Educația militară în Sparta

Sparta se bizuia în primul rând pe un sistem de educaţie a copiilor orientat numai spre pregătirea pentru război.

De la 16 la 20 de ani, adolescentul era iren în anul I, al II-lea, al III-lea şi al IV-lea. Irenatul corespunde efebiei atice, cu singura excepţie că aceasta din urmă este de două ori mai scurtă şi nu ţine decât doi ani.

La 20 de ani, orice spartiat este încorporat în armata activă, dar încă nu se socoteşte că formaţia sa militară s-a încheiat. Plutarh spune (în Licurg, 24) că: educaţia spartiaţilor se prelungea până la vârsta maturităţii . De la 23 de ani, aceşti tineri războinici, chiar dacă sunt căsătoriţi, continuă să locuiască la un loc cu tovarăşii lor de cort şi să ia mesele împreună cu ei (syssitiai); ei nu au încă acces în Agora şi nu-şi exercită drepturile politice. O viaţă de familie nu începe cât de cât pentru ei decât după 30 de ani şi ea mai este încă şi atunci tulburată de obiceiul de a-şi lua masa în public.

La 60 de ani, spartiatul este scutit de serviciul militar şi poate face parte din senat (Gerousia), dar îşi petrece încă mult timp în gimnazii, supraveghind exerciţiile copiilor şi luptele dintre irenes. Nu este aşadar o exagerare să spunem că toată viaţa sa este consacrată războiului.

Conducerea armatei spartane este atribuită unuia dintre cei doi regi, adesea supravegheat de efori. Armata este formată în esenţă din cetăţeni cu drepturi depline hopliţi (homoioi), şi perieci, slujiţi de către iloţi.

Infanteria grea e împărţită în 5 regimente (mores), conduse de polemarhi (polemarehoi) care-i au în subordine pe lohagi (lochagoi), comandanţii de batalion, pe pentecontarhi (penteconiarchoi), şefii de grupă.

Fiecare mores cuprindeau 400-900 bărbaţi, fiind divizată în lohii, pentecostii, enomotii (celula de bază era compusă din 25, 32 sau 36 de războinici).

Diferitele unităţi manevrează cu o mare uşurinţă, care trezea admiraţia atenianului Xenofon, mai ales când era vorba să se treacă de la formaţia de marş, în coloană, la formaţia de luptă, în linie de bătaie: o mişcare de conversiune aduce repede toate grupele la acelaşi nivel cu grupa din frunte care s-a oprit; dacă o armata duşmană apare atunci din spate, fiecare şir de soldaţi efectuează atunci un contramarş savant, pentru ca tot soldaţii cei mai buni să stea în faţa duşmanilor, în linia întâi.

Hopliţii Spartei se distingeau de militarii celorlalte cetăţi, datorită culorii tunicii pe care o purtau şi a pletelor lor. Tunicile lor erau toate de un roşu purpuriu ca să nu se vadă sângele, din câte se spunea, în timp ce în armata ateniană, de pildă, numai veşmântul ofiţerilor era împodobit cu benzi de purpură. Spartiaţii purtau părul lung, ceea ce era, în Grecia secolului lui Pericle, un arhaism notoriu. Înainte de luptă, ei îşi curăţau şi îşi pieptănau aceste plete, care trebuie să fi fost de obicei destul de neîngrijite: înainte de lupta de la Termopile, un călăreţ persan pe care Xerxes îl trimisese în recunoaştere spre tabăra lui Leonidas reuşeşte să-i zărească pe soldaţii spartiaţi, dintre care unii, spune Herodot, se dedau la exerciţii gimnice, în timp ce alţii îşi pieptănau părul.

Hopliţii spartani erau hotărâţi mai bine să moară decât să dea înapoi. Cavaleria nu juca un rol important în armate spartană, fiind puţin numeroasă.

