Lecții - bacalaureat

 Constituția este legea fundamentală a unui stat care cuprinde principiile de bază ale organizării instituțional-politice, structura social-economică, modul de organizare și de funcționare ale organelor supreme și locale, fixează drepturile și datoriile principale ale cetățenilor.


 Societatea românească din prima jumătate a veacului al XIX-lea, aflată în plin proces de modernizare, cunoaște primele manifestări ale constituționalismului sub influența principiile impuse de Revoluția franceză. Alături de alte acte cu caracter constituțional se pot invoca proiectul de constituție din 1822 (așa-numita „Constituție a cărvunarilor”), „Regulamentele Organice” sau „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (1864).

 Constituția din 1866, prima Constituție românească veritabilă, este dominată de un spirit liberal comparabil cu orice alt document de acest fel din societățile occidentale. Ea a asigurat cadrul general în care a evoluat modernitatea politică românească până după primul război mondial.

 Constituția din 1923 este impusă de realitățile create în urma realizării statului național unitar român. Evoluția economico-socială, schimbarea raportului de forțe între clase și promovarea unui sistem mai avansat de drepturi și libertăți democratice a dus la apariția acestei constituții care păstra majoritatea articolelor din precedenta lege fundamentală.

 Constituția din 1938 apare în regimul politic instaurat de regele Carol al II-lea justificată la vremea respectivă prin dreptul de necesitate. Evoluția ulterioară a evenimentelor nu a justificat înlăturarea unui regim democratic cu unul autoritar, regimul personal al lui Carol al II-lea (1938-1940) deschizând drumul guvernărilor autoritare din istoria României, prefigurând dispariția drepturilor și libertăților democratice.

 Constituția din 1948 apare în contextul realităților provocate de ocuparea țării de către sovietici, de acapararea puterii politice de către comuniști și abolirea monarhiei. Adoptată la 13 aprilie 1948, ea consfințea noua titulatură a statului – Republica Populară Română.

 Constituția din 1952 nu aduce mari schimbări față de precedenta. Statul român era definit ca democrat popular, bazat pe dictatura proletariatului în alianță cu țărănimea.

 Constituția din 1965, adoptată după venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea Partidului Comunist Român, schimba denumirea țării în Republica Socialistă România, consfințea ca forță conducătoare partidul unic și valida caracterul socialist al proprietății și al economiei.

 Constituția din 1991 readuce în România principiile democratice și consacră prin referendum ca formă de guvernământ republica, preluată din vechiul regim comunist. Este revizuită în anul 2003 pentru a corespunde cerințelor impuse de viitoarea aderare a României la Uniunea Europeană.


Acte constituționale

 Regulamentele Organice sunt acte constituționale ce au fost introduse în Principatele Dunărene în timpul protectoratului Rusiei. Au fost redactate de două comisii boierești, sub președinția consulului general rus Minciaki, după indicațiile Curții imperiale de la Petersburg.

După ce au fost supusese aprobării Adunărilor Obștești de la București și Iași și ratificate de Poartă, regulamentele au intrat în vigoare în Țara Românească (1 iulie 1831) și în Moldova (1 ianuarie 1832) având un conținut aproape identic.

Prevederile regulamentelor permiteau modernizarea Principatelor, între anumite limite:  

este introdus principiul separării puterilor în stat:

puterea executivă aparține domnitorului (ales pe viață) și unui sfat administrativ extraordinar (constituit din 6-8 miniștri numiți și revocați de domn);

puterea legislativă este exercitată de un parlament unicameral numit Adunarea Obștească (compus din boieri aleși pe 5 ani);

puterea judecătorească este deținută de instanțele de judecată (instanța supremă era Înaltul Divan Domnesc).

  sistemul fiscal este reformat prin introducerea unui impozit unic (capitație), desființarea vămilor interne, definitivarea și adoptarea bugetului statului;

  învățământul este modernizat, armata națională este reînființată, sunt create arhivele statului.

Regulamentele Organice au rămas în vigoare până când au fost înlocuite de Convenția de la Paris (1858).

