Lecții - bacalaureat

 Istoria Țărilor Române în secolele XIV-XVI se desfășoară în strânsă legătură cu istoria Europei, îndeosebi a Europei de sud-est. Statele medievale românești s-au confruntat încă de la început cu tendințele hegemonice ale regatelor Ungariei și Poloniei. Pentru salvgardarea independenței ele au trebuit să ducă o politică abilă, contracararea tendințele expansioniste ale acestora s-a realizat prin stabilirea unor relații feudale de vasalitate fie cu Ungaria, fie cu Polonia, în funcție de interesele momentului.

 În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, Imperiul otoman își stabilește frontiera pe linia Dunării și intră în contact direct cu Țările Române. Statele românești în fața cuceririi otomane, care punea în pericol existența lor, au încheiat tratate de alianță cu țările creștine, integrându-se ca factor de prim plan în cruciada târzie.

 Domnitorii români au folosit mijloacele diplomatice și, în caz de nevoie, pe cele militare pentru afirmarea și păstrarea independenței și a identității religioase a țărilor lor. Lipsa unei coeziuni a țărilor creștine în lupta împotriva Imperiului otoman a făcut ca sprijinul militar acordat Țărilor Române în conflictele cu otomanii să fie unul foarte redus. Conflictul disproporționat cu cel mai puternic imperiu din Europa, i-a determinat pe domnitorii români să accepte suzeranitatea otomană în schimbul păstrării autonomiei, Poarta preferând să exercite asupra statelor române o dominație economică. Regimul de vasalitate față de Poartă a fost stabilit prin capitulații.

 Țările Române au reușit își păstreze identitatea statală și să nu fie transformate în pașalâcuri datorită rezistenței armate opuse de ele și a poziției geostrategice care le plasau în zona de interes a marilor puteri.

  Mircea cel Bătrân  

 Domn al Țării Românești (1396 - 1418)

 La momentul înscăunării lui Mircea cel Bătrân asupra Țării Românești se exercitau presiunile coroanei maghiare de a-și impune aici autoritatea supremă, cât și pericolul forței agresive a Imperiului Otoman aflat în plină ascensiune după lupta de la Kossovopolje (1389). În acest context, Mircea a constituit „blocul românesc” în strânsă colaborare cu domnii moldoveni Petru Mușat și Alexandru cel Bun.

 Relațiile cu coroana maghiară s-au deteriorat datorită încercărilor regelui maghiar Sigismund de Luxemburg de a impune țărilor române dominația sa efectivă și preluării de către Mircea a Banatului Severinului, Almașului și Făgărașului. În timpul domniei sale, Țara Românească a cunoscut maxima sa întindere teritorială, Mircea înglobând și ținutul dintre Dunăre și mare (1388).

 Pentru a opri pericolul ce îl amenința dinspre Ungaria, Mircea cel Bătrân s-a orientat către o alianță cu Polonia mijlocită de domnul Moldovei, Petru Mușat. La 10 decembrie 1389, la Radom se încheie de pe poziții de deplină egalitate tratatul dintre Mircea cel Bătrân și regele Vladislav Iagello. Tratatul este ratificat la Lublin în 20 ianuarie 1390.

 Creșterea amenințării otomane a schimbat atitudinea lui Sigismund față de statul român. La 7 martie 1395, la Brașov se încheie tratatul de alianță între Mircea și Sigismund de Luxemburg, primul tratat de alianță otomană din istoria sud-estului Europei medievale. Mircea este recunoscut cu titlurile sale de duce la Făgăraș și Ban de Severin (contestate anterior de regele Ungariei). Sigismund, contrar tratatului de la Brașov, a limitat participarea sa la ocuparea cetății Turnu (iulie 1395). Este ultima perioadă înainte de marea confruntare cu sultanul Baiazid (1389-1402).

 Sultanul Baiazid (1389-1402) întreprinde o campanie militară la nord de Dunăre în scopul eliminării lui Mircea. Domnitorul român impune sultanului tactica sa: evacuarea așezărilor, pârjolirea recoltelor, hărțuiala permanentă, atacuri surprinzătoare de noapte. În lupta de la Rovine (17 mai 1395), loc neidentificat situat, probabil, în regiunea muntoasă a Țării Românești s-a desfășurat marea confruntare care se soldează cu victoria românilor.

