Lecții - bacalaureat

 Obștea sătească a reprezentat elementul de bază al organizării sociale și în același timp elementul de continuitate al societății românești pe tot parcursul evului mediu. Obștea sătească era formată dintr-un sau mai multe sate care stăpâneau în comun un teritoriu și-l exploatau. Ei folosesc în comun pășunile, bălțile, apele curgătoare, pădurile dar care au în același timp loturi personale în folosință care se puteau transmite ereditar.

 Obștea sătească era condusă de un jude (cuvânt de origine latină) sau cneaz (cuvânt de origine slavă) care are atribuții administrative, militare, judecătorești și fiscale. Cu timpul, autoritatea unor astfel de conducători s-a extins asupra unor obști vecine dând naștere cnezatelor și voievodatelor. Despre aceste formațiuni politice prestatale avem informații din izvoarele istorice străine care semnalează existența lor în spațiu istoric românesc, fiind numite „țări” iar locuitorii lor vlahi, volohi, valahi sau blachi („vlahii sau păstorii romanilor”).

 Cele mai vechi formațiuni cunoscute sunt atestate în cronica notarului anonim al regelui Bela al UngarieiGesta Hungarorum, care relatează impactul dintre triburile maghiare și populațiile din Panonia și Transilvania, la sfârșitul secolului IX și începutul secolului X, menționându-i pe români și „țările” (sau ducatele) lor:

voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu reședința la Dăbâca;

voievodatul lui Menumorut („ducele”), în Crișana, cu reședința la Biharea;

voievodatul lui Glad, în Banat, cu reședința la Cuvin.

 Legenda  Sfântului Gerard, scrisă în secolul al XI-lea, pomenește de voievodatul lui Gyla sau Gyula (în Transilvania) și cel al lui Ahtum (în Banat).

 În 1111 este atestat Mercurius Princeps Ultrasylvanus, deși nu există dovada că această funcție ar fi fost exercitată.

 Pentru ținuturile aflate la sud de Carpați, Diploma cavalerilor ioaniți (1247), acordată de regele Ungariei Bela al IV-lea, atestă existența a 5 formațiuni prestatale:

Țara Severinului care cuprindea vestul Olteniei și o parte din Banat;

două voievodate conduse de Litovoi (în Oltenia) și Seneslau (în Muntenia);

două cnezate conduse de Ioan (în nord Olteniei) și Farcaș (în sudul Olteniei).

 La est de Carpați, sursele istorice pomenesc existența unor ținuturi locuite de valahi, numite „codrii”, „câmpuri” sau „țări”: Codrii Orheiului, Codrii Cosminului, Câmpul lui Dragoș, Câmpul lui Vad, Țara Șipenitului. O veche cronică rusă vorbește de Țara Bolohovenilor și Țara Berladnicilor.

 În ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră, sursele istorice atestă în secolul al X-lea, existența unor formațiuni politice conduse de jupanii Dimitrie și Gheorghe, iar pentru secolele XI-XIII cronicile bizantine confirmă altor conducători locali: Tatos (în sud) cu reședința la Dristor, Sestslav (în nord-vest) cu reședința la Vicina (Isaccea) și Satza (Saccea) (în nord-est) reședință la Preslav.

 În 1230, teritoriul dintre Mangalia și Varna reprezintă o alcătuire politică numită „Țara Cărvunei”. În secolul al XIV-lea sunt atestați conducători ai unor formațiuni politice: Balica, urmașul său, Dobrotici (își ia titlul de despot) și Ivanco (bate monedă).

 În anul 1388, Mircea cel Bătrân își extinde autoritatea asupra Dobrogei, însă după anul1417 aceasta intră în componența Imperiului Otoman.

  Transilvania  

 La sfârșitul secolului al IX-lea, triburile maghiare sub conducerea lui Arpad, din familia Almos, se stabilesc în Pannonia. În 1001, regele Ungariei se creștinează sub numele de Ștefan și, fidel papalității, va începe cucerirea spațiului transilvănean sub pretextul răspândirii creștinismului catolic.