  Convenția de la Paris din 1858 este un act fundamental pentru Țara Românească și Moldova care consfințea statutul internațional și principiile de organizare internă a Principatelor. A fost redactată la sfârșitul dezbaterilor Conferinței de la Paris de către cele șapte Puteri Garante (Franța, Turcia, Rusia, Anglia, Prusia, Austria și Sardinia). Celor două Principate li s-a confirmat suzeranitatea Porții și autonomia lor.     

st-1863
Steagul Principatelor Unite din 1863

Principiile de organizare internă erau:

  statul se numea Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei;

  cele două țări ar fi trebuit să aibă domni, guverne și Adunări elective separate;

  Comisia centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație cu sediul la Focșani - erau comune;

  abolirea privilegiilor și a monopolurilor;

  statornicirea raporturilor dintre proprietari și țărani pe baze moderne.

Separarea puterilor în stat stipula ca:

puterea executivă să fie deținută de domn care guverna ajutat de un Consiliu de Miniștri

puterea legislativă să aparțină de domn, Adunare și Comisia Centrală de la Focșani

puterea  judecătorească să fie încredințată instanțelor judecătorești;

  Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris este o lege fundamentală prin care i s-au adus modificări Convenției de la Paris din 1858. Actul aduce o creștere a puterii domnitorului Principatelor Unite, instituindu-se totodată un Corp Ponderator (Senat). Este propus de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și supus unui plebiscit (mai 1864). Statutul său este acceptat de Puterile Garante și recunoscut de sultan.

Principiul separării puterilor în stat este menținut, însă domnitorul este singurul care putea să aibă inițiativa legislativă (legile fiind elaborate de Consiliul de Stat). Puterea legislativă aparține de domnitor și de parlamentul bicameral compus din Adunarea electivă și Corpul Ponderator (Senatul).

Constituția din 1866

Prima Constituție românească a fost realizată, în anul 1866, după sosirea în țară a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen și acceptarea acestuia de către populația cu drept de vot prin plebiscit. Având model Constituția belgiană din 1831, proclamă principii impuse de Revoluția franceză: „libertăți și drepturi fundamentale ale cetățeanului”, „suveranitatea națională”, „separarea puterilor în stat”, „responsabilitatea miniștrilor”, făcând un pas mai departe pe drumul modernizării principalelor instituții, în continuarea Regulamentelor Organice, a Convenției de la Paris și a Statutului Dezvoltător.

Constituția rezultată din urma dezbaterilor Adunării Constituante a fost sancționată și promulgată de domnitorul Carol I la 30 iunie 1866, iar la 1/13 iulie 1866 a fost publicată în Monitorul Oficial al României.

Constituția a fost structurată pe 8 titluri împărțite în capitole și acestea din urmă pe secțiuni. Conținutul ei se referea la: teritoriul statului, drepturile cetățenești, organizarea puterilor în stat, reprezentanța națională, prerogativele domnitorului și ale miniștrilor, puterea judecătorească, finanțe, armată.

Constituția nu făcea nicio referire la existența unei relații vasale cu Turcia, cu toate că sub aspect juridic internațional, România se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Principatele Unite este declarat „stat indivizibil sub numele de România”, iar teritoriul său inalienabil (nu putea fi înstrăinat).

Forma de guvernământ a statului român este monarhia constituțională ereditară, pe linie masculină și prin ordinul de primogenitură. Principiile care stau la baza Constituției sunt de sorginte liberală: suveranitatea națională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.

Principiul separării puterilor în stat distribuie cele trei puteri publice care „emană de la națiune” astfel: 

puterea executivă este împărțită de domn și guvern;

puterea legislativă este exercitată de către Parlament și domn;

puterea judecătorească era exercitată de instanțele de judecată, de la cele obișnuite până la instanța supremă (Înalta Curte de Justiție și Casație).

Domnul avea largi prerogative executive și legislative:

numește și revocă miniștrii și toate funcțiile publice;

este comandantul suprem al armatei, are drept de veto;

convoacă, amână și dizolvă Adunarea Deputaților și Senatul;

inițiază, sancționează și promulgă orice proiect de lege;

îi mai aparțin: amnistierea, grațierea, dreptul de a declara război și a încheia tratate și convenții, de a bate moneda, de a conferi decorații.

Actele sale trebuiau contrasemnate de miniștrii (de resort), care sunt singurii răspunzători.