 Sigismund organizează prima mare coaliție continentală antiotomană ca o cruciadă la care participă cavalerii occidentali. Mircea se alătură cruciadei și participă cu o oaste la bătălia de la Nicopole (26 septembrie 1396). Propunerea lui Mircea de a da el primul atac, având experiența luptei directe cu turcii, a fost respinsă de cavalerii apuseni care au preferat să atace ei. Oastea creștină a fost învinsă de Baiazid și obligată să se retragă în dezordine. În anul următor, Mircea își va reinstaura autoritatea asupra întregului stat românesc, pierdută, inițial, din cauza boierimii care dorea pacea cu turcii în schimbul plății unui tribut.

 Imperiul Otoman suferă o înfrângere în fața mongolilor conduși de Timur Lenk (iulie 1402), Baiazid fiind luat prizonier, și ulterior, moare. Pentru a împiedeca restaurarea unității imperiului, Mircea, în cooperare cu alte puteri, va întreține anarhia și luptele pentru succesiune la tronul sultanilor, susținându-i pe rând pe Musa (1409-1412) și apoi pe Mustafa, ambii însă sunt înfrânți de Mehmed I.

 La începutul anului 1417, o mare armată otomană invadează Țara Românească, smulge stăpânirii lui Mircea teritoriul Dobrogei și impune domnului român să plătească un tribut Porții Otomane care, însă, va asigura continuitatea statală, respectarea teritoriului, a instituțiilor, limbii și religiei. Tot acum, turcii ocupă cetățile Turnu și Giurgiu, puncte strategice de unde puteau mai ușor lansa raiduri în interiorul țării. Controlul asupra acestor centre a ușurat mult instaurarea hegemoniei turcești în Țara Românească.

  Alexandru cel Bun  

 Domn al Moldovei (1400-1432)

 În timpul lungii sale domnii, Moldova cunoaște o perioadă de pace. Alexandru duce o abilă politică de echilibru între Ungaria și Polonia, continuând aceeași direcție în politica externă inițiată de predecesorii săi prin recunoașterea suzeranității regelui polonez, pentru a se pune la adăpost de pretențiile de suzeranitate ale Coroanei ungare și de stăpânire a cetății Chilia. Aflat între cele două regate rivale, Alexandru va accepta și suzeranitatea ungară, prioritate având cea poloneză, jurământul de vasalitate față de aceasta fiind reînnoit de câteva ori. 

 Un tratat secret semnat la Lublau (1412) între cei doi regi, ai Poloniei și Ungariei, preciza pretențiile asupra Moldovei, care, dacă în cazul unui război antiotoman nu și-ar fi onorat obligațiile de vasal, urma să fie împărțită între cele două regate: nord-estul (Suceava, Iași, Cetatea Albă) va reveni Poloniei și sud-vestul (Roman, Bacău, Bârlad, Chilia) va reveni lui Sigismund.

 Alexandru își respectă obligațiile asumate față de regele polonez trimițând contingente moldovenești să lupte, alături de polono-lituanieni, în bătăliile de la Grünwald (1411) și Marienburg (1422) împotriva cavalerilor teutonilor. În 1420, el apără fără ajutorul lui Sigismund, Chilia și Cetatea Albă atacate de otomani, aceasta fiind prima implicare a Moldovei în frontul antiotoman.

 Către sfârșitul domniei Alexandru își reorientează politica externă datorită înrăutățirii relațiilor cu regele polon, care a reanexat Pocuția la Polonia. El aderă la coaliția maghiaro-lituaniană împotriva Poloniei. Oastea sa pătrunde în regatul polonez ajungând până la Camenița (1431), unde a fost respinsă de cea polonă, campania încheindu-se cu un armistițiu.

