Sclavia în Roma antică

În Roma antică sclavia reprezenta una dintre caracteristicile societăţii romane. Societatea romană a fost, în esenţă, una sclavagistă, atât economia cât şi structura socială s-a bazat pe un sistem de clasă unde sclavii au fost plasați pe cea mai mică treaptă a societăţii. Amploarea numerică şi importanţa economică şi socială a sclaviei în Roma antică a crescut odată cu extinderea stăpânirii romane şi înfrângerea populaţiilor care au fost de multe ori supuse şi înrobite.

Numai de la Imperiul târziu, odată cu încheierea războaielor de cucerire, a apariției împăraților ce provin din afara Italiei, răspândirea creştinismului şi acordarea de cetăţenie romană la multe popoare barbare (după înscrierea lor în legiunile romane sau să plătească impozite), fenomenul sclaviei a început să scadă şi apoi să dispară treptat.

În latină sclavului i s-a spus servus sau ancillus, iar titularul dreptului de proprietate asupra sclavului a fost numit dominus. Există înscrieri ale unor sclavi (vicarius) ce deţineau alți sclavi (ordinarius), caz în care, în mod oficial, ultimii au fost o parte din peculium – bunuri pe care dominus le-a permis sclavului să le păstreze pentru sine.

Romanii considerau sclavia ca o condiţie socială ruşinoasă, fapt pentru care un soldat roman prefera să se sinucidă, mai degrabă decât să devină un sclav la un popor barbar.

Există doar un număr mic de surse istorice care oferă un număr exact al sclavilor în Roma. Numărul exact de sclavi într-o anumită regiune a Romei, la un moment dat rămâne necunoscut. Spre deosebire de alte civilizaţii din antichitate, Roma nu a produs o cantitate mare de scrieri cu privire la sclavie. În cele Douăsprezece Table se fac doar scurte referinţe juridice la sclavie, iar dramaturgii fac în operele lor considerații generale despre sclavii din Roma.

La începutul perioadei Republicii singurul loc unde sclavii au fost folosiți au fost fermele. Datorită faptului că cei mai mulți dintre romani au fost agricultori şi că împreună cu muncitorii liberi erau, în mod constant, chemați să lupte pentru Roma s-a produs o creştere graduală a numărului de sclavi, ajungându-se ca numărul sclavilor să-l depășească pe cel al muncitorilor liberi care lucrau sub contract. Treptat, obiceiul de angajării sclavilor în serviciile personale şi în ocupaţiile industriale s-a generalizat odată cu războaiele de cucerire ale Romei. În ultimul secol al Republicii, cele mai multe profesii ce foloseau forţa de muncă manuală şi multe alte meserii au fost preluate de sclavi şi de liberți (sclavii eliberaţi).

Salariile şi condiţiile de trai ale forţei de muncă libere au fost determinate de concurenţa făcute de sclavi. Mai mult, orice activitate în care erau folosiți sclavii devenea degradantă în ochii cetățenilor, ajungându-se să se considere că toate profesiile făcute manual sunt înjositoare pentru oamenii liberi.

Legile care reglementează sclavia au fost:

■ Lex Poetelia (313 î.Hr.) - în ceea ce priveşte datoria şi sclavia;

■ Lex de Poetelia Granny Nexis - abolirea sclaviei pentru datorii;

■ Lex Subsol (aproximativ 149 î.Hr.) - pedepsea relaţiile homosexuale între persoanele de condiție liberă;

■ Lex Aemilia (115 î.Hr ) - a acordat votul sclavilor eliberaţi (cu limitări);

■ Lex Julia de civitate (90 î.Hr.) - elaborată de consulul Lucius Cezar, oferă cetăţenie tuturor italienilor care au participat la război împotriva Romei în timpul războaielor italice;

■ Lex Cornelia (82 î.Hr.) - interzice proprietarului de sclavi de a ucide sclavi fără un motiv întemeiat;