 Cucerirea Transilvaniei de către regatul Ungariei se realizează treptat, între secolele XI-XIII, prin integrarea formațiunilor autonome autohtone fie prin forță, fie prin negociere. Regalitatea maghiară organizează ținuturile cucerite după sistemul politico-administrativ, religios și social-economic al feudalismului apusean. Vechile „țări” sunt treptat înlocuite cu comitate, conduse de un comite și un vicecomite: Bihorul (1111), Crasna și Dăbâca (1164), Solnocul (1187), Cenadul (1197), Clujul, Alba și Timișul (1177), Satu Mare (1187), Carașul (1200), Arad, Zarand, Târnava (secolul XIII).

 Instituirea principatului însă eșuează în fața voievodatului preluat de la autohtoni. „Mercurius princeps ultransilvanus” menționat în documente (1111), este urmat de  „Leustachiu voievod” (1177).

 În districtele românești, aflate în zonele de margine din vecinătatea Carpaților, este atestată o continuitate a vieții străvechi în  forme de organizare social-economice și politice, constituite din cnezate și uniuni de obști („țări”): Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Rodnei, Țara Oașului, Țara Amlașului etc..

 Comitatele, mai întâi regale, apoi nobiliare, cuprindeau teritoriul din jurul unei cetăți. Ele vor coexista o lungă perioadă cu districtul românesc.

 Cu scopul de apăra granițele și de a stimula dezvoltarea economică a Transilvaniei, Coroana maghiară a colonizat în secolele XII-XIII în interiorul arcului carpatic pe sași și secui.

 Secui, a căror origine este controversată, au participat alături de maghiari la cucerirea Pannoniei, și în schimbul obligațiilor militare și-au păstrat vechea organizare socială, economică, politică și juridică.

 Sașii vin în Transilvania în mai multe valuri datorită transformărilor economice din lumea germană: au fost aduși din regiunea Rinului, zona Flandrei, și mai ales din Saxonia. Toți au beneficiat de privilegii potrivit cărora și-au întemeiat așezări.

 Sașii și secuii se organizează în unități teritorial-administrative numite scaune. Organizarea sașilor mai cuprindea și districtele Brașovului și al Bistriței și evoluează treptat spre „Universitatea sașilor” – o adunare teritorială și politică.

 În 1211, regele maghiar Andrei al II-lea i-a instalat pe teutoni în Țara Bârsei în vederea opririi expansiunii cumane și crearea premiselor înaintării maghiarilor în spațiul extracarpatic. Teutonii, acționând pe cont propriu, ajung la un prim conflict cu coroana arpadiană în 1221 și sunt alungați în 1225.

 Religia oficială în Transilvania a fost cea catolică, religia ortodoxă a românilor, majoritari în Transilvania, fiind doar tolerată. În 1366, regele Ludovic I emite un decret prin care instituie sistemul „religiilor recepte” (oficiale) și condiționează calitatea de nobil de apartenența la catolicism. Românii au fost treptat îndepărtați din viața politică. 

  Țara Românească  

 După instaurarea controlului asupra Transilvaniei, regalitatea ungară caută să se extindă și asupra ținuturilor de la sud și est de Carpați.

 Întemeierea statului Țara Românească se realizează prin unificarea formațiunilor politice existente la sud de Carpați și înlăturarea suzeranității maghiare. Unele dintre aceste formațiuni sunt amintite în Diploma cavalerilor ioaniți (1247): Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și Seneslau, cnezatele lui Ioan și Farcaș. Procesul de constituire al noului stat a cunoscut mai multe etape.

 O primă încercare de a realiza un stat independent are loc în 1277-1275, când voievodul Litovoi refuză plata tributului către Ungaria. Regele intervine cu armata în 1277, lupta soldându-se cu moartea lui Litovoi, iar fratelui său, Bărbat, luat prizonier plătește răscumpărarea cu o sumă mare de bani și recunoaște din nou suzeranitatea maghiară.