  Iancu de Hunedoara  

 Voievod al Transilvaniei  (1441-1456)

Iancu de Hunedoara, făcea parte dintr-o familie românească de cnezi hunedoreni, înnobilată pentru servicii aduse Coroanei maghiare, ales voievod al Transilvaniei, apoi guvernator al Ungariei. Activitate sa a fost concentrată pe efortul de organizare a rezistenței împotriva expansiunii Imperiului Otoman, coalizând forțele creștine pentru a prelua inițiativa luptei.

În 1442, după ce este învins de o armată turcească ce a intrat în Transilvania, reușește o victorie decisivă la Sibiu după care a înaintat în Țara Românească unde l-a instalat pe tronul Țării Românești pe Basarab, fiul lui Dan al II-lea, un domn favorabil cauzei creștine. O altă armată turcească este învinsă în bătălia dată pe valea Ialomiței.

În 1443, papa Eugeniu al IV-lea ia inițiativa organizării unei cruciade care urmărea să-i alunge pe otomani din Europa. Campania militară (numită și „campania cea lungă”), care este pregătită și condusă de Iancu în toamna anului 1443 se desfășoară în Balcani. Este obținută o victorie la trecerea râului Morava, sunt ocupate orașele Niș și Sofia, dar venirea iernii și zona geografică care a permis turcilor să ocupe poziții greu de cucerit în trecătorile Munților Balcani forțează armata creștină să se retragă. Pacea încheiată în iulie 1444, la Seghedin, a obligat Imperiul otoman să înceteze ostilitățile timp de 10 ani, să evacueze cetățile cucerite din Serbia și Albania, să elibereze prizonierii, să plătească despăgubiri de război.

Pacea va fi încălcată de regele ungar Vladislav I care va porni o nouă expediție militară cu scopul de a-i alunga pe turci din Europa, la insistențele legatului papal și având asigurările date de Veneția că va bloca oastea otomană să vină din Asia Mică.

Expediția s-a încheiat cu un dezastru complet, oastea creștină fiind învinsă la Varna (10 noiembrie 1444), unde regele Vladislav I și-a pierdut viața. Iancu, numit în 1446 guvernator al Ungariei (regele succesor fiind minor), reface „blocul românesc” prin instalarea lui Vladislav al II-lea ca domn în Țara Românească, și pe Petru al II-lea în Moldova.

În 1448, Iancu reia ofensiva în Balcani împreună cu Skanderberg, eroul luptei de rezistență antiotomană a Albaniei. Coaliția balcanică este învinsă de otomani la Kossovopolje (octombrie 1448). Înfrângerea a dus la slăbirea autorității lui Iancu, care și-a pierdut funcția de guvernator al Ungariei, devenind căpitan suprem al regatului.

După cucerirea Constantinopolului (1453), sultanul Mehmed al II-lea s-a pregătit pentru extinderea dominației în Europa Centrală, unde principalul obiectiv îl reprezenta Ungaria. Înaintarea sa spre centrul Europei era condiționată de cucerirea Belgradului, cetate care nu putea fi ocolită, supranumită „cheile” regatului Ungariei. Iancu de Hunedoara a reușit să oprească înaintarea turcilor sub zidurile Belgradului, unde Mehmed al II-lea este rănit, iar oastea sultanului este obligată să abandoneze lupta. La scurt timp după victorie, Iancu moare de ciumă în tabăra de la Zemun.

  Vlad Țepeș  

 Domn al Țării Românești  (1448; 1456-1462; 1476)

 Vlad Țepeș ajunge pe tronul Țării Românești cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara într-o perioadă în care țara era bulversată de o anarhie feudală marcată de interminabilele lupte pentru putere, repetate schimbări de domni și o boierime ostilă. Pentru a face a-și atinge obiectivele și pentru a face față anarhiei feudale el a recurs la mijloace care i-au șocat pe contemporani (tragerea în țeapă).

 Vlad Țepeș este continuatorul luptei românilor pe frontul antiotoman după dispariția lui Iancu de Hunedoara, în contextul relansării ideii unei noi cruciade împotriva otomanilor de către papa Pius al II-lea, în 1459.