■ Lex Iunia Norbana (circa 19 î.Hr.) - cu privire la statutul sclavilor eliberaţi;

■ Lex Fufia Dog (2 ​​î.Hr.) - limitarea eliberării sclavilor;

■ Lex Aelia Sentia (4 d.Hr.) - legea împotriva eliberării sclavilor;

■ Senatus consultum Silanianum (anul 10 ) - cu privire la sclavi;

■ Lex Petronia (anul 32 d.Hr.) - se elimină obligaţia de a lupta în circ la porunca proprietarului;

■ Senatus consultum Claudianum (52 d.Hr.) - obligaţia de a furniza asistenţă medicală sclavilor bolnavi.

---

Categorii de sclavi

Existau două categorii de sclavi: publici şi privați.

Sclavii publici (servi publici) se aflau în proprietatea statului roman sau a orașelor. Statutul lor a fost considerat mai bun decât a celor privați deoarece ei nu puteau fi vânduți, munca lor nu a fost atât de grea şi nu erau expuși la capriciile unui stăpân dificil. Ei au fost angajaţi să aibă grijă de clădirile publice şi ca slujitori ai magistraţilor şi a preoţilor. Chestorii şi edilii au avut un mare număr de sclavi în serviciul lor.

Unii sclavi publici erau folosiți ca pompieri de a servi pe timp de noapte pentru a preveni și stinge incendiile (nocturni triumviri). Alţii lucrau ca lictori, temniceri, călăi etc. Numărul sclavilor publici, deşi considerabil în sine, a fost neglijabil în comparaţie cu cel al sclavilor din serviciul privat.

Sclavii privați (servi privati) lucrau în serviciul personal al stăpânului lor şi a familiei sale, angajați în atelierele și afacerile acestuia sau au fost închiriați pentru câştig. Viața lor depindea în exclusivitate de caracterul stăpânului. Ei îndeplineau toate muncile utile stăpânilor lor, ocupațiile diverse solicitau competențe multiple. În ateliere ei aveau calificări de olari, pictori, tâmplari, zidari, lucrători din piele sau ţesători. Acești sclavi se bucurau de condiţii de viaţă mai bune, datorită muncii calificate pe care o prestau. De asemenea, o viață mai bună aveau sclavii destinați serviciului casnic (bucătari, chelneri, cei implicaţi în administrarea proprietăților, în îngrijirea şi creşterea copiilor, curieri, grăjdari ș.a.) şi cei care îl ajutau stăpânul său în afaceri (casieri, contabili, funcționari) sau sclavi intelectuali (profesori, medici şi chirurgi, bibliotecari).

De obicei, sclavi din est au fost angajați în realizarea unor munci intelectuale (de exemplu, profesori la copiii aristocraţilor) sau meşteşugărești, deoarece erau mai educați și nu așa de robuști ca și sclavii italieni, germani sau iberieni.

Sclavii care lucrau ca muncitori agricoli (Familia rustica) au avut parte de condiţii de viaţă foarte grele, munca lor fiind foarte obositoare şi necalificată. Trecerea unui sclav de la urban la rustic a fost considerată o pedeapsă. Sclavii care lucrau pe moșii mari se aflau sub autoritatea unui administrator (vilicus) pus de către proprietarul lor. Cato, în scrierile lui, arată că 12 sclavi – un administrator şi 11 muncitori – erau considerați suficienți pentru a lucra la o fermă de aproximativ 150 de hectare, unde s-ar creşte măsline şi turme de oi.

Cea mai grea situație o aveau sclavii care munceau în mine, muncă ce echivala cu o condamnare la moarte. Un veritabilă pedeapsă cu moartea a fost transferul la o şcoală de gladiatori, care, în multe cazuri, a dus rapid la moarte. Uneori, în cazul în care gladiatorul s-a acoperit de glorie în arenă, ca Gladiator plurivittorioso, el putea să-și recâştige libertatea. Cu toate acestea, gladiatorii, fiind războinici instruiţi şi având acces la arme, erau considerați ca sclavi cu potenţial periculos. Sclavii nu au luptat în război pentru că erau considerați nesiguri.

