Minele de argint Laurion, aflate în sudul regiunii Atica, au fost o sursă de bogăţie majoră pentru Atena, începând din timpul lui Temistocle (524–459 î.Hr.) până în zilele lui a Demetrios din Phaleron (c. 350 – c. 280 î.Hr.). Argintul provenit din minele de aici a fost folosit pentru baterea monedelor ateniene după anii 520 î.Hr.
Statul atenian, proprietarul minelor Laurion, a concesionat exploatarea lor folosind două tipuri de contracte de închiriere : unul aplicat la minele care erau deja în funcţiune (o închiriere pe o durată de trei ani cu posibilitate de reînnoire); şi unul care se aplica terenurilor virgine sau la noi contracte de (o mină era închiriată pentru 7–10 ani).
Drepturile de închiriere au fost acordate de către Consiliul poletes (vânzători). Membrii ai acestui Consiliul, la sfârşitul perioadei lor de serviciu (un an), prezintă o evidenţă a contractelor de închiriere a minelor, dar şi a vânzărilor de bunuri confiscate. Fiecare contract de închiriere conţinea numele beneficiarului, preţul plătit şi numele persoanei care a înregistrat amplasarea şi categoria minei, detalii asupra creanţei.
Cheltuielile celui care concesionează au fost doar cu închirierea sclavilor şi întreţinerea lor minimă. Prin utilizarea forţei de muncă a sclavilor costurile de producţie puteau fi menţinute scăzute, realizându-se în acelaşi timp un venit mai mare decât cel investit. În acest fel s-a realizat un profit mare, atât pentru chiriaşii privaţi, cât şi pentru stat care încasa venituri la visteria oraşului din redevenţe pentru exploatare şi din impozitele impuse.
A 24 parte din veniturile rezultate din orice mină, indiferent de durata contractului de închiriere, a aparţinut oraşului Atena. Deşi terenul a fost în proprietatea unor persoane fizice, metalul obţinut din exploatarea minelor Laurion a fost proprietatea polisului.
Atunci când un beneficiar se afla în imposibilitatea de a plăti chiria, nu era luată nici o măsură împotriva lui, sau în orice caz, nici o acţiune juridică. Pe de altă parte, dacă el a fost găsit vinovat de scoaterea grinzilor ce susţin plafoanele galeriilor era pasibil să fie condamnat la moarte şi bunurilor sale confiscate şi distribuite cetăţenilor. Această lege nu a fost introdusă pentru a proteja vieţile celor care lucrează în galerii, şi anume sclavii, ci pentru a asigura funcţionarea în continuare a minei.
Chiar înainte de începerea războiului peloponesiac, în 431 î.Hr., se pare că Atena a pus un impozit asupra producţiei obţinută prin munca sclavilor. După război, şi încheierea tratatului de pace cu spartanii, se impunea urgent ca producţia minelor de la Laurion să revină la nivelurile de dinainte de război pentru a ajuta la îmbunătăţirea stării economice a oraşului şi la reluarea producţiei de monede. Economia ateniană se afla în dificultate, oraşul având nevoie de bani pentru compensarea importurilor de cereale, vin, ulei de măsline şi ceramică. Cu puţin timp înainte ca războiul să se încheie, în 406 î.Hr., din cauza unei penurii de argint, atenienii au fost forţaţi să emită monede din cupru. Numai după primul deceniu al secolului al IV-lea î.Hr. s-au îmbunătăţi lucrurile.
Războiul deceleean a dat o lovitură severă exploatării minelor din Laurion atunci când a oferit sclavilor posibilitatea să fugă. Numărul exact al celor care au fugit în tabăra spartanilor, din 413 î.Hr. până în 409 î.Hr., nu poate fi calculat cu exactitate. Se crede, totuşi, că din cei 20.000 de sclavi fugiţi la spartani cei mai mulţi au fost sclavi din mine.
În orice caz, minele nu au oprit lucru în timpul războiului deceleean, deşi, evident, au funcţionat cu o forţă de muncă redusă. Când războiul s-a încheiat atenienilor nu le-a fost deloc uşor să-i înlocuiască evadaţi. Nu mai era suficient capital pentru a cumpăra sclavi, iar majoritatea oamenilor au preferat să investească în împrumuturi maritime, în special pentru că acestea le permitea să-şi ascundă veniturile pentru a nu plăti impozite.
În mijlocul secolului al IV-lea î.Hr., exploatarea minelor a fost intensificată. Sursele istorice, în principale inscripţii ale contractelor, dovedesc acest lucru. De exemplu, doar în anul 367/6 î.Hr. au existat 17 cazuri de beneficiari.
Sclavii au început să fie folosiţi în minele de la Laurion începând cu anii 520 î.Hr. Potrivit lui Tucidide (în Istorii 7.27) în cursul secolului al V-lea î.Hr., atunci când producţia a cunoscut momentul său de vârf, aproximativ 20.000 de sclavi au lucrat în minele de Laurion. Drepturile de exploatare aparţineau statului atenian, dar operaţiunile efective de exploatare au aparţinut persoanelor care au folosit sclavi pentru muncile din exploatare: săpături, transport, sortare, recoltare, curăţare şi topirea metalelor.
Utilajul folosit în exploatare era de o simplitate primitivă şi o productivitate scăzută. Minerii aveau la dispoziţie o lampă cu ulei, din plumb sau din pământ ars, pe care o aşezau într-o scobitură din perete şi care rămânea aprinsă vreo zece ore. Echipele veneau una după alta fără încetare. Galeriile aveau rareori mai mult de un metru înălţime şi adesea mult mai puţin, ceea ce-i silea pe mineri să lucreze în genunchi sau chiar culcaţi.
Ca să evite primejdia de surpare, minerii lăsau în picioare, la intervale variabile, stâlpi de minereu care ţineau locul bârnelor de sprijin, dar unii concesionari avizi puneau să se dărâme aceşti stâlpi compromiţând astfel securitatea muncii; statul a fost silit să-i ameninţe cu sancţiuni grave. Cum puţurile de aerisire erau foarte rare, aerul trebuie să fi fost greu de respirat.
În spatele minerului care lucra cu târnăcopul, cu ciocanul sau cu dalta, ajutoarele sale, printre care puteau exista şi femei, stingeau minereul în coşuri şi-l cărau, îndoiţi de spate, până la puţurile prin care, pe nişte scări de lemn, puteau ajunge din nou la suprafaţă. Aici, minereul era întâi sfărâmat în piuă şi măcinat, apoi spălat şi în sfârşit topit în cuptor. Plumbul obţinut astfel era vândut în comerţ sub formă de lingouri de circa 15 kg., care aveau marca specială a fiecărui fabricant. Cât despre argint, el era afânat şi apoi dus la argyrocopeion, unde slujea la fabricarea monedelor.
Sclavii care au încercat să fugă şi erau prinşi şi cei care se revoltau erau supuşi la stigmatizarea cu fierul fierbinte pe frunte sau obligaţi să muncească în lanţuri. Sclavii fideli erau recompensaţi prin acordarea unor poziţii de răspundere, în principal ca supraveghetori ai altor sclavi.