 În primul său an de domnie, el a acceptat să plătească un tribut Porții Otomane (10.000 de galbeni), ameliorându-și relațiile cu Poarta.

 În cea a doua sa domnie, după ce autoritatea sa a fost solid închegată, în 1459, a refuzat să mai plătească tributul. Răzvrătirea sa a coincis cu declanșarea unui război împotriva turcilor pe care papa și regele maghiar Matia Corvin urma să-l susțină financiar pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război. În 1460, Vlad Țepeș încheie o alianță cu regele Ungariei, pe care turcii au încercat să o împiedice.

 În 1461-1462 Vlad Țepeș a organizat campania surpriză din sudul Dunării, profitând de oboseala armatei otomane survenită după campania din Asia Mică împotriva lui Uzun Asan. Armata sa a devastat o întinsă regiune între Oblucița și Novoe Selo și de la vărsarea Dunării până la Rahova, provocând turcilor peste 20.000 de victime.

 Riposta otomană a venit prin campania militară organizată în 1462 de sultanul Mehmed al II-lea, care vine în fruntea unei armate de aproximativ 100.000 de oameni în Țara Românească cu intenția de a o transforma în pașalâc. Cu o armată numeric net inferioară (circa 30.000) Vlad evită o confruntare directă. El a pustiit totul în calea invadatorilor, silindu-i se sufere de foame și sete și prin lovituri rapide date prin surprindere le crea o stare de insecuritate. În 16–17 iunie 1462 are loc atacul nocturn prin care însuși Vlad a pătruns personal noaptea în tabăra otomană în fruntea unei cete ajungând până aproape de cortul sultanului. Sultanul, fără să reușească să obțină o victorie decisivă, a dat ordinul de retragere.

 În locul folosirii forței armatei, Mehmed al II-lea se folosește de arma politică și încheie cu boierii Țării Românești un acord prin care se recunoștea suzeranitatea Porții și plata tributului, iar pe tronul țării este acceptat Radu cel Frumos (fratele lui Vlad), interpusul turcilor.

 Vlad Țepeș se retrage în Transilvania de unde spera că va reveni cu ajutor militar, însă este arestat și întemnițat la Buda timp de 13 ani. Sub amenințarea creșterii puterii otomane este eliberat de Matia Corvin și își reia tronul ajutat de Ștefan cel Mare pentru o lună, la 26 noiembrie 1476, după care o conspirație boierească a pus capăt domniei și vieții sale.


  Ștefan cel Mare  

 Domn al Moldovei  (1457-1504)

 Ștefan cel Mare este uns domn al Moldovei la Drieptate, pe Siret, în prezența mitropolitului Teoctist, a boierilor și a oștenilor. În acel moment țara era victima anarhiei feudale ce dura de un sfert de secol și supusă presiunilor dominatoare ale marilor puteri vecine Polonia, Ungaria și Imperiul otoman.

 În politica internă Ștefan cel Mare a urmărit consolidarea domniei, a luat măsuri ce stimulau creșterea avuției micii boierimi și țărănimii libere, reformează principalele instituții ale statului (în special, Sfatul domnesc), reorganizează armata și întărește cetățile pentru a putea riposta armelor de foc.

 Pe plan extern, Ștefan cel Mare a reușit cu abilitate și înțelepciune să realizeze un sistem de relații care să-i asigure Moldovei o independență reală. Domnul Moldovei a dus o politică prin care a urmărit să nu se confrunte cu doi dușmani deodată.

 Într-o primă etapă, pentru a stopa tendințele hegemonice ale regatului ungar, Ștefan cel Mare acceptă (la Overchelăuți în aprilie 1459) suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, și cedarea temporară a Hotinului.

 Relațiile moldo-ungare erau  încordate și de faptul că cetatea Chilia se afla în posesia Ungariei din 1448. Cucerirea Chiliei de către Ștefan cel Mare, în 1465, a afectat interesele economice ale Ungariei și Țării Românești, fiind urmată de o expediție militară organizată împotriva Moldovei de regele maghiar Matia Corvin. Victoria moldovenilor la Baia (15 decembrie 1467), unde însuși regele a fost rănit, a însemnat emanciparea de sub suzeranitatea maghiară.

