Ascensiunea Macedoniei sub Filip al II-lea
La începutul secolului al IV-lea î.Hr. Grecia, era preocupată doar de propriile războaie angajate între cetăţile sale, care prin efectele produse au tulburat viaţa socială, economică şi politică şi a provocat o adâncă criză morală. Pe acest fond, în nordul lumii greceşti, se afirma regatul Macedoniei condus de regele Filip al II-lea, un om de acţiune şi energic.
Macedonia este un regat din nordul Greciei, situat într-o zonă muntoasă şi aspră, cu puţine câmpii fertile străbătută de râurile Haliacmon şi Axios, bogat în minereuri şi mare crescător de cai. Populaţia era formată dintr-un amestec de triburi greceşti şi iliro-tracice, care vorbea o limbă asemănătoare cu a grecilor. Grecii îi considerau barbari şi manifestau un dispreţ faţă de acest neam de ţărani neciopliţi şi de munteni.
Organizarea politică şi socială este diferită de restul lumii greceşti. Statul este condus de un rege, care conducea statul sprijinit pe o puternică aristocraţie turbulentă. Suveranul nu conducea, precum monarhii orientali, pe baza dreptului divin şi nici nu poseda puterea absolută. De aceea, această aristocraţie i se supunea doar atunci când regatul era ameninţat de atacurile dinspre nord ale ilirilor sau ale tracilor. Nobili purtau titlul de tovarăşi ai regelui (hetairoi). Regele se putea bizui, de asemenea, şi pe ţărănime credincioasă care erau excelenţi pedestraşi (pezetairoi).
La sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., statul macedonean începe să devină mai stabil şi mai puternic datorită regelui Arhelau, un om interesat de cultură, care a primit la curtea lui din Pella pe poeţii Euripide şi Agaton, pe muzicianul Timoteos din Milet, pe pictorul Zeuxis. În timpul său sunt întărite zidurile cetăţilor, construite străzi şi modernizată armata. După moartea lui ţara a căzut pradă anarhiei provocată de luptele dinte aristocraţi. Deşi a fost o perioadă tulbure marcată de revolte, uzurpări de tron şi asasinate, Macedonia a devenit tot mai prosperă şi deschisă civilizaţiei elenice.
Cel care va schimba radical statutul regatului este regele Filip al II-lea (359-336 î.Hr.), care va face din Macedonia cea mai mare putere din Peninsula Balcanică impunându-şi hegemonia şi asupra cetăţilor greceşti. Filip, ales drept tutore al nepotului său care este prea tânăr pentru a putea domni, se impune cu asemenea autoritate încât trei ani mai târziu reuşeşte, fără nici un fel de împotrivire, să-şi înlăture nepotul şi să se proclame rege.
La vârste de 23 de ani, când devine regent, experienţa lui e deja vastă. A fost ostatic la Teba, l-a cunoscut pe Epaminonda pentru care a nutrit cea mai vie admiraţie, apoi a guvernat una din provinciile Macedoniei. Este cunoscut pentru o viaţă particulară destul de dezordonată şi adversarii săi îi pot reproşa, şi pe drept cuvânt o înclinare excesivă pentru vin şi pentru femei. Este lipsit de orice scrupule, foloseşte în aceeaşi măsură şi forţa şi diplomaţia. Manifestă, de asemenea, şi daruri contradictorii – energie în acţiune şi tergiversare în negocieri.
Filip ştie că pentru realizarea adevăratelor sale ambiţii trebuie, mai întâi, să se poată bizui pe o Macedonie puternică. Începe prin lărgirea graniţelor în detrimentul tuturor vecinilor, cucereşte două provincii ce aparţineau Epirului, pune mâna pe Amfipolis şi pe Pidna.
În urma unor abile negocieri, anexează, de la traci, districtul aurifer al muntelui Pangaeus, apoi îi respinge pe barbarii din nord şi din vest – peonienii şi ilirii. ţinuturile recent cucerite devin obiectul unei veritabile colonizări interioare, ce permit punerea lor în valoare şi elenizarea unor regiuni ce rămăseseră, în fond, foarte barbare. Cea mai celebră dintre creaţiile sale, Filipi, supraveghează îndeaproape minele de pe Pangaeus.
După ce şi-a asigurat tronul eliminându-i pe ceilalţi pretendenţi a redus şi nobilimea care va ocupa toate posturile importante din administraţie şi din armată. Urmează organizarea financiară pe baze sănătoase a ţării : sistemul vamal este reorganizat de atenianul Calistrat, în vreme ce minele din Pangaeus îi asigură enormul venit de 1.000 de talanţi pe an, cu care bate superbii lui stateri de aur, filipii, care vor rivaliza de-acum înainte cu daricii perşilor şi cu bufniţele Atenei şi care îi oferă mijloacele financiare pentru pregătirile militare. Resursele financiare tot mai mari îi permit să continue şi opera de elenizare a ţării, asigurată de serviciile grecilor care, poeţi sau artişti, bântuie în mare număr pe la curtea sa. Îşi împodobeşte capitala, Pela, cu splendide edificii.