Parlamentul (numit Reprezentanța Națională) este bicameral, fiind compus din Camera Deputaților și Senat. Puterea sa a crescut în raport cu situația din timpul domniei lui Al.I. Cuza având dreptul de legiferare, de autoconducere, de interpelare și constituire a unor comisii parlamentare de control asupra activității executivului. De asemenea, era garantată imunitatea și lipsa responsabilității parlamentarilor. Atribuția specială a Camerei Deputaților era de a dezbate și aproba bugetul.

Pentru a deveni lege un proiect trebuia votat în Parlament și apoi sancționat de domn; acesta în virtutea dreptului de veto putea refuza promulgarea și retrimite proiectul spre discutare. Domnul putea dizolva Parlamentul cu condiția să organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună.

Judecătorii erau inamovibili (nu puteau fi destituiți). Deși puterea judecătorească era încredințată judecătorilor, iar instanța cea mai înaltă era Curtea de Casație, toate hotărârile tribunalelor se execută în numele domnului, singurul în măsură să pronunțe grațierile, mai puțin în cazul miniștrilor condamnați. Constituția interzicea organizarea oricăror comisii sau tribunale excepționale.

Constituția confirma explicit drepturile și libertățile cetățenești fundamentale:

  libertatea de asociere, egalitatea în fața legii;

  libertatea persoanei și inviolabilitatea domiciliului;

  libertatea conștiinței, a adunărilor politice, a cuvântului, a presei în general;

  proprietatea era declarată sacră și inviolabilă, singurul motiv de expropriere fiind utilitatea publică;

  dreptul la educație, învățământul primar fiind obligatoriu și gratuit.

Singura interdicție impusă de Constituție cetățenilor români este aceea de a nu intra în serviciul altui stat fără autorizația guvernului, sub sancțiunea pierderii cetățeniei române. Articolul 7 condiționa acordarea cetățeniei (implicit deci a beneficiilor acesteia, a drepturilor politice) de apartenența solicitanților la o confesiune creștină.

Alături de Constituția propriu-zisă a fost elaborată și aprobată o lege electorală care prevedea votul cenzitar în funcție de avere dar și de gradul de instrucție. Au fost instituite colegiile electorale (2 pentru Senat și 4 pentru Camera Deputaților), organizarea alegerilor permițând accesul în cele două Adunări într-un mod restrictiv fie după avere, fie după competențe dovedite. Legea stabilea niște norme care departe de a fi liberale încălcau de fapt principiul egalității în drepturi, statuând un sufragiu care nu era nici egal și nici direct. Aleșii în Camera Deputaților aveau un mandat de 4 ani (vârsta minimă pentru candidatură era de 25 de ani), iar cei din Senat de 8 ani dar cu obligația înnoirii unei jumătăți din mandate la 4 ani (vârsta minimă pentru candidatură era de 40 de ani).

Constituția din 1866 a fost documentul fundamental pentru societatea românească cu cea mai îndelungată viață, rămânând în vigoare până la votarea celei din 1923. Ea a reprezentat un act viguros de independență fiind promulgată de domn fără a ține seama de suzeranitatea otomană sau de garanția colectivă a celor 7 puteri și utiliza atunci când numea statul termenul de „România”.

Constituția din 1923

Realizarea unității statale naționale din 1918 (formarea României Mari) a impus adoptarea unei noi constituții care să reflecte noile realități economico-sociale, politice, etnice și instituționale. În general, consolidarea unității naționale reclama dotarea României cu o nouă Constituție.

Proiectul Constituției a fost supus dezbaterii Parlamentului dominat de liberali, fiind contestat de partidele de opoziție Partidul Național Român și Partidul Țărănesc. Constituția este adoptată de Parlament, la 28 martie 1923, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I.

Constituția avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, 76 fiind preluate din vechea Constituție fără nici o modificare. Ea se prezintă ca o realizare metodică, judicios structurată, ce conține prevederi ce se referă la elementele constitutive ale statului, organizarea și funcționarea puterilor statului, alcătuirea și funcționarea sistemului electoral, organizarea financiară, armată, administrativă ș.a.

Articolul 1 al Constituției din 1923 formula, mai precis decât Constituția din 1866, principiul suveranității naționale, declarând Româniastat național, unitar și indivizibil”, al cărei teritoriu este „inalienabil” și care nu poate fi colonizat cu populații ori grupuri etnice străine.