 În august 1475, relațiile dintre două țări sunt reglementate printr-un tratat încheiat de pe poziții egale. Matia Corvin se angaja să-l sprijine militar pe Ștefan cel Mare împotriva turcilor, refuza acordarea azilului politic dușmanilor lui Ștefan și îi oferea cetățile Ciceu și Cetatea de Baltă, din Transilvania. Moldova garanta negustorilor din regat libertatea de a face comerț pe întregul ei teritoriu.

 A doua etapă a politicii externe duse de Ștefan cel Mare cuprinde lupta antiotomană declanșată de pretențiile Imperiului Otoman asupra cetăților Chilia și Poarta Albă ce asigurau comerțul la Marea Neagră. Dobândind o forța ofensivă deosebit de puternică, Poarta îi pretinde lui Ștefan să plătească tributul restant pe ultimi 4 ani și să cedeze cele două cetăți, sau să riște un război cu Imperiul Otoman.

 Ștefan cel Mare refuză să plătească și reia politica blocului românesc prin încercarea instalării pe tronul Țării Românești a unui domn fidel luptei antiotomane. Acest demers a eșuat datorită domnilor munteni care au trecut de partea turcilor. Împotriva Moldovei, Poarta trimite o armată (120.000 de oșteni) condusă de Suleiman beilerbeiul Rumelei. În Țara Românească i s-au mai alăturat 17.000 luptători. În decembrie 1474 trupele turcești pătrund în Moldova. Având o armată inferioară numeric (cca 40.000 de oșteni) Ștefan cel Mare folosește tactica luptei de hărțuială, a „pământului pârjolit” și obține victoria la Vaslui (Podul înalt), în 10 ianuarie 1475.

 Vestea despre marea victorie era adusă în Europa de celebra scrisoare circulară adresată șefilor statelor europene de Ștefan  prin care cerea ajutor împotriva otomanilor.

 Sultanul Mehmed al II-lea reînnoiește cererile de a se plăti tributul restant, cedarea Chiliei și Cetății Albe și cere restituirea prizonierilor luați la Vaslui. Refuzat, Mehmed al II-lea pătrunde în Moldova cu o armată mai mare (150.000-200.000 de soldați) și obține victoria de la Războieni, Valea Albă (25 iulie 1476) împotriva lui Ștefan care nu a reușit să adune decât o armată inferioară numeric celei de la Vaslui. Mehmed al II-lea nu și-a putut valorifica victoria, deoarece nu a putut cucerii cetățile Neamț, Suceava, Hotin, la aceasta se adaugă epidemia de ciumă și foametea generalizată. Trupele otomane se retrag în dezordine hărțuite de soldații moldoveni.

 Venirea la tron a sultanului Baiazid al II-lea în 1483 a grăbit reluarea ostilităților cu Imperiul otoman. Cu o armată de 100.000 oameni, o flotă puternică și sprijinit de oștile lui Vlad (Călugărul) și ale tătarilor, Baiazid cucerește Chilia și Cetatea Albă (1484). Pierderea celor două cetăți a fost ireparabilă, eforturile diplomatice și militare efectuate de Ștefan nu au mai putut să le recupereze.

 În 1485, după ce depune omagiu de vasalitate regelui Cazimir la Colomeea, Ștefan obține cu ajutor polonez victoria asupra turcilor la Cătlăbuga. Ultimele confruntări cu otomanii l-au convins pe Ștefan că relațiile ostile trebuie înlocuite cu înțelegerea și pacea turci. Din 1487, Moldova reia plata tributului către Poartă în schimbul recunoașterii și acceptării autonomiei.

 Relațiile cu Polonia se deteriorează după moartea regelui Cazimir al IV-lea datorită litigiului celor două state asupra Pocuției redobândită prin luptă de Ștefan în 1490. Conflictul culminează prin expediția în Moldova a noului rege polonez, Ioan Albert, în fruntea unei mari armate (100.000 de oameni). Ștefan obține victoria la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497).

