Historia magistra vitae

b1
RELIGIA GRECILOR ANTICI

Diomede este un erou etolian care a participat în războiul împotriva Troiei. Mama sa este Deipilei, iar tatăl său Tideu un prinţ din Calidon, ucis în expediţia organizată împotriva Tebei pe când Diomede era încă un copil. Tradiţia literară îl pomeneşte în multe relatări cu patronimul Tididul. A fost moştenitorul lui Adrast pe tronul Argosului.

Homer spune că Diomede când era tânăr a fost unul dintre epigonii care au cucerit Teba alături de Alcmeon, Egialeu, Promahos, Stenelos, Tersandros şi Eurial. La expediţia împotriva Troiei s-a aflat în fruntea a 80 de corăbii şi a fost, alături de Ahile, cel mai curajos dintre eroii greci din acest război. În război, unde s-a bucurat de protecţia specială a zeiţei Athena, a avut numeroase realizări militare : a luptat cu cei mai mari eroi troieni, de pildă Hector şi Enea, şi chiar cu zeii care au îmbrăţişat cauza troienilor. În timpul luptelor el i-a rănit chiar pe Afrodita şi pe Ares. Athena i-a oferit numai lui, dintre toţi războinicii greci, posibilitatea de a-i deosebi pe zeii ce luptau în război, ridicându-i de pe ochi vălul de ceaţă. Datorită acestei capacităţi au fost loviţi Afrodita, care îl apăra pe Enea, şi Ares. Alături de Ulise, Diomede a făcut o incursiune în tabăra troiană, unde i-a ucis pe Dolon şi pe Resos.

Tradiţii ulterioare poemului homeric arată că Diomede şi Ulise au realizat împreună mai multe isprăvi: l-au omorât pe Palamede şi l-au adus pe Filoctet din Lemnos. Tot împreună, au participat la scoaterea Paladionului din cetatea Troiei, căci se spunea că Troia nu avea să cadă câtă vreme statuia zeiţei Athena avea să rămână între zidurile sale. Paladionul era prin antonomază o imagine a zeiţei Athena sau, după altă versiune a legendei, a unei prietene a acesteia pe nume Palas, pe care Athena o ucise din greşeală în timpul unei lupte. Legenda spunea că Paladionul din Troia căzuse direct din cer : într-o dimineaţă, Hilos, tatăl lui Laomedon, îl găsise pe pământ în faţa propriului cort, aruncat acolo de însuşi Zeus, care, în acest fel, ţinuse să dea un semn al bunăvoinţei sale faţă de cetate. Statuia, care ţinea în mâna dreaptă lancea, iar în cea stângă fusul şi piatra, fusese reprodusă în mai multe copii pentru a nu se şti care era cea adevărată, evitând astfel primejdia ca cineva să o fure şi să provoace căderea cetăţii. Ulise şi Diomede au reuşit să o identifice pe cea adevărată şi să o scoată din Troia. Apoi, cei doi eroi greci, care au plecat ca prieteni în săvârşirea acestei isprăvi, s-au întors, în cele din urmă, ca duşmani.

După căderea Troiei, Diomede s-a întors la Argos. Aici însă, este urmărit de mânia Afroditei, pe care el o rănise în luptă la Troia, ce aruncă o nenorocire asupra familiei eroului : în timpul absenţei sale, soţia sa Egialeia îl părăsise şi fugise cu Hipolit (în alte izvoare cu Cilabaros sau Cometes). Diomede pleacă din Argos şi se mută în Etolia. Mai târziu, când a încercat să se întoarcă la Argos, în drumul său pe mare a fost lovit de o furtună care l-a făcut să naufragieze pe coastele italiene, în Daunia. Potrivit tradiţiei, s-a stabilit aici, a luat-o de soţie pe Evipe, fiica lui Daunus, şi tot aici şi-a sfârşit zilele. A fost îngropat pe una din insulele Tremite, în largul promontoriului Gargano, care au fost numite după el Insulele lui Diomede. Cei mai credincioşi tovarăşi ai săi, nemângâiaţi după moartea sa, au fost transformaţi în păsări care, amintindu-şi de originea lor, obişnuiau să zboare vesel în întâmpinarea ambarcaţiunilor greceşti, evitându-le însă cu grijă, se spunea, pe cele romane.

În locurile pe care legenda spune că Diomede ar fi păşit în aventurile sale, mai ales de-a lungul coastelor orientale ale Italiei, au apărut numeroase oraşe ce îşi revendicau întemeierea ca fiind înfăptuită de acest erou : Arpi, Canosa şi Tuy, în Galicia, iar potrivit unei tradiţii chiar şi Brindisi, precum şi Venosa, Beneventum, Lanuvium şi, eventual, Spina.

Cultul său a fost cinstit în numeroase centre, mai ales în Italia. La Tarent se celebrau sacrificii în cinstea Tidizilor. La Metapont, Sibaris şi Thurium îi erau închinate onoruri divine. Era venerat în Umbria şi la Lanuvium. La Spina îi era sacrificat un cal alb. Un sanctuar în cinstea lui se ridica pe coasta adriatică, în apropiere de vărsarea râului Timavus. De asemenea, se spunea că în templul Atenei Mas de la Luceria se păstrau armele sale.