Historia magistra vitae

b1
VIAȚA COTIDIANĂ

Participarea la viaţa cetăţii nu însemna numai îndeplinirea îndatoririlor sociale ci şi participarea la tot felul de distracţii zilnice oferite de polis. Cetăţenii mergeau în Agora să vadă spectacole date de păpuşari, mimi, dansatorii, prestidigitatori sau acrobaţi şi în alte locuri publice unde puteau să practice diferite activităţi plăcute lor: făceau exerciţii fizice în gimnazii, se plimbau pe străzi şi prin piaţă, intrau în prăvăliile bărbierilor, prin atelierele şi magazinele pentru a afla noutăţi şi purta discuţii lungi. Socrate intra în legătură cu oamenii cu ocazia acestor manifestări.

Tucidide, spune că Pericle, atunci când a adus un elogiu soldaţilor căzuţi pentru patrie, a făcut, în acelaşi timp, un elogiu al obiceiurilor şi legilor întregii cetăţi : Ca să ne odihnim după muncă am pregătit minţii un foarte mare număr de distracţii, dând loc de cinste jocurilor şi sărbătorilor care se ţin lanţ, de la un capăt al anului la celălalt, iar în viaţa particulară avem plăceri al căror farmec goneşte zi de zi tristeţea.

Jocurile nu au fost momente de relaxare şi distracţii numai pentru copii, ci ele au fost la fel de importante pentru adolescenţi şi adulţi. Despre jocurile copiilor, despre care am vorbit în spaţiul dedicat lor, ştim că au fost asemănătoare cu cele practicate de copii din toate zonele, majoritatea fiind practicate şi astăzi.

Adolescenţii practicau diverse jocuri în care se întreceau încercând să-şi păstreze echilibrul. Un astfel de concurs practicat mai ales cu ocazia anumitor sărbători rustice în cinstea lui Dionysos, numit ascoliasmos, îi premia pe cei care reuşeau să stea cât mai mult timp în echilibru pe un burduf plin cu vin şi uns cu ulei în prealabil. Premiul învingătorului consta în burduf şi în conţinutul său. Picioroangele erau o altă posibilitate de a căuta să se păstreze echilibrul.

Jocurile cu mingea a cunoscut mai multe variante. În Odiseea (Cântul IV), Nausicaa şi tovarăşele ei practicau un astfel de joc. Nişte adolescenţi, reprezentaţi de un basorelief din Cerameieos, se joacă complet goi cu mingea folosindu-se de nişte beţe încovoiate la capăt. Adulţii aveau în gimnazii un loc special pentru jocul cu mingea. Nu putem şti dacă aceste jocuri se practicau liber sau erau exerciţii impuse de pedotrib.

Se practicau, de asemenea, luptele dintre animale domestice desfăşurate deseori cu cruzime. Un basorelief antic redă o luptă dintr-un câine şi o pisică ţinuţi faţă-n faţă de doi efebi. Lupta dintre animale este urmărită cu pasiune de câte un bărbat, de fiecare parte. Lupta trebuie să fi fost deosebită ţinând cont că, în Grecia antică, pisicile erau rare faţă de câini.

Cele mai des întâlnite lupte dintre animale, redate de mai multe ori pe vasele pictate, erau cele dintre doi cocoşi, cărora li se dă să mănânce înainte ceapă şi usturoi, care îi făceau mai agresivi. De picioare li se prindeau nişte pinteni de bronz care să le mărească eficienţa distrugătoare a loviturilor. Luptele erau însoţite de pariuri, iar cocoşii de luptă buni cei mai buni deveneau foarte preţioşi.

