 |
 |
| RĂZBOAIELE ROMANILOR |
 |
Peninsula italică este invadată încă de la începutul mileniului al II-lea de populaţii de origine indo-europeană ce îi asimilează pe autohtonii de aici. Etruscii, o populaţie de origine necunoscută, posesoare a unei culturi proprii de origine mediteraneană, au reuşit să reziste invaziei. Odată cu colonizarea sudului peninsulei şi a Siciliei, începută de greci în secolul al VIII-lea, se remarcă o creştere a civilizaţiei locale. Populaţiile aflate în peninsulă, de rase, de limbi şi culturi diferite, s-au aflat de multe ori pe poziţii conflictuale.
Până la sfârşitul secolului la VI-lea î.Hr., statul roman cuprindea oraşul Roma, precum şi terenurile agricole din jur. În cursul secolelor următoare, statul roman a trecut la cucerirea peninsulei italice şi apoi a întregii lumi antice din bazinul Mării Mediterane. Această cucerire este progresivă, ritmul fiind unul lent pentru că ea se realizează abia după cucerirea Tarentului în 272 î.Hr..
Primele războaie purtate de Roma au fost duse pentru înlăturarea dominaţiei etrusce. Pe măsură însă ce statul roman se întărea, a început să ducă războaie pentru mărirea teritoriului, prin cucerirea de noi pământuri, şi în acelaşi timp să impună hegemonia romană asupra popoarelor supuse.
Luptele cu etruscii (secolul al V-lea î.Hr.). Invazia galilor (390 î.Hr.)
După alungarea ultimului rege etrusc, Tarquinius Superbus, etruscii atacară Roma, conduşi de regele din oraşul Clusium, şi impun romanilor un tratat de pace umilitor. Însă romanii, cu ajutorul primit din partea oraşelor latine din Latium, au reuşit să-i izgonească pe etrusci, înlăturând pentru totdeauna dominaţia acestora.
Conflictul cu etruscii s-a redeschis atunci când Roma, pentru a-şi asigura navigaţia pe Tibru, a căutat să pună stăpânire şi pe malul drept al râului, unde se afla cea mai puternică cetate etruscă, Veji. După un război îndelungat şi după un asediu greu, care a ţinut zece ani, romanii cuceresc şi distrug oraşul şi să anexeze partea de sud a Etruriei (396 î.Hr.). Astfel, este deschisă posibilitatea pătrunderii romanilor înspre nord.
Acţiunea expansionistă romană în Etruria a fost însă împiedicată pentru ceva vreme de invazia galilor, care au ameninţat chiar existenţa statului roman. Galii făceau parte din triburile celtice care se aşezaseră în valea Padului (Galia Cisalpină). Erau posesori de arme din fier, ceea ce îi făcea să aibă o supremaţie militară. Erau organizaţi în triburi conduse de o aristocraţie militară. Asupra lor o influenţă foarte mare o aveau preoţii (druizi), care erau singurii ce puteau aduce sacrificii şi să hotărască asupra unor probleme juridice.
În jurul anului 400 î.Hr. celţii se instalează în valea Po, de unde atacă oraşul Clusium (390 î.Hr.). Armatele romane care între timp ocupaseră Etruria de sud, au încercat să se opună năvălitorilor la râul Allia (afluent al Tibrului, 390 î.Hr.), dar au fost înfrânţi de galii conduşi de Brennus. Galii au intrat apoi în Roma, pe care au pustiit-o cumplit, însă fără a putea ocupa fortăreaţa de pe Capitoliu.
În cele din urmă, galii s-au retras din Roma, după ce romanii le-au dat o mare cantitate de aur. După acest război Roma pierde controlul în Latium datorită atacurilor unor triburi venite din afara regiunii. Reconstrucţia oraşului distrus începe din 380 î.Hr., în jurul Romei fiind ridicat un zid puternic (zidul servian) ce înconjoară cele 7 coline.
Cucerirea Italiei Centrale. Luptele cu latinii şi samniţii (secolul al IV-lea î.Hr.)
Roma a căutat să-şi impună supremaţia şi asupra oraşelor latine din Latium, cu care încheiase anterior un tratat de alianţă. Însă acestea, în dorinţa lor de a-şi menţine libertatea şi independenţa, au atras în jurul lor şi alte populaţii italice mai mici, ameninţate şi ele de primejdia romană. Luptele au fost dârze şi îndelungate, dar în anul 358 î.Hr., latinii s-au supus.