Sursele sclaviei

Principala sursă a sclaviei din Roma și Italia antică au fost războaiele. Prizonierii, ca parte din recompensa de război, au devenit proprietatea statului fiind vânduți celor mai buni ofertanți. Ei au fost o sursă nelimitată de sclavi mai ales în timpul cuceririi romane a ţările mediteraneene (264-31 î.Hr.) : 30.000 de locuitori din Taranto (209 î.Hr.), un mare număr de locuitori din Sardis (176 î.Hr.), 150.000 de locuitori din Epir (67 î.Hr.), 50.000 de cartaginezi (146 î.Hr.), 50.000 de corinteni (146 î.Hr.), întreaga populaţie a Spaniei (între 150 şi 100 î.Hr.), 150.000 de cimbri şi barbari (102-101 î.Hr.), sute de mii de asiatici din războaiele duse de Pompei în Pontus, Siria și Palestina, un milion de galii din războaiele lui Caesar (58-50 î.Hr.). Spre sfârșitul Republicii o treime din populația Romei era formată din sclavi.

Prizonieri de război au fost vânduți de armată cât mai repede posibil după ce aceștia au fost prinși, în general, pentru a putea scăpa de obligația hrănirii şi de paza unui număr atât de mare de oameni într-o ţară ostilă. Vânzarea a fost realizată de un chestor, cumpărătorii au fost angrosişti de sclavi (mangones) care urmau întotdeauna o armată, împreună cu alţi comercianţi şi negustori. O lance (hasta), care a fost întotdeauna semnul unei vânzări efectuate sub autoritatea publică, a fost înfiptă în pământ pentru a marca locul de vânzare, iar prizonierii purtau ghirlande pe capul lor, aşa cum purtau victimele oferite în sacrificiu. Prin urmare, expresiile sub hasta venire şi sub corona venire au ajuns să aibă, practic, acelaşi sens - că urmează să fie vânduţi ca sclavi.

Angrosişti duceau sclavii, în lanţuri şi sub pază, pentru a fi vânduți la dealerii locali sau la persoane particulare. Sclavii obţinuți în urma războaielor au fost, de obicei, bărbaţi solizi şi puternici, pentru simplul motiv că au fost soldaţi. Mulţi dintre aceștia au preferat sinuciderea în fața sclaviei. Uneori s-a întâmplat, ca toți locuitorii unor oraşe sau cartiere întregi să fie vânduți în sclavie, fără deosebire de vârstă sau sex. Sclavii au fost aduși la Roma din toate provinciile Imperiului.

Pe parcursul perioadei de Pax Romana (31 î.Hr. - 192 d.Hr.) se înregistrează o continuitate a pieței sclavilor : sub Augustus sunt vânduți la Roma sclavi noi la preţuri scăzute, Vespasian şi Titus după ce au distrus Ierusalimul (70 d.Hr.) aduc la Roma zeci de mii de sclavi evrei, Traian după ce ocupă Dacia şi Armenia aduce sclavi în vrac (circa 50.000). Cele mai recente mari oferte şi licitaţii de sclavi au avut loc în timpul lui cu Traian. Însă, pe ansamblu, numărul de sclavi a cunoscut o reducere.

Pe durata perioadei de criză a Imperiului (192 - 476 d.Hr.), pe fondul anarhiei militare şi a jafurilor, numărul de sclavi tinde să scadă, nu numai pentru că nu se mai fac noi cuceriri de teritorii, dar şi pentru că se încearcă transformarea sclavilor în coloni, care să presteze munca pe baza unui contract, ca o consecinţă a declinului ireversibil al imperiului, incapabil să se confrunte cu duşmanii externi şi cu crizele interne.