Se practicau numeroase jocuri de noroc. Jocul cap sau pajură, la care se foloseau monede de bronz, oase sau bobi, este descris de Platon (în dialogul Lysis): într-o palestră nişte copii se joacă în ziua unei sărbători dedicate lui Hermes, patronul gimnaziilor, după ce aduseseră sacrificii, se jucau de-a cap sau pajură cu o grămadă de arşice pe care le scoteau din nişte coşuleţe ; în jurul lor alţii făceau roată privindu-i.

cp-2

La jocurile cu zaruri se foloseau, mai ales, trei zaruri de pământ ars notat pe feţe fie litere ce au valoare de cifre (A = 1 ; B = 2 etc.), fie numele, mai mult sau mai puţin prescurtate, ale primelor şase numere. Faţa cu unu, asul, se numea kybos. Aruncarea cea mai bună era de trei ori şase – aruncarea Afroditei, iar cea mai rea era de trei ori cub, adică de trei ori unu – aruncarea câinelui.

Un alt joc, numit al celor cinci linii, se desfăşura între doi jucători puşi faţă-n faţă care împingeau pietre, în formă de pioni, pe nişte linii, după indicaţiile date de aruncarea zarurilor. Jocul petteia, jucat de eroii lui Homer şi peţitorii Penelopei (se jucau cu pietre), care folosea zaruri sau jetoane se aseamănă cu jocul de dame sau de table.

Un joc des întâlnit în cadrul simpozioanelor, dar şi în locurile publice, mai ales în băile publice, este kottabos-ul. Jucătorul încerca să arunce vinul din cupa sa la o ţintă fixă, care era de regulă un vas. Dacă era nimerită ţinta, faptul era interpretat ca un semn bun care prevestea că jucătorul va avea succes în dragoste. Jocul a fost practicat şi de femei, în cadrul banchetele rezervate lor, sau de curtezanele invitate la banchetele bărbaţilor. Se cunosc mai multe variante ale acestui joc. În una dintre ele trebuia să fie nimerit vasul care era umplut cu apă pe care erau lăsate să plutească farfurioare mici de pământ ars. Provocarea consta în faptul că aceste mici ambarcaţiuni trebuiau scufundate în urma aruncării vinului. Câştiga cel care provocase cele mai multe asemenea naufragii în miniatură.

Într-o altă versiune a kattabos-ului era pus în vas o tulpină metalică lungă, verticală, terminată cu un vârf pe care se aşeza în echilibru un taler mic. Se urmărea doborârea acelui taler aruncând în el cu vinul de pe fundul cupei. Se pare că lovitura cea mai bună era considerată atunci când talerul lovea în cădere un fel de disc sau de cupă întoarsă prinsă de tulpina metalică cam la două treimi din înălţimea ei.

Grecii antici practicau vânătoarea şi pescuitul, ca şi oamenii din ziua de astăzi, fie ca pe o meserie, fie doar ca o distracţie. Xenofon (în Kynegetikos) prezintă vânătoarea ca pe o parte necesară şi importantă a educaţiei adolescentului, fiindcă ea reprezintă o adevărată pregătire pentru război prin obişnuirea acestuia cu un mediu primejdios care-i solicită la maxim şi calităţile fizice. Xenofon era un admirator al obiceiurilor din Sparta, loc unde se practica şi vânătoarea de hiloţi, adică de oameni. Mulţi atenieni înstăriţi considerau vânătoarea ca un sport şi o practicau adesea, în ciuda faptului că Atica era foarte săracă în vânat.

În perioadele mai vechi, miceniană şi arhaică, munţii şi pădurile Greciei erau populate cu numeroase fiare sălbatice. Vânătoarea animalelor mari, de exemplu a leilor, a lăsat urme adânci în mitologia arhaică unde apar multe divinităţi ale vânătorii şi mulţi eroi vânători.

În perioada clasică numărul şi diversitatea lor a scăzut dramatic, din puţinele sălbăticiuni care au supravieţuit putem să-i menţionăm pe lupi. Se vânau mai ales mistreţi, cerbi, nenumăraţi iepuri şi păsări: potârnichi, prepeliţe, ciocârlii, sturzi etc. Aristofan (în Păsările) enumeră multe specii de păsări, dar identificarea lor nu e întotdeauna uşoară.