Tratatul încheiat între oraşele Roma şi Capua (foedus aequum) devine cauza primului război cu samniţii. Pacea încheiată este una de compromis, samniţii acceptă anexarea oraşului Capua de către Roma, în schimbul recunoaşterii uniunii dintre samniţi şi sidicini.
Aspra stăpânire romană a făcut ca latinii să se răscoale în anul 340 î.Hr. După un război cunoscut sub numele de războiul latin, în care latinii au fost din nou învinşi de romani şi de aliaţii lor samniţii, întreg teritoriul Latiului a ajuns sub stăpânirea romană. Graniţele statului roman se întindeau acum până în Campania, unde Roma începuse să-şi exercite influenţa ei politică.
Samniţii erau triburi războinice de păstori, care locuiau regiunile muntoase şi sărace de la est de Campania care era renumită prin câmpiile ei mănoase, de unde ei se aprovizionau cu cereale. Influenţa tot mai mare pe care romanii o exercitau în oraşele bogate ale Campaniei a dus, după cum era de aşteptat, la un conflict cu samniţii, care căutau să se stabilească în câmpie. Fiind chemaţi în ajutor de aceste oraşe, romanii au reuşit să-i împingă din nou în munţi. După victorie, învingătorii au înţeles să profite de această situaţie rămânând în Campania.
Însă samniţii nu au renunţat atât de uşor la pierderea acestei regiuni bogate. De aceea, luptele au continuat, şi în războiul următor, romanii au fost învinşi de samniţi. Armata romană a fost atrasă în trecătoarea îngustă de la Caudium, prinsă în cursă şi învinsă. Ea a suferit cu această ocazie o mare umilinţă, fiind silită să treacă sub jug (furcile caudine), în râsetele învingătorilor. Acest război se încheie cu o pace ruşinoasă pentru romani.
Romanii şi-au refăcut însă repede armata lor şi i-au atacat din nou pe samniţi. Aceştia au căutat să răscoale împotriva Romei toate popoarele supuse de ea în Latium şi Campania. Coaliţia îi cuprindea pe samniţi, celţi, etrusci, sabini, lucani şi pe umbri. Samniţii pătrund înspre nord unde se unesc cu celţii şi cu etruscii în Umbria. Roma a învins armata coalizată împotriva ei la Sentinum (295 î.Hr.), supunând apoi toate popoarele răsculate. În 290 î.Hr. se încheie pacea cu samniţii care sunt obligaţi la îndeplinirea serviciului militar. Între 285-282 î.Hr. au loc luptele cu celţii, în urma cărora este cucerit teritoriul galic (Ager Gallicus).
Ca urmare a acestor victorii, Roma a anexat toate teritoriile din părţile centrale ale Italiei ocupate de samniţi şi de celelalte popoare italice, apoi restul Etruriei, precum şi partea de sud-est a Galiei Cisalpine.
Cucerirea Italiei de sud (secolul al III-lea î.Hr.)
În urma cuceririi Italiei centrale, statul roman se învecina cu coloniile greceşti din sudul peninsulei. Acestea, văzând puterea crescândă a Romei, au stabilit legături diplomatice şi chiar unele alianţe cu ea, cerând ajutorul roman în conflictele pe care le aveau eu populaţiile italice din jurul lor. Romanii au trimis ajutoarele cerute, însă, în acelaşi timp, ei au căutat să-şi consolideze poziţia în aceste regiuni, lăsând garnizoane romane în oraşele greceşti, precum şi o flotă care staţiona în apele Mării Ionice.
Pătrunderea Romei în Marea Ionică a fost însă socotită ca o ameninţare a intereselor economice ale Tarentului, cea mai bogată colonie grecească din sudul Italiei. Susţinerea acordată oraşelor Thurii (împotriva lucanilor), Locri şi Rhegium loveşte în sfera de interese a Tarentului. Conflictul începe după atacul asupra flotei romane aflată în portul Tarent, pe care Roma nu avea dreptul să-l folosească potrivit tratatului din 303 î.Hr..
Tarentul a cerut ajutor lui Pyrrhus, regele Epirului. Ambiţios şi dornic de a-l imita pe Alexandru Macedon, Pyrrhus socoti că acum se oferea ocazia de a forma şi el un vast imperiu în apus şi debarcă în Italia cu o armată puternică, însoţită de elefanţi. Propunerea de pace oferită romanilor, care prevedea retragerea acestora din Italia de sud, este refuzată de senatul roman.