O altă sursă a sclaviei este cea a copiilor abandonați în fața templului Pietas, unde la coloana Lactaria erau depuși copii nedoriți în cazul în care cineva dorea să-i adopte. Acest lucru aproape că nu s-a întâmplat niciodată, caz în care copii erau luați pentru a fi crescuți ca sclavi sau prostituate în cazul în care au fost de sex feminin. Copiii ce prezentau diformități sau erau bolnavi nu erau luați de nimeni și mureau. Atunci când un sclav a avut un copil acesta trebuia să fie acceptat de stăpânul său în familie, dar dacă nu era acceptat era omorât.

Persoanele libere puteau deveni sclavi în cazul în care nu își plăteau datoriile devenind proprietate a creditorului o perioadă dată sau putea fi vândut la pieţele de sclavi din Trastevere. De asemenea, o persoană liberă puteau deveni sclav dacă era decăzută din drepturile sale în urma unei o sancţiuni care implica pierderea libertății (de exemplu: crimă, evaziunea sau frauda fiscală), cu excepţia cazului în care accepta exilul. Oamenii săraci de multe ori au ajuns sclavi pentru abateri minime, cum ar fi în cazul în care ei nu puteau plăti o amendă.

Alte surse ale sclaviei au fost:

■ oameni răpiţi de piraţi sau tâlhari pentru a fi vânduți în celălalt capăt al Imperiului;

■ exilaţii politici care a emigrat la Roma pentru a se pune în sclavie;

■ populații venite din nord pentru a se pune în servitute constrânși de foamete.

---

Piața sclavilor

Sclavi au fost vânduți în magazine, pieţe sau în Forum, sub supravegherea unor funcționari speciali (aediles), care urmăreau să aducă profituri importante statului roman. În general, sclavul erau expus la vânzare pe o scenă, cu o pancartă (titulus) în jurul gâtului care oferea cumpărătorului informații despre originea, abilităţile, calităţile şi defectele acestuia. În cazul în care sclavii au avut defecte nu au fost făcute cunoscute, vânzătorul a fost obligat să-l ia înapoi în termen de şase luni sau să ofere despăgubiri cumpărătorului. Defectele sclavului se refereau la probleme de sănătate, în special epilepsia, la tendinţele de a fura, fugi sau sinucide. Cumpărătorul examina cât mai atent posibil sclavii, pe care îi dezbrăca și îi punea să se miște, chiar supunându-i examinării unor medici. Sclavii proveniți din străinătate au fost recunoscuți după un picior albit cu cretă.

Sclavii cu calități mai deosebite nu au fost expuși privirii mulţimii, ci au fost prezentați într-un cadru mai restrâns doar persoanelor care au fost susceptibile de a-i cumpăra. Vânzări private și schimburi de sclavi între cetățeni au fost la fel de comune ca vânzările de alte bunuri. Comerţul cu sclavi (mangones) a fost foarte profitabil şi adus mari averi celor care l-au practicat. Cei mai răi dintre toţi dealerii au fost lenones, care au păstrat şi au vândut femei sclave, numai în scopuri imorale.

Preţurile sclavilor variază în funcţie de vârsta şi calităţile acestora (inteligența, cultura, forţa fizică, frumusețe, dinții buni, capacitatea de a reda sau a cânta, vorbitori de greacă) în jurul a 1.200 – 2.500 de sesterți. Există înregistrările plăților unor sume fabuloase, precum şi preţuri foarte mici oferite pe un sclav. Un profesor deosebit de talentat la gramatică (grammaticus) a fost cumpărat cu 700.000 sesterți, o avere. Dar astfel de preţuri excesive au fost rare. De regulă, un sclav care avea o calificare avea o valoare de 12 ori mai mare ca unul neinstruit. Cei mai prețioși sclavi sunt cei educați, dar și un retardat mintal sau un desfigurat putea aduce un preţ ridicat de la cumpărătorii care-i cumpără pentru un crud amuzament.