Disciplina e severă în taberele militare, unde cea mai mică greşeală este pedepsită cu băţul; greşelile grave atrag moartea sau degradarea din armată şi pierderea drepturilor civice.

Singura slăbiciune a Spartei din punct de vedere militar (slăbiciune care i-a fost până la sfârşit fatală) este lipsa de oameni, oliganthropia. Hopliţii ei sunt admirabili, dar Sparta nu mai are aproape deloc hopliţi. Casta Egalilor, a căror existenţă materială era legată de domeniile rurale (cleroi) pe care le cultivă, în interesul ei, clasele inferioare, rămânea strict închisă şi, din egoism, îşi limita numărul copiilor, astfel încât pierderile în luptă n-au încetat s-o micşoreze şi s-o ducă literalmente la dispariţie.

Herodot arată că la Plateea, în 479 î.Hr., luptă 5.000 de hopliţi spartiaţi (întovărăşiţi de 5.000 de hopliţi perieci şi de o mulţime de 35.000 hiloţi uşor înarmaţi). După un secol în 371 î.Hr., la Leuctra, numărul hopliţilor spartiaţi care luptă a scăzut la 700.

În ciuda numărului lor mic, hopliţii spartani, prin antrenamentul lor militar desăvârşit şi datorită simţului onoarei şi al disciplinei, au rămas aproape întotdeauna stăpânii indiscutabili ai câmpurilor de bătaie, exact până la această înfruntare de la Leuctra, când au fost învinşi de armata tebană a lui Epaminondas.

Educația militară în Atena

Educaţia atenienilor se desfăşoară mai liber şi în condiţii cu totul diferite de cele ale Spartei care avea preocupării obsedante de a nu forma decât războinici de elită. Însă pregătirea normală pe care o execută tânărul atenian în palestră, sub conducerea pedotribului, îl pregăteşte, de fapt, pentru meseria armelor: luptele, alergările, săriturile, aruncatul discului îi dezvoltă puterea şi supleţea. Aruncarea suliţei (a 5 probă a pentatlonului) este, de asemenea, un exerciţiu militar în adevăratul sens al cuvântului.

Gimnastica a constituit pentru bărbaţii, care au depăşit vârsta efebiei, cel mai bun mijloc de a-şi menţine forma şi de a se antrena între două campanii. În secolul al V-lea î.Hr. majoritatea atenienilor, indiferent de vârsta lor, făceau cu regularitate acest antrenament, datorită căruia erau oricând gata să rabde oboselile vieţii de soldat, dar, cu începere din secolul al IV-lea î.Hr., se constată o relativă pierdere a interesului pentru sport, pe care Xenofon (în Elenicele VI, 1, 5) o descrie astfel: ,,în cetăţi, puţini sunt cei care practică exerciţiile fizice.

Din această perioadă în oraşele greceşti tind din ce în ce mai mult să lase în seama unor soldaţi profesionişti, a unor mercenari străini, grija de a le apăra, plătindu-le în schimb o soldă, în vreme ce, înainte de războiul peloponeziac, armatele greceşti erau formate aproape numai din cetăţeni.

Cetăţeanul atenian trebuie să-şi slujească ţara de la 18 la 60 de ani:

● de la 18 la 20 de ani, el este efeb; atunci îşi face el ucenicia întru arme.

● de la 25 de ani, ca hoplit înscris în catalogos (lista de recrutare) sau în calitate de cavaler, el face parte din armata activă, care mobilizează la începutul fiecărei campanii în afara graniţelor (exodos) un anumit număr de contingente, uneori chiar pe toate.

● de la 50 la 60 de ani, în calitate de veteran (presbytatoi), el nu mai părăsea teritoriul Aticii; formează împreună cu efebii şi cu metecii de toate vârstele, un fel de armată teritorială, menită să apere graniţele şi fortificaţiile Aticei.

