit nefericitul prinţ al Danemarcei, îşi păstrează însă, când sunt citate, sensul lor originar: un îndemn la căinţă.

      Nici leul lui Androcle şi nici elefanţii lui Cezar n-au întrecut celebritatea acestor gâşte care, salvând Capitoliul, au cucerit pentru neamul zoologic „medalia de aur” în Olimpiada expresiilor istorice.
      Capitoliul e una din cele şapte coline ale Romei, situată chiar în centrul ei. Pe creasta acestei coline se aflau în vechime templul închinat lui Iupiter şi cetatea unde se retrăsese aristocraţia Romei, când galii deveniseră stăpâni acolo.
      Într-o noapte din anul 390 î.Hr., după un lung asediu, galii au căutat să profite de beznă şi de faptul că asediaţii dormeau, pentru a escalada fortăreaţa. Erau aproape de metereze, gata-gata să treacă zidurile, când nişte gâşte aflate acolo, speriate, începură să gâgâie. Cu strigătele lor treziră pe Manlius şi pe vitejii dinăuntrul cetăţii, făcând astfel să eşueze asaltul galilor şi salvând totodată Capitoliul.
      De atunci, în nenumărate ocazii, se fac aluzii la aceste gâşte providenţiale, şi la gâgâitul lor.

Eschil în tragedia sa Agamemnon (versul 938).

      Cuvintele  părintelui tragediei greceşti îşi păstrează desigur valoarea lor documentară. Dar astăzi, pentru aceeaşi idee care exprimă opinia publică, părerea poporului, se foloseşte în mod obişnuit expresia latină Vox populi, vox dei (vezi).

      Expresia se întrebuinţează când vrem să spunem cuiva: nu te opri asupra lucrului acesta, că „nu-i pentru mintea ta” sau „nu-i pentru tine”, cum spunem copiilor care n-au încă vârsta să se ocupe de anumite lucruri.
      Vorba aceasta e moştenită din evul mediu, când limba greacă nu mai era învăţată nici cunoscută ca înainte vreme şi când, chiar cărturarii, întâlnind în autorii latini câte un pasaj sau un citat scris în greceşte (ca în Suetoniu, de exemplu: vezi Festina lente) săreau peste el, zicând: Graeca sunt, non leguntur.
      Se mai foloseşte şi forma: Graecum est, non legitur.

      Armida, una dintre eroinele poemului Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso, a reuşit prin farmecele şi frumuseţea sa seducătoare să-l oprească în palatul şi grădinile ei pe viteazul Renaud, ţinându-l astfel departe de armata Cruciaţilor.
      Expresia „grădinile (sau palatul) Armidei” indică un loc de desfătare.

      Semiramida este regina legendară a Asiriei şi Babilonului.
      Istoricul latin Valerius Maximus povesteşte că era atât de frumoasă, încât într-o zi când la Babilon a izbucnit o mică răscoală, a fost suficient ca regina să apară la fereastră cu umerii goi şi părul despletit, pentru ca ordinea să fie restabilită de îndată.
      Dar Semiramida a rămas vestită mai ales prin grădinile suspendate cu care şi-a împodobit palatul şi care figurează printre cele şapte minuni ale lumii.
      Prin comparaţie cu acele grădini, expresia desemnează un loc feeric, încântător, uimitor. Vezi: „A opta minune”.

      Augias, pomenit şi în Iliada lui Homer, a fost regele Elidei care – spune legenda – avea nişte grajduri ce nu mai fuseseră curăţate de treizeci de ani.
      Când miticul erou Hercule a trecut pe acolo şi a văzut murdăria din grajduri, a propus să le cureţe el singur intr-o zi, dacă regele Augias îi va da a zecea parte din cireada de trei mii de vite. Târgul a fost încheiat şi atunci Hercule (avea doar o putere herculeană) a abătut înspre grajduri apele râurilor Alfeus şi Peneus, care curgeau în apropiere; şi astfel le-a curăţat de tot gunoiul.
      Fapta a rămas în „istorie” şi de atunci, ori de câte ori cineva vine cu curaj şi mătură o stare de lucruri urâte sau murdare, lăsată aşa de vremi îndelungate, se spune că a curăţat grajdurile lui Augias.
      Se foloseşte şi în ironie.

      E începutul versului 78 din Arta poetică a lui Horaţiu, vers care continuă cu: et adhuc sub iudice lis est (şi procesul se judecă încă).

      E un vers (2038)  din Faust (partea întâi) de Goethe.
      Următorul (2039) sună astfel: und grun des Lebens goldner Baum (şi verde e al vieţii pom de aur). Distihul e pus în gura lui Mefisto, care răspunde unui tânăr şcolar ce venise să-i ceară bătrânului Faust sfatul cum să se orienteze în viaţă şi ce studii să îmbrăţişeze. în altă operă a sa (Wilhelm Meister), Goethe confirmă părerea că viaţa îl formează pe om şi că, în faţa vieţii, orice teorie păleşte. E ca cenuşiul în faţa verdelui.

      Cromwell, omul care a domnit în Anglia ca un suveran pe la mijlocul secolului al XVII-lea; omul care a condus revoluţia ce l-a trimis la eşafod pe regele Carol I; omul care a băgat spaima în papi şi în monarhi; omul care s-a luptat peste mări şi ţări, biruind pe spanioli, pe olandezi ... omul acesta puternic şi glorios a fost învins de ... un grăunte de nisip!
      De micul grăunte de nisip care i s-a aşezat în uretră şi i-a provocat moartea.
      De ce atunci acest faimos grăunte nu poartă numele lui Cromwell? Fiindcă întâmplarea ar fi rămas poate necunoscută, dacă n-ar fi consemnat-o pana scriitorului francez Pascal în cartea sa Pensées. şi astfel, recunoscător celui ce i-a asigurat posteritatea, „istoricul” bob de nisip a renunţat la numele părintesc al stăpânului său şi şi-a însuşit pe cel adoptiv al cronicarului.
      „Grăuntele dé nisip al lui Pascal” a devenit de atunci o expresie originală, pentru a semnala că micile cauze provoacă adesea efecte mari. Ea îşi găseşte echivalent în vorba noastră populară: „Buturuga mică răstoarnă carul mare”.

Spune Schiller în Don Carlos (act. I, sc. 4).

      E răspunsul pe care marchizul de Posa îl dă reginei Elisabeta a Spaniei cu privire la tânăra Matilda, silită să renunţe la alesul inimii ei şi să se căsătorească cu un unchi bătrân:

      Vezi şi: Les grandes douleurs sont muettes.

      Se spune despre o lucrare necompletă, sau despre o problemă înfăţişată în linii generale, fără a intra în amănunte.

Emistih celebru al lui Dante din Infernul (cânt. III, vers. 51).

      E scena în care Dante, poet-cetăţean, însoţindu-l pe Vergiliu, zăreşte în iad pe „nenorociţii care niciodată n-au fost vii”, n-au avut nici un drum în viaţă: indiferenţii.
      Dante îşi manifestă tot dispreţul faţă de cei ce nu fac nimic. La care Vergiliu răspunde la fel de dispreţuitor:

      „Guarda e passa” e o expresie care, pornind de la inactivi, a ajuns să înfiereze tot ceea ce nu merită vreo consideraţie.

      Deviza propusă de moralistul francez Nicolas Chamfort pentru armatele revoluţionare din Franţa, atunci când burghezia se ridicase la 1789 împotriva aristocraţiei.
      În castele se pregătesc războaiele, în colibe domneşte dorinţa de pace. Firească apare deci chemarea la luptă împotriva castelelor spre a asigura pacea colibelor.