Tehnica de vânătoare cel mai des folosită era probabil punerea de capcane : pentru păsări şi pentru animalele mici se pun capcane cu laţ, cu juvăţ şi cu arc; pentru vânatul mare se foloseau capcanele-gropi care puteau să prindă viu vânatul.

Se săpa o groapă adâncă, cu margini abrupte, şi se acoperea cu crengi ca să nu poată fi văzută. În mijlocul ei era legat un miel de un ţăruş. Behăiturile acestuia atrăgea animalul de pradă, care rupea cu greutatea lui crengile şi cădea în fundul gropii. Pentru a-l scoate din groapă se lăsa jos o cuşcă deschisă, în care se punea o bucată de carne; după ce animalul intra în cuşcă, ea era închisă şi ridicată.

Păsările erau vânate cu arcul şi săgeţile sau cu o praştie ce arunca cu pietre. Alte arme folosite de vânător sunt suliţa, securea, măciuca, pumnalul şi bâta, aceasta din urmă fiind folosită în mod obişnuit la vânătoarea de iepuri.

La vânătoarea de iepuri, vânătorul nu foloseşte calul, ci cu ajutorul unui câine hăitaş încolţeşte iepurele şi caută să-l gonească spre laţurile pe care le supraveghează un om de pază (arkyoros). Iepurele prins în laţ este omorât fie de vânător, fie de omul care păzeşte, dacă nu vrea să-l scoată viu din capcană. Laţurile folosite erau de mai multe feluri în funcţie de animalele care urmau să fie prinse :

1. laţul arkys, mic şi des, era făcut din fire strânse trei câte trei; lungimea lui este de circa 1,15 m., înălţimea de aproape un metru;

2. laţul enodia, este mai rezistent fiind făcut din 12 fire şi totodată mai lung (4 până la 9 metri), aşezat de-a curmezişul drumurilor şi la punctele de intersecţie ale cărărilor;

3. laţul dictya, cu 16 fire, era utilizat pentru prinderea vânatului de orice fel şi pentru a încercui suprafeţe mari, care măsoară de la 20 la 50 de metri; cadrul pe care este prins acest laţ are o înălţime de peste un metru.

Câinii de vânătoare erau indispensabili pentru vânătoarea cu laţ, astfel că în greceşte vânătorul se numeşte kynegos, adică conducător de câini. Xenofon (în Kynegetikos) consacră multe rânduri creşterii şi dresării câinilor de atac şi a câinilor de urmărire. Unele rase de câini din Laconia erau deosebit de renumite pentru viteza şi eficacitatea lor. Nişte câini de vânătoare cu urechi subţiri şi ascuţite, cu botul prelung, sunt reprezentaţi pe vasele pictate şi pe stelele din epoca clasică.

Pescuitul era practicat mai ales ca o meserie ce aducea o importantă sursă de venit, fiind cunoscut faptul că grecii, şi mai ales atenienii, mâncau mult peşte. Din această cauză pescuitul li se părea greci antici o îndeletnicire mult mai puţin nobilă.
Platon îi sfătuieşte pe tineri (în Legile 823 e) asupra valorii educative a pescuitului şi a vânatului : Prieteni, fie să nu vă lăsaţi niciodată cuprinşi de plăcerea sau de pasiunea de a pescui în mare sau de a prinde peşte cu undiţa sau de a vâna orice fel de animale acvatice ; să nu vă placă, în sfârşit, nici pescuitul leneş, în care plasele muncesc în locul vostru, fie că dormiţi, fie că vegheaţi.

Plutarh (în De solletertia animalium 9) exprimă o opinie larg răspândită încă din epoca clasică care descrie pescuitul ca pe un lucru care nu are nimic glorios şi e nevrednic de un om liber fiindcă necesită mai multă şiretenie decât forţă şi nu este, ca vânătoarea, un prilej de a face mişcări utile pentru sănătate.