Romanii s-au confruntat în două rânduri cu Pyrrhus. Speriaţi de elefanţi, animale pe care le vedeau pentru prima dată în viaţa lor, romanii au fost învinşi la Ausculum. Cu toate acestea şi pierderile regelui Epirului au fost deosebit de grele (victorie à la Pyrrhus). Tratativele de pace ce au fost încheiate între Pyrrhus şi romani nu au dus la nici un rezultat, deoarece romanii nu voiau să renunţe la planul lor de a cuceri această regiune bogată din sudul Italiei. Romanii încheie o alianţă cu cartaginezii care trimit o flotă în portul Ostia.
De aceea, războiul a reînceput după o întrerupere de câţiva ani şi la Beneventum (275 î.Hr.), Pyrrhus a fost definitiv învins şi silit să se reîntoarcă în ţara sa. Apoi, armata romană începe un lung asediu asupra Tarentului terminat cu predarea acestuia (272 î.Hr.). Oraşele greceşti din sudul Italiei se aliază cu Roma. Stăpânirea romană se întindea acum asupra întregii Italii peninsulare până la strâmtoarea Messina.
Urmările cuceririi Italiei
După cucerirea Italiei romanii au trecut la organizarea noilor teritorii cucerite. Roma a rămas mai departe un oraş-stat, a cărui putere se extindea asupra întregii Italii. Toate popoarele şi oraşele cucerite erau constituite într-o puternică federaţie. Ele se aflau într-o strânsă dependenţă de Roma, care a încheiat cu fiecare în parte câte un tratat. Aceste tratate nu erau stabilite pe baze egale pentru toate populaţiile supuse, ci după cum era apreciată fidelitatea lor faţă de Roma.
În unele dintre aceste oraşe locuitorii se bucurau de toate drepturile cetăţeneşti şi se conduceau singure. Acestea se numeau colonii. În altele locuitorii aveau numai drepturi civile. Acestea se numeau municivii. A treia categorie o formau cetăţile aliate, cărora le era recunoscută cârmuirea după legile lor, însă sub conducerea magistraţilor romani; ele erau obligate să dea un contingent de armată şi nu aveau dreptul să încheie alianţe fără aprobarea Romei. Oraşele care se arătaseră de la început ostile Romei erau conduse şi administrate de magistraţi romani, fiind impuse la grele obligaţii fiscale şi erau colonizate cu cetăţeni romani. Romanii aveau la bază principiul: „Divide et impera” (dezbină şi stăpâneşte). Ei dezbinau cetăţile, acordând unora drepturi mai multe, iar altora, mai puţine. în felul acesta ei îşi asigurau hegemonia politică în Italia.
Un loc aparte îl ocupau, în cadrul organizării Italiei, coloniile latine. Acestea erau aşezări cu caracter agricol-militar, întemeiate pe teritoriile cucerite. Coloniştilor li se dădeau cele mai bune pământuri, având în schimb obligaţia să apere interesele Romei.
Tot în scopul unei cât mai bune organizări a Italiei, romanii au construit drumuri importante, care au rămas până astăzi. Astfel erau: Via Appia, care ducea până în sudul Italiei, fiind pavată cu lespezi de piatră, Via Flaminia, care unea Roma cu Marea Adriatică, şi Via Aurelia, care străbătea spre nord Etruria. Întinderea hegemoniei politice a Romei asupra Italiei a contribuit la dezvoltarea meşteşugurilor şi comerţului.
Romanii încep să bată monedă. Aceasta arată că comerţul începuse să se dezvolte mai ales de când romanii cuceriseră Italia de sud şi veniseră în legătură cu coloniile greceşti de aici. Cu toate acestea agricultura continuă să aibă rolul precumpănitor în viaţa economică.
În această perioadă, politica intensă de colonizări face să se răspândească în Italia proprietatea mică şi mijlocie a ţăranilor. Pe de altă parte marii proprietari de pământuri au căutat să acapareze noi teritorii, în special din ager publicus, care creşte considerabil prin confiscarea pământurilor ce aparţineau populaţiilor supuse. Aceasta a dus la concentrarea pământurilor în mâna marilor proprietari.
Numeroasele războaie purtate de statul roman au dus şi la creşterea numărului sclavilor proveniţi din prizonierii de război. Dezvoltarea sclaviei şi creşterea proprietăţii private a dus la întărirea sclavagismului.