Totodată, principiul legalității și supremației Constituției admite că „numai Curtea de Casație în secțiuni unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției”.

Dreptul de proprietate nu mai este un drept absolut, ca în 1866, interesele colectivității sociale primând intereselor individuale. Era admisă exproprierea pentru cauză de utilitate publică, fiind redefinite noțiunile de „domeniu public” (prin includerea căilor de comunicație, spațiului atmosferic, apelor navigabile etc.) și „bunuri publice” (cuprind apele ce pot produce forța motrice și pe cele care pot fi utilizate în interes obștesc). De asemenea, zăcămintele miniere și bogățiile de orice natură deveneau proprietatea statului.

Principiul separației puterilor în stat consacra independența celor trei puteri una de alta, existând posibilitatea să se limiteze reciproc în atribuții:

puterea legislativă urma să fie exercitată de rege și Reprezentanța națională (Parlament bicameral);

puterea executivă de rege și guvern;

puterea judecătorească de către instanțele judecătorești (Înalta Curte de Justiție și Casație).

Adunarea Deputaților era constituită prin alegerea deputaților prin votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret al bărbaților de peste 21 de ani, renunțându-se la sistemul cenzitar și capacitar.

Membrii Senatului erau de două categorii:

  aleși – (din 4 categorii electorale) în baza aceluiași vot dintre cetățenii români bărbați care au împlinit vârsta de 40 de ani

  de drept – moștenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniți, reprezentanți ai înaltului cler, președintele Academiei Române, foști președinți de Consiliu de miniștrii, fost miniștrii, generali în rezervă, etc.

Nu au fost admiși să-și exprime opțiunea politică militarii și femeile, a căror situație se va care reglementa prin elaborarea unei legi speciale, care s-a realizat în 1926.

Legile discutate și aprobate de către majoritatea membrilor ambelor adunări trebuiau sancționate de către rege.

Atribuțiile regelui cuprindeau: dreptul de a convoca parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una ori ambele camere, de a numi un nou guvern, de a numi și revoca miniștri.

Puterile sale în domeniul executiv îi acordau dreptul de a numi ori confirma în funcții publice, crea noi funcții în stat, era șeful armatei, avea dreptul de a bate monedă, acorda decorații, grațieri etc.

Drepturilor românilor sunt cuprinse într-o serie de principii specifice funcționarii democrației:

garantarea drepturilor și libertăților românilor, fără deosebire de origine etnică, limbă sau religie;

egalitatea cetățenilor în societate și înaintea legilor;

libertatea conștiinței și întrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondenței, inviolabilitatea domiciliului ș.a.

Constituția permite statului să intervină în relațiile dintre patroni și muncitori, acordând tuturor factorilor producției o egală ocrotire, iar muncitorilor asigurări sociale în caz de accidente.

Drepturile minorităților au fost garantate în conformitate cu noile tendințe internaționale și în funcție de angajamentele României făcute la tratatele de pace de la Paris („fără deosebire de origine etnică, de limba și de religie”).

Alte prevederi ale Constituției din 1923:

cenzurarea legalității actelor administrative de către instanțele judecătorești;

în acest caz de pericol de stat „se poate introduce starea de asediu general sau parțial”.

Biserica Ortodoxă este biserica dominantă în stat, dar se acorda drepturi și celorlalte culte.

Constituția din 1938

Europa secolului al XX-lea a cunoscut în anii ’30 instaurarea unor regimuri autoritare în majoritatea statelor. Regimul politic care a existat în România între anii 1930-1938 a avut o evoluție contradictorie, cu urmări nefaste asupra profilului instituțiilor statului, a funcționării lor și chiar asupra partidelor tradiționale.

Carol al II-lea (1930 – 1940) a urmărit încă de la revenirea sa în țară instaurarea unui regim autoritar. Schimbarea constituțională din 1938 și-a găsit motivațiile în acele vremuri prin dreptul de necesitate, fiind apreciate ca o concentrare a autorității, fără a se fi uzurpat legalitatea.