Un tratat consacrat artei pescuitului va fi scris de Opian (în Halieutica) abia în secolul al II-lea d.Hr.. Descifrarea tehnicilor de pescuit din perioada Greciei antice clasice se poate face pornind de la unele aluzii literare şi anumite monumente figurate, care seamănă foarte mult cu cele de astăzi şi au evoluat mult mai puţin decât cele ale vânătorii.

Pentru pescuitul cu cârlig şi cu undiţă se folosea ca şi astăzi o undiţă făcută în mod curent din trestie şi un fir de in sau de păr de cal de care se lega o bucată de plută, o greutate şi, la sfârşit, cârligul. Momeala utilizată era formată din viermi sau insecte pentru peştii mici şi pescuţi pentru peştii mari. Se foloseau şi momelile artificiale, cum ar fi muştele făcute din capete de lână roşie. Se utiliza încă de pe atunci şi priponul de fund, fără băţ de trestie.

O cupă din secolul al V-lea î.Hr. arată un băiat ghemuit, cu genunchii îndoiţi, pe o stâncă ce iese din mare; în mâna dreaptă, el ţine o undiţă, iar în stânga un minciog; în apa transparentă, pictorul a desenat nişte peşti, o caracatiţă şi o vârşă.

Vârşa e un fel de coş de răchită, când mare şi rotunjit, când lunguieţ ca formă şi ascuţit la capete; funcţiona după acelaşi principiu ca astăzi: odată intrat, peştele nu mai putea ieşi din cauza unor beţe ascuţite.

Plasele de pescuit folosite sunt foarte variate ca tip. În linii mari exista, ca şi astăzi, o deosebire între năvodul în formă de pâlnie, prevăzut cu greutăţi, care e aruncat ca să se desfacă pe apă şi este strâns imediat şi mreaja făcută spre a fi târâtă, dreptunghi lung pe care pescarii îl ţin de capete şi-l trag, ca să îndrepte peştele spre un loc stabilit, operaţie la care puteau lua parte mai multe bărci în acelaşi timp.

Un tip de pescuit care ţine şi de principiul vârşei, şi de cel al năvodului este cel zis gen îngrăditură :' este vorba de o instalaţie fixă, făcută din plase şi din pari; peştii trec printr-un fel de labirint până ajung într-o îngrăditură unde sunt prinşi când se ridică năvodul care formează fundul acestei camere a morţii.

Pescuitul cu harponul sau cu tridentul se practica pentru prinderea cetaceelor, dar şi pentru prinderea peştilor de talie mijlocie şi în special a tonilor.

Pescuitul tonilor se numără printre activităţile de acest gen care cer personalul cel mai numeros şi organizarea cea mai complicată. Nişte pândari aşezaţi la posturi de observaţie surprindeau sosirea bancurilor de toni şi o semnalau pescarilor; unii dintre aceştia jucau atunci rolul de gonaşi şi îndreptau peştele spre năvoade, cu aceleaşi mijloace desigur ca pescarii greci de astăzi care în acest scop fac zgomot cu nişte tamburine, bătând apa cu pietre legate de o frânghie, lovind-o cu picioarele şi pocnind cu un băţ într-o scândură de lemn ei. Bărcile se apropiau apoi una de alta, iar tonii, ridicaţi cu năvoadele la suprafaţa apei, erau străpunşi cu tridentul sau ucişi cu lovituri de cange.

Pentru prinderea peştelui cu spadă, pescarii aşează în mare un năvod pe care îl aduc apoi spre mal trăgându-l de ambele capete în aşa fel încât el să descrie un semicerc mare; când plasa e destul de închisă, oamenii intră în apă şi măcelăresc peştii lovindu-i cu harponul.