 În 1499, în urma unei expediții moldovenești în Polonia, se încheie pe picior de egalitate un tratat între cele două state ce prevedea ajutorul reciproc în caz de război. Moldova se emancipa de sub suzeranitatea poloneză și înceta oricare formă de vasalitate.

  Mihai Viteazul  

 Domn al Țării Românești  (1593-1601)

 În secolul al XVI-lea Imperiul otoman ajunge maxima sa expansiune în Europa. Pentru țările române aceasta duce la sporirea tributului, a darurilor către sultan și marii dregători ai Porții și la monopolizarea comerțului românesc de către otomani. 

 Mihai, ban  al Craiovei, este confirmat de Poarta otomană domn al Țării Românești în 1593. Contextul internațional era favorabil deschiderii luptei antiotomane. Papa Clement al VIII-lea ia inițiativa formării unei alianțe îndreptată împotriva Imperiului Otoman, numită „Liga Sfântă”, la care aderă Spania, Imperiul Habsburgic și ducatele italiene Toscana, Mantua și Ferrara și, mai târziu, Țările Române.

 Mihai integrează Țara Românească în alianța creștină prin răscoala antiotomană din 13 noiembrie 1594, îndreptată împotriva creditorilor turco-levantini și a garnizoanei turcești din București. Lupta împotriva Porții otomane continuă prin desfășurarea unor atacuri îndreptate asupra raialelor turcești de la Dunăre și înfrângerea trupelor turco-tătare în bătăliile de la Putineiu, Șerpătești și Stănești în iarna lui 1594-1595.

 În acest timp o delegație boierească munteană condusă de mitropolitul Eftimie este trimisă chemată la Alba-Iulia unde negociază și semnează un tratat cu Transilvania care scădea autoritatea domnului român. Mihai care devenea „locțiitor” al principelui transilvănean Sigismund Báthory, trebuind să accepte tutela clasei dominante autohtone și cea a instituțiilor politice de peste munți.

 Poarta otomană trimite o armată puternică condusă de Sinan-pașa care trece Dunărea pe la Giurgiu și se îndreaptă spre Târgoviște. Mihai reușește o victorie împotriva avangardei turce la Călugăreni (23 august 1595), însă superioritatea numerică a forțelor turcești îl obligă să se retragă spre munți în așteptarea ajutorului aliaților săi. Sinan-pașa ocupă Bucureștiul, asediază Târgoviștea după care  începe organizarea Țării Românești în pașalâc.

 Cu sprijinul militar oferit de principele Transilvaniei și de Ștefan Răzvan, domnul Moldovei, Mihai eliberează orașele Târgoviște și București (octombrie 1595). La Giurgiu, Mihai surprinde și nimicește ariergarda turcă care se pregătea să treacă fluviul, iar cetatea este cucerită. Cronicarul turc Mustafa Nalma apreciază că această luptă a fost „cea mai groaznică înfrângere din istoria turcilor, care se datorește exclusiv necredinciosului și afurisitului de Mihai”.

 Efortul susținerii unui război împotriva otomanilor a pustiit țara, lăsând în urmă orașe prădate și arse, iar satele părăsite ca urmare a fugii țăranilor din calea invaziei otomane. În vederea consolidării puterii voievodale centrale țărănimea este legată de glie și aservită marii boierimi. Noile confruntări ce au loc în anul 1596 culminează cu victoria turcilor conduși de sultanul Mahomed al III-lea asupra forțelor creștine la Keresztes, conduse de arhiducele Maximilian și de principele Ardealului.

 Mihai se hotărăște să-și asume riscul pe cont propriu al unei noi politici prin care urmărea statornicirea unor raporturi de strictă egalitate cu principele Ardealului, împăcarea cu turcii atât cât să poată fi refăcute resursele țării în vedere unei noi înfruntări și încheierea unui tratat cu Rudolf al II-lea care să-i asigure susținerea materială corespunzătoare în participarea la Liga Sfântă. În 1597, Mahomed al III-lea îi recunoaște lui Mihai domnia pe viață și reduce la jumătate plata tributului. În martie 1598 pacea cerută în condițiile fixate de Mihai, recunoștea practic autonomia Țării Românești.