 Întemeierea unui stat independent la sud de Carpați este atribuită, conform tradiției istorice „descălecatului” lui Negru-Vodă, un voievod venit din Făgăraș (1291) care, sub presiunea regalității maghiare, părăsește Țara Făgărașului și trece la sud de Carpați, întemeind un stat cu reședința la Câmpulung. El își extinde autoritatea asupra formațiunile politice existente în zona Olteniei, și mai apoi asupra celor din est, stabilindu-și capitala la Curtea de Argeș.

 Realizarea întemeierii Țării Românești a fost opera voievodului Basarab I (? – 1352) și reprezintă o continuare a eforturilor predecesorilor săi de a ieși de sub autoritatea suzeranității maghiare. Basarab I intră în conflict cu regele Ungariei Carol Robert de Anjou, care pornește o campanie militară împotriva noului stat. Oștile maghiare sunt învinse de românii conduși de Basarab I în bătălia de la Posada, la 9-12 noiembrie 1330. Victoria consfințea ieșirea de sub suzeranitatea maghiară a Țării Românești. Hotarele statului român includ: Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre și teritoriul dintre Prut și Nistru, numit mai târziu Basarabia.    

 Consolidarea statului românesc se va realiza prin urmașii lui Basarab:

fiul său, Nicolae Alexandru (1352-1364), își ia titlul de „singur domnitor” (1359); întemeiază prima mitropolie ortodoxă la Argeș dependentă de Constantinopol;

fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu (1364-1377), respinge acțiunile Coroanei maghiare Ungariei de a cuceri Țara Românească; în 1370 instituie a doua mitropolie ortodoxă la Severin; bate monedă proprie și încheie alianțe politice.

  Moldova  

 Unificarea acestor formațiuni a parcurs un proces similar cu cel al Țării Românești. Aici, tradiția istorică a „descălecatului” poate fi demonstrată. 

 Într-o primă etapă, regele maghiar Ludovic I duce o serie de expediții (între 1345-1346 și 1354) împotriva tătarilor care stăpâneau teritoriul din nordul Mării Negre, după care organizează o marcă de apărare, la est de Carpați, în nordul Moldovei, cu reședința la Baia, apoi la Siret. Conducerea acesteia a fost preluată de un voievodul maramureșean Dragoș, care va unifica formațiunile politice din zonă într-un mic stat aflat sub suzeranitatea Ungariei

 A doua etapă începe odată cu revolta boierimii moldovene împotriva Ungariei, când se produce al doilea „descălecat” al unui alt voievod din Maramureș, Bogdan din Cuhea. Bogdan I (1359-1365)  îl înlătură pe un urmaș al lui Dragoș (Balc) și în urma luptelor purtate cu coroana maghiară dobândește independența statului Moldova.

 Urmașii săi vor consolida noul stat prin realizarea unor alianțe politice și prin crearea structurilor politice, instituționale și economice:

Lațcu (1365-1375) adoptă confesiunea catolică pentru a obține sprijinul papei împotriva Ungariei și oprește ofensiva catolică împotriva ortodocșilor de la est de Carpați;

Petru Mușat (1375-1391) obține protecția regelui Poloniei în fața pretențiilor Ungariei, în schimbul prestării jurământului de vasalitate; înființează o mitropolie ortodoxă la Suceava, însă care nu a fost recunoscută de patriarhia de la Constantinopol decât mai târziu; bate primele monede;     

Roman I (1391-1394) desăvârșește unificarea statului de la Carpați până la Marea Neagră și Nistru; își ia titlul de „domn din mila lui Dumnezeu”.

 Instituțiile medievale românești sunt rezultatul unei lungi evoluții istorice ce reprezintă o sinteză politică originală și unitară, inspirată din instituțiile romane și romano-bizantine și influențată de cele slave. Procesul formării instituțiilor s-a desfășurat aproape concomitent în spațiul ținuturilor românești.