Conjunctura existentă în țară la debutul anului 1938 (la alegerile parlamentare din 1937 niciun partid politic nu a obținut 40% din voturi pentru a primi „prima electorală”) a permis regelui să ceară națiunii române printr-un  plebiscit „învoirea” pentru o nouă Constituție. Desfășurat la 24 februarie 1938, plebiscitul s-a derulat în condițiile stării de asediu, prin vot deschis, cu listă separată pentru opozanți, rezultatele fiind: 4.297.581 de voturi pentru noua Constituție și 5.483 contra.

Promulgată la 27 februarie 1938, deși a preluat multe dintre articolele și chiar titlurile Constituției din 1923 cu anumite modificări, ea se deosebește fundamental de precedenta în privința conținutului, concepției și ideologiei pe care s-a bazat.

Drepturilor și libertăților cetățenești au fost restrânse, fiind realizată o creștere a supravegherii și controlului asupra activităților și comportamentului indivizilor. Instaurată constituțional, dictatura regelui Carol al II-lea a condus la „decesul” regimului parlamentar interbelic românesc.

Regele primea puteri sporite în stat, devenind capul statului. El deținea puterea executivă pe care o exercita prin guvern și miniștrii, aceștia fiind responsabili politic doar în fața capului statului. Miniștrii sunt numiți de rege, fără acordul parlamentului, guvernul exercitând puterea în numele regelui.

Se înființează Consiliul de Coroană, organ permanent și personal al regelui, ce avea un rol consultativ asupra problemelor de stat de însemnătate deosebită.

Puterea legislativă aparținea tot regelui, ea fiind exercitată prin Parlament (în Constituția din 1923 puterea legislativă era exercitată în mod colectiv de rege și parlament). Parlamentul (alcătuit din două camere: Senatul și Adunarea Deputaților) a avut o activitate intermitentă fiind controlat de către rege prin numirea unui mare număr de senatori. Singurele prerogative legislative ale sale sau restrâns la alegerea ori desemnarea regelui, declararea vacantei tronului, alegerea Regenței și aprobarea revizuirii Constituției. Prin prerogativele legislative și executive dobândite de rege, România a devenit o monarhie autoritară.

Partidele politice au fost interzise, conducerea guvernului fiind încredințată unor personalități din afara fostelor partide (ex.: patriarhul Miron Cristea ori Armand Călinescu). În decembrie 1938 este înființat Frontul Renașterii Naționale, un organism politic care avea rolul de a înlocui fostele partide politice. În 1940 regele, în încercarea de a da regimului său autoritar o bază de masă, l-a transformat în Partidul Națiunii.

Legislația electorală a crescut vârsta necesară pentru votare la 30 de ani pentru Adunarea Deputaților și era condiționată de știința de carte. Constituția din 1938 a acordat, pentru prima dată în România, dreptul de vot pentru femei, fără însă să poată fi alese. Schimbările aduse legii electorale a scăzut numărul alegatorilor de la 4,6 milioane la 2 milioane.

O nouă împărțire administrativă a țării, înlocuia organizarea în județe cu rezidențe regale, iar mai apoi în ținuturi.

Constituția din 1938 a urmărit să consolideze puterea instituției regale și autoritatea personală a monarhului, să reconcilieze națiunea, să salveze țara de revizionism, de pierderi teritoriale. Evoluția ulterioară a evenimentelor nu a justificat înlăturarea unui regim democratic cu unul autoritar, regimul personal al lui Carol al II-lea deschizând drumul guvernărilor autoritare din istoria României, prefigurând dispariția drepturilor și libertăților democratice.

Constituția din 1948

Sfârșitul celui de al doilea război mondial a prins România sub ocupația Uniunii Sovietice, ceea ce a permis comuniștilor să cucerească puterea politică și să-l înlăture forțat pe regele Mihai (30 decembrie 1947).

Instaurarea regimului totalitar comunist a fost urmată de adoptarea unei noi constituții, la data de 13 aprilie 1948, inspirată din Constituția sovietică (stalinistă) din anul 1936. Noua Constituție consfințea numele statului român titulatura de Republică Populară Română (R.P.R.).

Art. 1 definea R.P.R. ca „stat popular, unitar independent și suveran”, în contrast cu realitatea dată de ocupația țării de către armata sovietică.

Constituția proclama principii și libertăți democratice, precum cele de conștiință și religioase, libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, mitingurilor și manifestațiilor, libertatea individuală a cetățeanului etc. Minorităților naționale le erau asigurate drepturi egale, se asigura protecția familiei de către stat, iar sănătatea publică era organizată de stat.