Grecii vechi practicau şi pescuitul cu torţe sau cu corabia de foc pe care îl descrie Opian (în Halieutica IV, 640 -646): Dacă unele specii de peşti se prind în zorii zilei, pe altele în schimb se pune mâna seara: la cele dintâi umbre ale nopţii, pescarii aprind o torţă şi, manevrându-şi barca zveltă, le aduc peştilor încrezători întunericul morţii: înveseliţi de flacăra răşinoasă a pinului, ei sar în jurul bărcii ca să vadă această lumină fatală a serii şi se expun loviturilor unui trident fără milă.

În perioada antică timpul nu putea fi calculat cu precizie, diferitele momente ale zilei erau desemnate într-o exprimare vagă. Grecii, care nu erau interesaţi să numeroteze orele, se foloseau de repere ce se refereau la activitatea soarelui: răsărit, ora când activitatea din piaţă este în toi (către jumătatea dimineţii), amiază, după amiază şi seară. Subdiviziunile zilei au rămas întotdeauna la ei foarte vagi şi aproximative, lucru care avea să le influenţeze chiar ritmul vieţii.

Totuşi, încă din secolul al V-lea î.Hr., grecii foloseau două de măsurat de măsurat timpul: cadranul solar, preluat din Orient, şi clepsidra sau ceasornicul cu apă, care indica durata prin scurgerea regulată a unei anumite cantităţi de lichid.

Cadranul solar (gnomon) putea fi fix sau portabil. La Atena, astronomul Meton a aşezat acul vertical de pe planul orizontal al gnomonului de pe Rnyx pentru a indica, cu ajutorul lungimii variabile a umbrei proiectate, momentul stabilit pentru o întâlnire sau pentru o invitaţie. Lungimea acestei umbre era măsurată în picioare.

Aristofan (în Adunarea femeilor) arată cum Praxinoa îi reproşează soţului ei: Tu n-o să ai altă grijă, când umbra va fi de zece picioare, decât să mergi, foarte dichisit, la masă. Poetul comic Eubulos (în Comicorum Atticorum Fragmenta) ne spune despre un mâncău care fiind invitat la masă de cineva, cum prietenul său îl rugase să vină când umbra de pe cadran va măsura douăzeci de picioare, s-a dus s-o măsoare în zori, la răsăritul soarelui şi a apărut când umbra avea chiar douăzeci şi două de picioare; el a explicat atunci că a întârziat puţin fiindcă a avut treabă şi aşa s-a dus în vizită în zorii zilei.

Timpul pentru grecii ce trăiau în mediul rural este marcat de fenomenele naturale (răsărirea grâului, coacere fructelor ş.a.) şi de muncile agricole. Pentru grecii din cetate reperele zilei sunt date de activităţile la care participa: adunările de tot felul, supravegherea propriilor afaceri, negoţul sau exercitarea unei profesii liberale (logografi, avocaţi, profesori sau medici), momente artistice etc.

Răspândirea cadranelor solare nu i-a făcut pe greci să numeroteze orele începând de la răsăritul soarelui, aşa cum aveau să facă romanii. Cetăţenii greci se trezesc odată cu răsăritul soarelui şi împart timpul în funcţie de obligaţiile pe care trebuiau să le îndeplinească impuse de polis, afaceri sau de luarea meselor. Aristofan (în Norii, 615-616) spune: Voi, atenienii, dispuneţi de zilele voastre fără nici o socoteală şi daţi peste cap calendarul.

Clepsidra era folosită pentru a măsura timpul acordat oratorilor la tribunale, dar era oprită în momentul citirii acuzaţiilor şi pe perioada audierii martorilor. Orologiul hidraulic, ce funcţiona pe acelaşi principiu ca şi clepsidra, nu este întâlnit în epoca clasică.

Sărbătorile religioase, foarte numeroase, sunt repere importante în stabilirea modului cum este împărţi anul şi viaţa cetăţilor. Anul oficial începe în timpul verii (luna Hekatombaion).

Calendarul folosit de lumea greacă veche nu este unul unitar ci prezintă o diversitate dată de faptul că fiecare cetate îşi avea propriul calendar. În cetate se întrepătrund calendarul sărbătorilor religioase (12 luni) cu cel al prytaniilor (are 10 părţi de 35 sau 36 de zile în care sunt exercitate atribuţiile membrilor din Bule).