 Organizate în voievodate, Transilvania, Țara Românească și Moldova au dezvoltat structuri instituționale asemănătoare. Transilvania a cunoscut o transformare prin impunerea modelului coroanei maghiare de inspirație germană, însă care nu a înlăturat structurile locale existente.

  Domnia  

 Instituția centrală în Țara Românească și Moldova este domnia, o creație politică românească. Succesiunea la domnie se făcea pe baza principiului ereditar-electiv – urmașul la tron trebuia să fie de „os domnesc” – și era ales pe viață de către Adunarea țării (formată din categoriile sociale privilegiate).

 Domnul era ales din cele două dinastii domnitoare, Basarabii – în Țara Românească, Mușatinii – în Moldova. Disputele pentru succesiunea la tron au fost împiedicate de practica domnitorului de a-și asocia fiul la domnie.

 În documentele din secolul al XIV-lea domnul apare cu titulatura de „mare voievod și domn” (domn = dominus, provine din limba latină înseamnă „stăpânul țării și al supușilor”; voievod = în slavonă înseamnă „comandant militar”). Pentru că domnia sa era considerată a fi de esență divină numele său era însoțit de particula „Io” (prescurtare a lui Ioannes = „cel ales de Dumnezeu”). Domnul conduce țara „din mila lui Dumnezeu”, la încoronare fiind uns cu sfântul mir de către mitropolitul țării.

 Atribuțiile domnului în Țara Românească și Moldova erau executive, legislative, judecătorești și militare:

  domnul, voievodul este comandantul suprem al oastei; declară război, încheie pace și semnează tratatele, trimite și primește soli;

  este „domn și singur stăpânitor”, deci șef al unui stat independent și suveran;

  aprobă orice schimbare sau exercitare de proprietate prin emiterea de hrisoave;

  conduce întreaga administrație a statului, numește și revocă dregătorii, acordă privilegii și ranguri boierești;

  reprezintă suprema instanță judecătorească, poate pronunța pedeapsa cu moartea și are drept de grațiere;

  bate monedă, instituie sistemul de impozite (dările), acordă scutire de obligații;

  politica internă și externă este elaborată de voievod și de Sfatul domnesc;

 Puterea sa este îngrădită de Sfatul domnesc (la început format din boieri mari, apoi din boieri cu dregătorii) cu asentimentul căreia deține autoritatea supremă în stat. În domeniul religios, domnul nu intervine în dogmă, dar poate numi și revoca mitropoliții și episcopii, înființa mitropolii, episcopii și mânăstiri. 

 Accentuarea dominației otomane va diminua, treptat, multe dintre aceste atribuții, în special cele de politică externă. Viața politică este controlată de marii boieri prin susținerea unor candidați la tron sau prin încheierea unor înțelegeri, inclusiv cu turcii. Alegerea domnului se face de către boieri, mai apoi acesta este numit direct de către sultan.

 La începutul secolului al XVIII-lea domnii pământeni, numiți de sultan, sunt înlocuiți de domnii fanarioți. Instaurarea regimului fanariot limitează atribuțiile domnului la conducerea administrației interne, numirea de dregătorii care asigurau funcționarea domeniilor fiscal, ordinea internă, justiția etc.

 Voievodatul Transilvaniei avea o organizare autonomă în raport cu regatul ungar, voievozii fiind numiți de regii Ungariei cu acordul nobilimii transilvănene și considerați, de aceștia, printre marii lor dregători. Uneori, regele doar confirma decizia nobililor. Atribuțiile domnitorului erau administrative, judiciare și militare. Voievozii transilvăneni au ființat adevărate „dinastii voievodale” cărora le-au fost acordate de către rege largi prerogative (familia Lackfi – în sec. al XIV-lea, familia Csaki – în sec. al XV-lea). Voievodul își alegea subordonații dintre persoanele de încredere: un vicevoievod, comiții celor șapte comitate, castelani și notari.

 Din 1541, odată cu destrămarea Ungariei, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană, iar voievozii se vor numi „principi” și vor fi aleși de Diete (Adunările țării), după care trebuiau confirmați de sultan.