Potrivit geografului Strabon la piața de sclavi de pe insula Delos, în Marea Egee, se vindeau în fiecare zi circa 10.000 de sclavi. Chiar şi romanii care erau de condiție modestă aveau un sclav în serviciul lor, lipsa acestuia reprezentând un semn de sărăcie degradantă. Mulţi cetățeni romani bogați au avut de la 10.000 până la 20.000 sclavi. Mulți dintre acești sclavi erau închiriați pentru lucrări publice sau industriale. Sclavii folosiți în scopuri industriale au fost, în general, închiriați pe grupuri de specialiști.

Unii romani au văzut cumpărarea sclavilor ca o formă de investiţie. Cato cel Bătrân cumpăra sclavi tineri pe care apoi îi educa sau le forma diferite abilităţi pentru ca să-i vândă mai târziu cu un profit.

Sclavul se aflau în proprietatea absolută a proprietarului său care putea dispune de el după bunul său plac având drept de viață și de moarte asupra lui. El nu avea personalitate juridică, drept de proprietate şi chiar propria sa familie, deoarece căsătoria sclavilor, chiar dacă era realizată cu permisiunea proprietarului, a fost considerată un simplu concubinaj (era vorba de un contubernium, nu de un conubium), iar copiii rezultați din această legătură deveneau proprietatea stăpânului care putea să-i vândă. Sclavii casei au fost întâmpinați în familia condusă de pater familias cu o ceremonie şi purificați prin aruncarea de apă pe capul lor.

Sclavul care considera că este nedreptățiți de proprietar lui putea căuta refugiu în Capitol şi cere să i se facă dreptate, dar nu există nici o informație despre proprietari care au fost pedepsiți. El a beneficiat de azil în cazul în care s-a refugiat într-un templu, dar cel mult el putea să obțină dreptul de a putea trece de la un proprietar la altul.

În cazul în care un cetăţean ucidea un sclav al altui cetățean, el nu suporta o pedeapsă penală, ci doar administrativă trebuind să plătească în bani valoarea sclavului ucis. Legea Julian a hotărât că nu există învinuirea de adulter sau viol în cazul în care această faptă nu este făcută între oameni liberi. Mulţi sclavi tineri au fost folosiți în scopuri sexuale. Lex Petronia a îmbunătățit statutul sclavilor interzicând stăpânilor acestora să-i arunce la fiare sălbatice, fără a avea hotărârea unei instanţei.

Dreptul roman nu a recunoscut sclavilor un cult religios, dar li sa permis să-şi exercite unele ritualuri în conformitate cu obiceiurile lor religioase. Dreptul roman considera sclavii ca bunuri mobile simple. Ei au fost supuși voinţei stăpânilor lor, faţă de care nu se bucurau de nici o protecţie.

Sclavii din orașe au fost cu siguranţă mai liberi decât cei din mediul rural și puteau să frecventeze tavernele, băile publice, circul etc.. Sunt cunoscute plângerile unor proprietari cu privire la sclavii lor care stăteau în zonele publice de divertisment ale oraşului, mai degrabă decât de lucru, sau că furau alimente sau produse, sau chiar că produceau acte de vandalism. În cazuri cu totul speciale (război, dezordini publice) s-a întâmplat să fie acceptați la înrolarea în armată sclavi și barbari, caz în care un sclav putea obţine imediat libertatea şi dreptul de a se căsători cu văduve ale militarilor morți în război.

Există rapoarte de abuz şi tratament aspru asupra sclavilor de către romani, dar sunt puţine informaţii care indică cât de răspândit a fost un astfel de tratament dur. Despre Cato cel Bătrân s-a scris că i-a alungat din casa lui pe sclavii bătrâni și bolnavi. Mulți dintre prizonierii romanilor au ales să se sinucidă, mai degrabă decât să devină sclavi. Scriitorul roman Seneca este de părere că un sclav care a fost tratat bine muncește mai bine decât unul prost tratat și exprimă o nouă atitudine față de sclavi : „Acesta este un sclav. Desigur, dar este în același timp un om.”. De asemenea, el credea că un sclav nu ar trebui să fie în preajma familiei sale la un banchet, deoarece practica curentă a fost de a oferi sclavilor doar alimente sărace.