Există o singură sincronizare a calendarelor greceşti dată de sărbătorirea jocurilor olimpice la care participau toţi grecii. Cronologia prezintă faptele istorice în funcţie de aceste sărbători care se desfăşurau odată la patru ani şi care îşi au începutul, conform lui Hippias din Elis (a cercetat inscripţiile ce comemorau victoriile învingătorilor de la Olimpia), în anul 776 î.Hr. Acest calendar a fost folosit până în anul celei de-a 294 olimpiade (400 d.Hr.).

Calendarul grecesc a fost greu de realizat din cauza diferenţelor date de decalajul ce rezulta din folosirea calendarului lunar şi calendarului solar. De asemenea, a contribuit şi folosirea de către cetăţile greceşti a unui propriu calendar diferit de a celorlalte, singurele asemănări fiind sărbătorile religioase celebrate. Grecii au încercat să armonizeze acest decalaj folosindu-se de împărţirea pe luni lunare şi succesiunea anotimpurilor şi să fixeze anii după revoluţiile Soarelui şi lunile după cele ale Lunii.

Calendarul a fost supus unei evoluţii ce cuprindea, la început, 12 luni lunare de 30 de zile. A urmat o încercare de a se armoniza cu ciclul Lunii, folosindu-se alternativ 29 şi 30 de zile. A rezultat un an de 354 de zile care era mai scurt cu o zi faţă de anul solar astronomic. Pentru a recupera timpul pierdut a fost introdusă o a 13 lună o dată la 2 ani lunari. Din secolul al V-lea î.Hr. se foloseşte un nou ciclu : 5 ani din 8 au 354 de zile şi 3 – al treilea, al cincilea şi al optulea – sunt de 384 de zile (au o lună de 30 de zile în plus).

Organizarea calendarului după anotimpuri a dat luni ce purtau numele zeilor sau ale celebrărilor religioase. Fiecare lună începe cu Luna nouă; prima zi se numeşte noumenia (Lună nouă). Ultima poartă numele ene kai nea (veche şi nouă) zi intermediară între cele două luni.

Cele 30 sau 29 de zile se împart în 3 decade, prima menos Apehomenon, a doua menos Hesounkos, a treia menos Ftinontos. În ultimă decadă zilele se numără invers. Anii poartă numele arhontelui eponim, magistrat ales pe un an, care este înscris la începutul actelor oficiale.

Organizarea lunilor şi împărţirea lor în anotimpuri şi decade cuprindea:


ANOTIMPURILE

Luni de vară

- iulie (aprox.) – Hekatombaion – 30 de zile

- august – Metageitnion – 29 de zile

- septembrie – Boedromion – 30 de zile

 

Luni de toamnă

- octombrie – Pyanopsion – 30 de zile

- noiembrie – Maimakterion – 29 de zile

- decembrie – Poseideon – 29 de zile

Lună intercalară

- Poseideon – 30 de zile

 

Luni de iarnă

- ianuarie – Gamelion – 30 de zile

- februarie – Anthesterion – 29 de zile

- martie – Elaphebolion – 30 de zile

 

Lunile de primăvară

- aprilie – Mounichion – 29 de zile

- mai – Thargelion – 30 de zile

- iunie – Skirophorion – 29 de zile

DECADELE

Prima decadă

1 noumenia

2 deutera

3 trite

4 tetarte

5 pempe

6 ekte

7 ebdome

8 ogdoe

9 ennate

10 decate

 

A doua decadă

11 prote

12 deutera

13 trite

14 tetarte

15 pempe

16 ekte

17 ebdome

18 ogdoe

19 ennate

20 dekade

 

A treia decadă

21 dekade

22 ennate

24 ebdor

25 ekte

26 pempe

27 tetarte

28 irite

29 deutera

30 ene kai nea