  Biserica  

 Biserica a avut un rol important în societatea medievală românească în justiție, cultură și în apărarea ființei noastre spirituale, a combătut păgânismul musulman și catolicismul care ascundeau tendințele expansioniste ale Imperiului Otoman, Ungariei și Poloniei.

 Înființarea mitropoliilor românești și recunoașterea lor de către patriarhia de la Constantinopol a dat legitimitate bisericii ortodoxe române și a consolidat independența Țării Românești și a Moldovei.

 În Țara Românească, prima mitropolie a fost înființată în 1359 de către Nicolae Alexandru. În 1370, ia ființă Mitropolia Severinului în timpul lui Vladislav Vlaicu.

 În Moldova, Petru Mușat înființează o mitropolie la Suceava, recunoscută de patriarhia din Constantinopol abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

 Organizarea bisericii a cunoscut în timp o dezvoltare prin înființarea altor eparhii în Moldova (episcopia Romanului, Rădăuților) și în Țara Românească (episcopia Râmnicului, Buzăului).

 Mitropolitul era al doilea demnitar în stat, încorona domnul, prim sfetnic al domnului, conducător al unor solii politice sau de bună înțelegere. Era subordonat instituției centrale, fiind numit și înlăturat de domn. Mitropolitul făcea parte din Sfatul Domnesc și avea dreptul de a-l înlocui pe domn în caz de necesitate.

 Mari mănăstiri sunt zidite cu sprijinul direct al voievozilor ctitori la: Câmpulung, Curtea de Argeș, Vodița, Cozia – în Țara Românească; Sfântul Nicolae din Rădăuți – în Moldova. Acestea au devenit importante centre de cultură ce au avut un rol important în menținerea unității spirituale a tuturor românilor.

  Sfatul domnesc  

 Sfatul domnesc este instituția alcătuită inițial din boieri mari, apoi din boieri cu dregătorii și clerul înalt (mitropolit, episcopi). Împreună cu domnul elabora politica internă și externă a țării (la încheierea alianțelor și la declararea războiului).

 Dregătoriile sunt funcții administrative ocupate de boieri. În ordinea menționării lor în documente, funcțiile pe care le dețin sunt de:

  vornic (șeful curții domnești)

  stolnic (șeful meselor domnești);

  vistier (șeful visteriei domnești);

  logofăt (șeful cancelariei);

  paharnic (șeful pivnițelor domnești);

  spătar (șeful oștirii în Țara Românească) sau hatman ( șeful cavaleriei în Moldova);

  comis (șeful grajdurilor).

 Banul de Severin, apoi al întregii Oltenii, ocupa dregătoriile cele mai înalte, un echivalentul al său din Moldova fiind portarul Sucevei.

 În Țara Românească și Moldova, pentru alegerea unui domn, aprobarea politicii fiscale sau a tratatelor semnate de domni și în caz de război, era convocată Adunarea țării formată din stările privilegiate (nobilimea, clerul, orășenii, uneori și țăranii liberi).

 În Transilvania, Adunarea generală a nobililor avea, în special, atribuții judecătorești și cuprindea și reprezentanți ai românilor. Prin diplomele regale din 1366, regele Ungariei Ludovic ia măsuri împotriva românilor „răzvrătiți din Transilvania”, iar calitatea de nobil e condiționată de apartenența la catolicism. Pe baza religiilor recepte acceptate oficial, nobilii și cnezii români sunt eliminați din viața politică. După 1437 apar congregațiile generale ale nobilimii (din care românii sunt excluși) și congregațiile sau Adunările scaunelor săsești și secuiești.

 Victoria austriecilor obținută împotriva Imperiului Otoman din 1683 a făcut posibilă expansiunea Imperiului habsburgic spre sud-estul Europei.

 „Diploma Leopoldină” din 1691 aduce Transilvania sub stăpânirea habsburgică. Împăratul preia titlul de principe, guvernarea fiind atribuită unui guvernator militar, atribuțiile Dietei fiind limitate.