Unele dintre pedepsele aplicate sclavilor au fost fără milă, ei trebuind să suporte: munca grea, biciuirea, stigmatizarea, ruperea articulaţiilor sau a oaselor, însemnarea cu un fier încins pe frunte cu litere care indică că este sclav fugar, mincinos sau hoţ şi crucificarea. Au fost cazuri și când au fost aruncați la fiare sălbatice în circuri sau chiar arși de vii după ce au fost stropiți cu smoală.

Protecţia juridică de sclavilor s-a îmbunătățit de la începutul Republicii și a continuat în timpul Imperiului când puterea nelimitată a proprietarilor asupra sclavilor lor a fost limitată într-o oarecare măsură. Claudius a decretat că dacă un sclav a fost abandonat de către stăpânul său, el a devenit liber. Nero a acordat sclavilor dreptul de a depune plângere împotriva stăpânilor lor într-un tribunal pentru tratament crud sau abuziv. Antoninus Pius a oprit uciderea unui sclav de către proprietarul său fără un motiv întemeiat, caz în care acesta putea fi judecat pentru omor. Hadrian a decretat că un stăpân nu mai deţine puterea asupra vieţii unui sclav, iar Constantin cel Mare a definit uciderea unui sclav ca omor.

Dar cruzime deliberată împotriva sclavilor a fost dezaprobată de către societatea romană care i-a recunoscut pe sclavi ca fiinţe umane. Romanii au văzut, în general, diferenţa dintre sclav şi om liber ca o diferenţă de statut, nu ca pe o chestiune de superioritate rasială sau inferioritate culturală.

Fireşte, există multe povești macabre despre abuzuri şi pedepse brutale, însă există și multe relatări despre unii sclavi care au fost complet devotați stăpânilor lor și care au suportat oribile torturi şi au preferat moartea mai degrabă decât să-i trădeze.

Și totuşi, în continuare punctul de vedere roman asupra sclavilor a fost unul de dispreţ, amabilitatea faţă de ei a fost rară, chiar văzută ca un semn de slăbiciune. Majoritatea cetăţenilor romani considerau că există un pericol constant de revoltă a sclavilor, fapt care reprezenta o amenințare gravă la adresa statului roman şi aceasta justifica, în mintea lor, luarea unor măsuri severe pentru autoapărare. În acest scop a fost dată legea responsabilităţii colective care acorda autorităților puterea, în cazul că un sclav îl ucidea pe stăpânul său, de a-i condamna la moarte pe toți sclavi din casă.

În primul secol î.Hr. istoricul grec Diodorus Siculus a consemnat trei revolte majore ale sclavilor: în 135-132 î.Hr., în 104-100 î.Hr., şi în 73-71 î.Hr.. Dintre acestea răscoala condusă de gladiatorul Spartacus (73 - 71 î.Hr.) a luat proporţii periculoase pentru Roma.

Sclavii au căutat de multe ori să obțină libertatea prin evadare, Roma interzicând adăpostirea sclavilor fugari. Prinderea sclavilor fugari era făcută de profesioniști (fixatore) angajaţi pentru a-i vâna. Anunţuri postate pe ziduri ofereau descrieri precise ale sclavilor fugiți şi ofereau recompense. Fugarii prinși putea fi pedepsiți cu cruzime şi marcați în frunte cu litera F, de la fugitivus. Uneori, sclavi purtau în jurul gâtului un guler de metal nituit inscripționat. Pe un astfel de guler, păstrat la Roma, scrie „Am fugit prinde-mă. Dacă mă predați înapoi lui Zoninus stăpânul meu, vei fi răsplătit.”

Sclavul își putea schimba condiția socială doar prin obținerea eliberării, atunci când devenea libert.