Constituția garanta egalitatea tuturor cetățenilor români în fața legii, fără a se face deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură.

Alegerea în organele statului le era permisă tuturor cetățenilor români care au împlinit vârsta de 23 de ani și exercitarea dreptului de vot de la 18 ani. Femeile primesc drepturi egale cu cel ale bărbaților.

Principiul suveranității poporului înlocuiește principiile suveranității naționale și principiul reprezentativității: „întreaga putere de stat emană de la popor și aparține poporului”.

Constituția impunea și restricții în exercitarea dreptului de vot cetățenilor ce erau declarați de organele statului ca „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile și politice și nedemne” (art18).

Principiul separării puterilor în stat este eliminat prin atribuirea atribuțiilor executive și legislative organului suprem al puterii de stat a Republicii Populare RomâneMarea Adunare Națională (M.A.N.). Prezidiul M.A.N. este răspunzător față de M.A.N.. Președintele Prezidiului M.A.N. era oficial șeful statului român.

Prerogativele Prezidiului erau:

  convoacă M.A.N. în sesiuni ordinare și extraordinare;

  interpretează legile votate de M.A.N.;

  exercită dreptul de grațiere și comută pedepsele, acordă decorații și medalii;

  reprezenta Republica Populară Română în relațiile internaționale etc..

Consiliul de Miniștri (guvernul) este organul executiv și administrativ și dă seama în fața M.A.N. și a Prezidiului M.A.N. în perioada dintre sesiuni. Organele locale ale puterii de stat erau Consiliile populare locale.

M.A.N., un parlament unicameral, avea dreptul de a modifica Constituția, forma guvernul și fixa atribuțiile ministerelor, vota bugetul și fixa impozitele etc.

Exercitarea puterii judecătorești era realizată de instanțele de judecată (tribunalele și judecătoriile populare) și de Curtea Supremă. Intervenția  politicului asupra justiției duce la pierderea independenței acesteia, inamovibilitatea  judecătorilor fiind suprimată. 

Constituția din 1948, intitulată „Structura social-economică”, a avut un caracter tranzitoriu, rolul său fiind pregătirea trecerii întregii economii sub controlul statului, pe calea naționalizării. Deși multe dintre articolele ei proclamau garantarea unor drepturi și libertăți democratice, acestea au fost în general încălcate sistematic în timpul regimului comunist.


Constituția din 1952

Modificări aduse celei din 1948 accentuează aservirea statului român față de Uniunea Sovietică, prietenia cu aceasta constituind „baza politicii noastre externe”.

Constituția definea regimul politic al democrației populare, bazată pe dictatura proletariatului. Puterea reprezintă interesele celor care muncesc, respectiv alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl are clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist.

  Art.  1 – „Republica Populară Română este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”.

  Art. 2 – „Baza puterii în Republica Populară Română este alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare în care rolul conducător aparține clasei muncitoare”.

  „Partidul Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce muncesc, cât și a organelor și instituțiilor în stat”.

Principiile de bază sunt: suveranitatea poporului, unitatea puterii de stat și exercitarea acesteia prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea națională, activismul social și politic al cetățenilor.

Statul român este definit ca un „stat democrat-popular”, unitar, suveran și independent, dar fără a se menționa caracterul său indivizibil sau inalienabil.

Puterea politică se exercita prin organele statului, într-o organizare piramidală și centralizată, în care organul executiv suprem al R.P.R. este Marea Adunare Națională (aleasă pe o perioadă de 4 ani). Prezidiul Marii Adunări Naționale îndeplinea atribuțiile M.A.N. în perioada dintre convocările acesteia.

Puterea judecătorească este realizată de către tribunalele regionale și tribunalele populare, și de către tribunalele judecătorești. Organul suprem al justiției este Tribunalul Suprem al R.P.R., ales de  M.A.N. pe o perioada de 5 ani..

Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor, care se păstrează din Constituția precedentă, subliniază preponderența statului asupra cetățeanului:

dreptul la muncă și învățătură;

dreptul de supraviețuire (odihnă, pensie);

 libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și mitingurilor;

libertatea demonstrațiilor de masă etc.

