Historia magistra vitae

Istoria este un domeniu vast ce integrează, povestind şi analizând, realizările și aspiraţiile omului în diversele sfere ale activităţii umane: sociale, politice, ştiinţifice / tehnologice, economice şi culturale. Studiind istoria – a familiei, a comunităţii și naţiunii proprii, a popoarelor lumii – ne contopim cu viaţa, dorințele, luptele, reușitele şi eşecurile unor oameni reali.

clio

Cercetarea trecutului solicită implicarea în activități mentale intenționate și reflexive care se concentrează pe explorarea strategică a mai multor perspective prin realizarea motivată a inferențelor, integrarea și sintetizarea informațiilor, evaluarea atentă a autenticității și perspectivei și producerea conștientă a posibilelor înțelegeri și interpretări. Cu toate acestea, nu se poate cunoaște pe deplin istoria prin învățarea pur și simplu a marilor narațiuni ale trecutului, proces în care cursanții vor deveni repede copleșiți sau plictisiți de o multitudine de fapte și detalii istorice deconectate și adesea fără importanță. De asemenea, este eronată simpla practicare, în mod izolat, a competențelor de bază ale interpretării istorice ignorându-se structura narativă a istoriei prin care se pun întrebări istorice și se răspunde. Pentru a depăși această distincție conceptuală simplistă între importanța studierii faptelor și a datelor și dezvoltarea competențelor, se consideră că dobândirea cunoștințelor istorice este „atât slujitorul, cât și rezultatul cercetării” trecutului. Istoria începe atunci când oamenii încep să se gândească la trecerea timpului în termenilegați nu doar de procese naturale – ciclul anotimpurilor, durata de viață umană – ci și de o serie de evenimente specifice în care oamenii sunt implicați în mod conștient și pe care le pot influența în mod conștient. Istoria este lupta lungă dusă de om, prin exercitarea rațiunii sale, pentru a înțelege mediul său și de a acționa asupra lui.

Istoricii nu pot pretinde că pot rămâne complet neutri atunci când scriu despre trecut. Evenimentele din epoci anterioare conțin povești care evocă adesea empatia și stârnesc pasiuni. Este firesc ca istoricii să simtă supărare față de situația dificilă a oamenilor asupriți sau să se entuziasmeze la realizările științei și tehnologiei. Și totuși, istoricii sunt obligați să creeze narațiuni care sunt corecte, exacte, logice și cuprinzătoare. Istoricii trebuie să examineze modul în care văd trecutul, cum valorile și atitudinile lor le afectează viziunea asupra lumii, cum chiar distorsiunile subtile și lacunele pot influența calitatea muncii lor. Pentru a se proteja împotriva problemelor naturale generate de aroganța intelectuală, orizontul închis, ipocrizia intelectuală, lașitatea intelectuală și alte probleme de motivare care rezultă din gândirea nativ egocentrică și socio-centrică, istoricii trebuie să cultive trăsături sau virtuți intelectuale în mintea lor și modul în care acestea se reflectă în gândirea istorică.

Preocuparea centrală a disciplinei istoriei este înțelegerea modului în care oamenii au existat, au acționat și au gândit în trecut și a societăților și culturilor pe care ei le-au creat. Obiectivul întreprinderii intelectuale și emoționale este de a crea lumi imaginare care nu ar fi existat niciodată doar pe baza interpretărilor evidențelor și intuițiilor factuale. Deoarece trecutul nu are realitate materială obiectivă, orice interacțiune cu el poate fi doar una creativă și imaginativă. În confruntarea cu trecutul, creativitatea istoricului este îndreptată spre înțelegerea structurilor, a contextelor, a culturilor și a sistemelor de convingeri nefamiliare. Imaginându-ne cum a fost trecutul – cum, de ce și când oamenii au făcut anumite lucruri – ne apropiem de modul de gândire al unui istoric. Imaginația istorică este esențială pentru a înțelege „celelalte” timpuri și locuri explorate și pentru a transmite atât această diferență, cât și o înțelegere personală a acesteia. Abilitatea de a vedea o situație dintr-o perspectivă care nu este prezentă este probabil un element esențial al creativității și imaginației istoricului.