 Tratatul încheiat în anul următor (1598) cu Rudolf al II-lea îl recunoștea pe Mihai drept principal factor al coaliției creștine în sud-estul Europei. Voievodul român se angaja să reînceapă lupta antiotomană și recunoștea suzeranitatea Austriei, iar împăratul îi promite un ajutor financiar pentru întreținerea armatei și îi recunoștea acestuia domnia ereditară.


 Unirea de la 1600

 În 1599, noul principe transilvănean Andrei Báthory, adept al păcii cu turcii, sparge frontul românesc antiotoman. Tot acum, în Moldova este instalat domn, cu sprijin polonez, Ieremia Movilă care scoate țara din coaliția antiotomană. Mihai consideră că fără o intervenție energică în Ardeal cauza antiotomană ar fi suferit o înfrângere Cu acordul împăratului el întreprinde o campanie peste munți, unde obține victoria de la Șelimbăr (lângă Sibiu), iar Andrei Báthory este prins și ucis de secui.

 La 1 noiembrie 1599, Mihai își făcea intrarea triumfală în Alba-Iulia, unde este aclamat ca principe al Transilvaniei și este recunoscut de Dieta principatului drept „locțiitor” al împăratului. Guvernarea ardeleană a lui Mihai a căutat să îmbunătățească viața țăranilor români și a cuprins acțiuni notabile în folosul bisericii ortodoxe din Transilvania. De asemenea, el redă vechile privilegii secuilor și micii nobilimi române din Transilvania. Guvernul sau sfatul princiar a fost alcătuit din nobili maghiari și boieri români.

 Mihai asigurat de partea turcilor care îl recunoscuseră pe Nicolae Pătrașcu, fiul său, domn în Țara Românească și apreciind corect situația din Polonia, momentan incapabilă să i se opună, Mihai organizează, în vara anului 1600, o expediție în Moldova. Intră cu trei armate în Moldova și reușește să îl alunge pe Ieremia Movilă care se refugiază în cetatea Hotin.

 Într-un hrisov emis la 27 mai 1600 Mihai se intitula „Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”, realizând prima mare unire politică a Țărilor Române. După multe negocieri a reușit să smulgă Imperiului habsburgic recunoașterea ca domn al Țării Românești și Moldovei și guvernator al Transilvaniei cu titlul de principe, ceea ce a determinat coalizarea tuturor forțelor nemulțumite de apariția în regiune a unei noi puteri.

 Nobilimea maghiară ardeleană se răscoală împotriva lui Mihai pentru „dăjdii neobișnuite” și sarcini „care i-au slăbit”. Oastea imperială condusă de guvernatorul Basta (18.000 oameni) se alătură răsculaților ardeleni și îl învinge pe Mihai în lupta de la Mirăslău, la 18 septembrie 1600, ceea ce a însemnat pierderea Ardealului.

 O oastea poloneză intră în Moldova și îl reinstaurează ca domn pe Ieremia Movilă. În urma bătăliei decisive dată la Bucov cu armata poloneză, Mihai aste nevoit să se retragă, peste câteva zile fiind înscăunat pe tronul Țării Românești Simion Movilă care este acceptat și de turci..

 Mihai pleacă prin Ardeal, în ianuarie 1601, la Viena și Praga pentru a cere sprijin împăratului Rudolf al II-lea. În Transilvania nobilimea maghiară se răscoală împotriva împăratului și îl proclamă principe pe Sigismund Báthory, reînscăunat pentru a treia oară. Aflat în audiență la împărat la Praga Mihai primește 10.000 taleri pentru echiparea unei oști și împreună cu generalul Basta, la 3/13 august, la Gurăslău, îl învinge pe Sigismund Báthory.

 Simion Movilă a fost îndepărtat și scaunul Țării Românești îl aștepta. Mihai este asasinat, din ordinul lui Basta, pe câmpia Turzii la 9 august 1601. Aceasta a corespuns perfect țelurilor imperiale.