Organizarea social-economică a statului se bazează pe „proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, care are fie forma proprietății de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietății cooperatist-colectiviste (proprietatea gospodăriilor colective).”


Constituția din 1965

O nouă constituție, adoptată odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, schimbă denumirea țării în Republica Socialistă România, iar teritoriul său devine „inalienabil și indivizibil”. O nouă reorganizarea administrativă înlocuiește regiunile (raioanele) cu județele. 

Partidul Muncitoresc Român ce devine Partidul Comunist Român primește rolul de conducător al întregii societăți. Marea Adunare Națională rămâne în continuare organul suprem al puterii de stat și singurul legiuitor. Din 1967, Prezidiului Marii Adunări Naționale este înlocuit cu un nou organism Consiliul de Stat. Consiliu de Miniștri (guvernul) este organul suprem al administrației de stat.

Proprietatea și economia au un caracter socialist, statul român devenind proprietarul tuturor bogățiilor subsolului, terenurilor din fondul funciar de stat, pădurilor, apelor, fabricilor, uzinelor, mijloacelor de transport, fondului de clădiri și locuințe etc..

În anul 1974, a fost instituită funcția de președinte al R.S.R., ales de către Marea Adunare Națională, care preia prerogativele deținute până atunci de Consiliul de Stat.

Președintele avea următoarele atribuții:

  prezida Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri și Consiliul Apărării;

  reprezenta puterea de stat în relațiile interne și internaționale, încheia tratate internaționale;

  era comandantul suprem al forțelor armate și președintele Consiliului Apărării Republicii Socialiste România;

  numea și revoca, la propunerea prim-ministrului, funcționarii superiori ai statului și justiției;

  numea și revoca președintele și membrii Tribunalului Suprem;

  conferea decorații;

  putea da decrete prezidențiale și decizii și impune starea de necesitate etc.

Libertățile și drepturile cetățenești stipulate în Constituție (libertatea cuvântului, presei, întrunirilor și demonstrațiilor ș.a.) nu puteau fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste și interesului celor ce muncesc. Sistemul de vot prevedea vot universal, direct, egal și secret, de la 18 ani.

Constituția din 1991

Constituția a fost elaborată în urma evenimentelor din 1989, după căderea regimului comunist. Noua constituție, aprobată prin referendum, restabilea o serie de principii fundamental democratice și introduce noi principii constituționale europene. Restaurarea democrației nu s-a realizat și prin revenirea la regimul monarhiei constituționale înlăturat prin forță de regimul comunist și fără consultarea națiunii române.

Este consfințit în societatea românească statul de drept, întemeiat pe suveranitatea poporului exercitată prin organele sale reprezentative și prin referendum, pluralismul politic devenind o garanție a democrației.

România este un stat național suveran și independent, unitar și indivizibil (art.1) iar forma de guvernământ este republica (art.2).

Drepturile și libertățile democratice ale cetățenilor români prevăzute acordă:

  libertatea individuală, de exprimare, de asociere și de întrunire;

  dreptul la învățătură, de vot (de la 18 ani), de a fi ales;

  dreptul la libera circulație în țară și străinătate;

  proprietatea este ocrotită (din 2003 proprietatea devine garantată);

  interzicerea pedepsei cu moartea și a torturii etc.

Puterea executivă este exercitată de președintele României (reprezintă România, este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale, veghează la respectarea Constituției) și de guvern (are conducerea generală a administrației publice și asigură realizarea politicii interne și externe).

Puterea legislativă aparține unui Parlament bicameral, organ reprezentativ suprem și unica autoritate legiuitoare. Legile adoptate de Parlament sunt trimise spre promulgare președintelui României.

Puterea judecătorească o reprezintă instanțele judecătorești, instituția cea mai mare fiind Curtea Supremă de Justiție.

Sunt înființate noi instituții precum Curtea Constituțională și Avocatul Poporului.

Aderarea României la Uniunea Europeană a impus modificarea Constituției în 2003 (prin referendum), fiind revizuite articole prin se care îmbină tradiția democratică din spațiul românesc cu principiile constituționale europene.

De asemenea, modificări au fost făcute și la alegerea președintelui (durata mandatului crește de la 4 ani la 5 ani), iar guvernul (Consiliul de Miniștri) este definit ca organul suprem al administrației de stat.