Imaginația poate fi îndreptată spre abordările utilizate pentru a ne angaja în probleme istorice, poate fi folosită în utilizarea surselor și tehnicilor pentru a produce noi interpretări sau pentru a califica în mod semnificativ interpretările existente. În istorie, creativitatea ar putea fi concepută „ca o flacără imaginativă în interpretarea istorică”. Esențială pentru un istoric este dobândirea unei imaginații capabile să asimileze și să sintetizeze cunoștințe complexe – care sunt adesea fragmentate, relevante din punct de vedere istoric –, din diferite surse și să le combine cu moduri de gândire intuitive și empatice care sunt în concordanță cu situația și momentul istoric, pentru a dezvolta noi înțelegeri. Pentru a face acest lucru, istoricul trebuie să locuiască în lumea mentală și emoțională pe care a construit-o. Actul de a locui și de a dobândi cunoștințe din astfel de lumi mentale este inerent creativ. Inovarea în istorie – crearea a ceva nou și util disciplinei – implică noi abordări ale problemelor istorice, noi tehnici de colectare și analiză a datelor, noi abordări pentru validarea înregistrărilor existente și a unor dovezi inedite ale trecutului, explicații și perspective noi / alternative de interpretare, noi forme de comunicare, reinterpretări ale probelor, noi forme de istorie. Noile forme de înțelegere istorică oferă perspective asupra modului în care trecutul a modelat prezentul. Creativitatea apare atunci când se identifică un aspect al istoriei sau un subiect descoperit anterior și se dorește să fie prezentat într-o formă sau alta. De asemenea, se întâmplă în timpul procesului de portretizare când este ales cel mai bun mod de reprezentare. Conectivitatea și sintetizarea reprezintă o altă manifestare a creativității în practica istoricului, manifestată prin abilitatea de a conecta, diferenția și trage paralele pe teme istorice interesante și utile, astfel încât detaliul să fie situat într-o imagine mai mare. Creativitatea istoricului în cadrul disciplinei este văzută ca utilizând concepte, teorii sau metodologii dintr-un alt context sau disciplină pentru a aborda și analiza o anumită problemă dintr-o perspectivă nouă. Alte „discipline” ar putea include: filosofia, antropologia, studiile sociale, cultura, literatura și arta. Creativitatea, atunci când provoacă status quo, poate avea conotații negative dacă se îndepărtează de obiectivul sau de trecutul dat. Cu toate acestea, istoria contrafactuală este, de asemenea, un tip pozitiv de creativitate atâta timp cât intenția sa este de a stimula gândirea celorlalți.

Deoarece creativitatea există în toate aspectele disciplinei istoriei este necesar să dobândim competențe de studiu care ne permit:

֍ să urmăm procesele de colectare a informațiilor, deoarece sursele sunt numeroase și, în general, disparate;

֍ să facem analiza informațiilor din trecut, inclusiv evaluarea critică a surselor într-un context comparativ;

֍ să conștientizăm că există abordări oferite de alte discipline ale științelor umaniste și aplicabilitatea acestora în studiul trecutului;

֍ să utilizăm empatia și reprezentarea imaginativă a trecutului, care este o componentă esențială a procesului istoric;

֍ să dezvoltăm procesul de scriere și prezentare a rezultatelor, o parte vitală a disciplinei;

֍ să eliberăm adevărul imaginativ, permițând eleviilor să-și aplice propria experiență de viață în înțelegerea trecutului.

Creativitatea istoricului poate avea loc atât în etapa de cercetare, cât și în etapa de scriere. Istoricii trebuie să fie teoretic, metodologic și istoriografic reflexivi în ambele faze ale cercetării. Aceasta s-ar putea realiza, de exemplu, prin selecția creativă și combinarea tipurilor de surse aflate în uz sau printr-o conștientizare explicită a limitelor și posibilităților discursului istoric și, prin urmare, a modurilor în care acesta poate fi și a fost subminat, reimaginat, întins până la limitele sale etc.

Rezultatele studiului istoric nu sunt limitate de existența unor răspunsuri corecte sau probabile la întrebări. Ele sunt parțial dependente de libertatea de a elabora întrebări; explorările sunt la fel de valide ca răspunsurile iar selectivitatea istorică nu este o știință exactă. Istoricul creativ este capabil să aplice concepte și idei la o sursă, eveniment sau proces istoric pentru a produce observații și interpretări vizibile și alternative și pentru a compara, conecta, diferenția și trage paralele pe teme istorice interesante și utile în extinderea înțelegerii. „Autoritatea” nu depinde de descoperirea „faptelor”, ci de construirea unor argumente persuasive; de altfel, întregul argument este creativ. Procesul de creare a narațiunilor pentru a explica trecutul este unul de generare a posibilelor interpretări și testare a acestora prin înregistrarea probelor. Aceasta combină căile de gândire divergente și convergente.

Cei care studiază istoria trebuie să aibă determinarea să-şi formeze propriile opinii cu privirile la faptele trecute şi la semnificaţia lor, evitând preluarea unor „adevăruri istorice”. Stimularea curiozităţii şi a spiritului de cercetare, în special folosindu-se metode de descoperire a patrimoniului cultural şi istoric, îi ajută să descopere o societate cu valori fundamental diferite de cele în care socializează ei. Astfel, este conştientizată ideea că o societate umană poate fi organizată într-o varietate de moduri şi că un set de opţiuni stabilite după criterii culturale pot să nu pară juste şi naturale unor oameni ce provin dintr-un alt spaţiu şi timp.