În timp de pace, grosul armatei nu este decât un fel de miliţie aflată în stare de disponibilitate; excepţie fac numai efebii care, timp de doi ani, se ocupă numai de exerciţiile lor şi, din acest motiv, sunt scutiţi de orice îndatorire politică şi chiar de orice citaţie în faţa justiţiei; ei sunt cetăţeni din momentul intrării în efebie, dar nu-şi exercită drepturile decât la terminarea acestor doi ani.

Serviciu militar al cetăţeanului atenian cuprinde 42 de ani de şi fiecare din aceste 42 de contingente poartă numele unui erou eponim.

Cetăţenii care au împlinit vârsta de 60 de ani sunt eliberaţi de orice obligaţie militară şi devin diaitetai, arbitri publici, un fel de judecători de instanţă.

Armata activă a Atenei, în momentul intrării ei în războiul peloponeziac, în 431 î.Hr., era compusă din 13.000 hopliţi şi 1.000 cavaleri, plus din o armată teritorială de 1.400 efebi (cca. 700 de fiecare contingent), 2.500 veterani şi 9.500 meteci; în total, în jur de 27.400 de oameni.

La începutul anului atic, în Hecatombaion, tinerii atenieni care au împlinit 18 ani sunt înscrişi în rândul demoţilor (dematai), adică în rândul membrilor demului tatălui lor. Adunarea demului le verifică vârsta şi hotărăşte prin vot dacă sunt copii legitimi şi de condiţie liberă; orice contestaţie este trimisă în faţa tribunalului Heliaia, iar tânărul care s-a dovedit vinovat de impostură este, pe dată, vândut ca sclav de către stat.

Efebii au de trecut un nou examen sub supravegherea Sfatului (Bule). Aristofan (în Pacea 452) descrie cum sunt verificate aptitudinile fizice ale tinerilor de către adunarea demului sau de Bule, care acţiona ca un fel de comisie de revizie, fie în sfârşit de un tribunal, când se făcea contestaţie. Apoi, efebii depuneau acest jurământ consemnat de Eschil (în Eumenidele 185 – 190), în templul zeiţei Aglauros, în partea de nord a Acropolei, cu mâna întinsă deasupra altarului: „ Nu voi necinsti armele sfinte pe care le port; nu-mi voi părăsi tovarăşul de luptă; voi lupta pentru apărarea sanctuarelor şi a statului şi nu voi lăsa urmaşilor o ţară împuţinată, ci una mai mare şi mai puternică, pe măsura puterilor mele şi cu ajutorul tuturor. Voi asculta de magistraţi, de legile stabilite şi de cele care vor fi adoptate după toate formele; dacă cineva vrea să le răstoarne îl voi împiedica din toate puterile mele şi cu ajutorul tuturor. Voi cinsti cultele părinţilor mei. Iau de martori divinităţile: Aglauros, Hestia, Enyo, Enyalios, Arcs şi Atena Areia, Zeus, Thallo, Auxo, Hegemone, Heracles, Pietrele de hotar ale patriei, Grâul, Orzul, Viile, Măslinii, Smochinii”. Această listă de divinităţi şi mai ales Aglauros, Thallo, Auxo şi includerea pietrelor de hotar şi a roadelor Aticei au un caracter arhaic foarte pronunţat; o asemenea formulă de jurământ este sigur anterioară secolului al V-lea î.Hr..

Pentru instruirea efebilor, poporul alegea un sophronistes (cenzor) de fiecare trib, dintr-o listă de trei nume propusă de părinţii efebilor, şi un cosmetes (coordonator), conducătorul întregului corp efebic; tot el îi numea şi pe instructorii efebilor (paidotribai) şi pe profesorii specializaţi care-i învăţau să lupte ca hopliţi (hoplomachta), să tragă cu arcul şi să arunce cu suliţa. În secolul lui Aristotel se adăugase şi un instructor pentru mânuirea catapultei, care fusese inventată recent. Haina caracteristică al efebilor este hlamida, care pare să fi avut, în cazul lor, culoarea neagră.

Serviciul militar începe cu două luni mai târziu decât anul civil, în luna Boedromion. Plutarh (în Pericle 28) arată că cosmeţii şi sofroniştii încep prin a vizita împreună cu efebii lor sanctuarele din Atica (pe care ei vor trebui să le apere), apoi se duc la Pireu, unde-şi au garnizoana, unii la Mounychia, alţii la Acte... Sofronistul primeşte banii pentru efebii din tribul său (4 oboli de om pe zi) şi cumpără cele necesare pentru hrana tuturor, căci ei îşi iau masa pe triburi.

Printre sarcinile cosmetului intra şi obligaţia de a-i face pe efebi buni călăreţi şi a-i învăţa să tragă cu arcul de pe cal. Aristofan (în Cavalerii 1037 – 1049) arată că în primul an de efebie, la sfârşitul căruia se ţine la teatru o adunare a poporului în cadrul căreia sunt trecuţi în revistă efebii, pentru manevrele cu rândurile strânse, ei primesc atunci de la stat un scut rotund şi o lance, fac marşuri militare prin Atica şi stau în garnizoană prin fortăreţe”. În timpul acestui al doilea an, efebii se comportă ca nişte perapoloi, ca nişte soldaţi care patrulează”, adică în jurul fortăreţelor de la Eleutherai, de la Phyle şi de la Rhamnou.

La Rhamnous, de pildă, nişte inscripţii din secolul al IV-lea î.Hr. ne îngăduie să evocăm în chip pitoresc viaţa efebilor şi chiar relaţiile lor cu populaţia locală. Pentru ţăranii şi pescarii din Rhamnous, staţionarea unui contingent însemnat de tineri constituia un debuşeu foarte comod pentru produsele ogoarelor şi ale pescuitului. Colaborarea dintre dem şi garnizoană a fost foarte strânsă.

Efebii aveau desigur îndatoriri militare, dar foarte adesea ei formau o trupă puţin disciplinată. Mai mult decât exerciţiile militare propriu-zise, acestor tineri le plăcea antrenamentul în gimnaziu, complement necesar al vieţii lor de soldaţi. Exerciţiile atrăgeau un consum important de ulei, iar cetăţenii din Rhamnous îşi aduceau contribuţia în bani cu o generozitate care era răsplătită prin recunoştinţă şi onoruri (coroane) decernate de efebi şi de conducătorii lor.

Armata ateniană era formată din hopliţi (fiecare trib contribuia cu un corp distinct) şi dintr-o mie de călăreţi racolaţi în număr egal din fiecare trib. Corpul hopliţilor era organizat în falange, formând, în faţa adversarului, un zid de scuturi. Din secolul al V-lea î.Hr., Atena îşi dezvoltă un corp de arcaşi, recrutaţi dintre teţi, şi un corp de arcaşi călare. În secolul al IV-lea î.Hr. Ificrate a creat un corp de infanterie uşori, peltaştii.

Conducerea armatei ateniene o avea arhontele polemarh, iar în epoca clasică strategii. Strategii supravegheau recrutarea cetăţenilor, desemnarea trierarhilor şi repartizarea vaselor. În timp de război, ei aveau comanda armatei fie pe rând (ca la Maraton), fie câte unu, doi, trei, sau mai mulţi. Atribuţiile lor cuprindeau şi încheierea tratatelor şi a păcii.

Aflat sub conducerea supremă a arhontelui polemarh şi apoi a strategilor, corpul hopliţilor atenieni era împărţit în 10 unităţi, formate fiecare din infanteriştii câte unui trib şi comandate de cei 10 taxiarchoi, ofiţerii aleşi de popor, care purtau mantale tivite cu bucăţi late de purpură; fiecare taxiarh îi numea pe şefii lui de companie (lochagoi).

Cariera militară are un şi caracter religios, relevat prin jurământul efebilor şi vizitele pe care le fac ei la sanctuare.