Filip se bazează în primul rând pe o armată puternică, de care se ocupă în mod deosebit, credinciosul Parmenion. Recrutarea obligatorie permite înrolarea unui număr considerabil de tineri, într-o ţară a cărei populaţie se ridică poate la 800.000 de locuitori. Macedonia e împărţită în circumscripţii militare, fiecare dintre acestea procurând trei unităţi, una de cavalerie (iles), una de infanterie grea şi alta de infanterie uşoară. În timpul luptei, varietatea acestor elemente le asigură o mare supleţe de manevră, dar cel mai important element este fără îndoială falanga, grupare a unor unităţi de infanterie grea, luptătorii ce făceau parte din acestea fiind înarmaţi cu o sarissă, o suliţă lungă de 5 până la 7 m. Fără a avea încă înfăţişarea masivă şi compactă pe care o va primi în epoca elenistică, această falangă este absolut capabilă să oprească înaintarea duşmanului şi să-l doboare datorită acelui veritabil zid de fier pe care i-l opun sarissele. Este instrumentul cu care va Filip va cuceri Grecia, iar Alexandru va supune Asia.
Impunerea hegemoniei macedonene
Filip nu mai aştepta decât un pretext pentru a interveni în mod mai direct în Grecia, şi acesta vine, în 356 î.Hr., când izbucneşte o gravă criză interstatală. Sanctuarul de la Delfi era din nou cauza unui război sacru, cel de al treilea. Focidienii sunt din nou acuzaţi de sacrilegiu. Aceştia aflaţi sub conducerea lui Filomelos şi Onomarhos, numiţi strategi autocratores, fortifică oraşul Delfi şi nu ezită să folosească bogăţiile tezaurului sacru drept fonduri destinate războiului. Ei îşi asigură sprijinul Spartei şi a Atenei, dar se lovesc de o redutabilă coaliţie ce grupează, în jurul Tebei, pe tesalieni şi pe locrieni.
Intervenţia lui Filip conferă un nou sens unui conflict iniţial limitat, dar care răscoleşte acum întreaga lume greacă. Filip obţine la început succes după succes. După un mare eşec suferit în faţa lui Onomarhos în 353 î.Hr., Filip revine în anul următor în Tesalia, zdrobind trupele lui Onomarhos, care a murit în luptă. Însă, războiului sacru va continua. Filip, după un marş precipitat, încearcă să treacă de Termopile, aflat în mâna aliaţilor focidienilor, ca să intre în Grecia centrală, dar cu toate că nu reuşeşte el măcar devine aliatul şi protectorul Tesaliei. După puţin timp, Filip va reuşi să fie numit arhonte pe viaţă al confederaţiei tesaliene.
Deşi războiul continuă să se desfăşoare în Focida, acesta îşi pierde din importanţă în faţa înfruntării dintre Filip şi Atena. Filip găseşte la Atena un adversar pe măsură în persoana lui Demostene.
Între timp Filip se ocupă de Tracia, unde a impus regilor indigeni alianţa cu el, ducându-şi armatele până la Propontida. Apoi, îşi îndreaptă toată atenţia asupra oraşelor greceşti de pe coastă, pentru ca în anul 348 î.Hr. să cucerească Olintul, minat dinlăuntru de aurul său şi pe care tergiversările Atenei nu-i permit să se apere în mod eficace. După ce îl distruge în întregime va încorpora întreaga Calcidică în regatul Macedoniei. În acelaşi timp, intrigile lui Filip au scos Eubeea din Confederaţia maritimă ateniană.
Atena, rămasă complet izolată nu mai are decât varianta tratativelor pentru a-şi asigura cel puţin un statu quo, însuşi Demostene, se alătură pacifiştilor din partidul lui Eubul. Filip, cu acea neîntrecută perfidie a sa, caută să obţină poziţii şi mai avantajoase şi încheie, în cele din urmă pacea lui Filocrate (346 î.Hr.). Fiecare dintre părţi păstrează ceea ce posedă în momentul respectiv, Calcidica rămânând în stăpânirea Atenei.
Filip îi poate atunci pedepsi pe focidieni cu cea mai mare asprime, atribuindu-şi şi cele două voturi de care dispuneau aceştia în cadrul amficţionei şi care le-au fost confiscate. De asemenea, amficţionia a impus focidienilor o grea amendă anuală ca despăgubire pentru jafurile comise în sanctuarul de la Delfi. Filip vine în persoană la Delfi pentru a celebra Jocurile Pythice din anul 346 î.Hr.. Regele macedonian era de aici înainte admis oficial în comunitatea statelor greceşti.
Pacea este privită doar ca o suspendare a ostilităţilor. În cei şase ani care au trecut de la semnarea păcii, Atena se află sub influenţa lui Demostene, care reorganizează flota şi obţine din partea poporului şi a celor avuţi grele sacrificii financiare. Demostene reuşeşte cel puţin să scoată Atena din izolarea în care se închisese, şi tratează cu confederaţia eubeeană care luase tocmai fiinţă şi solicita, alianţa Atenei. La Atena a fost un congres panelenic, ce reunea toate oraşele care voiau să-i reziste lui Filip: Eubeea, Megara, Corint, Ahaia, Corcira, Leucada, Acarnania, Ambracia. Poporul consideră că Demostene a binemeritat de la patrie şi îi acordă o coroană de aur.
Filip considera şi el pacea doar temporară. Îl atacă pe regele odrisilor, Cersebleptes, onorat de atenieni cu dreptul de cetate, si anexează Tracia, pe cuprinsul căreia întemeiază noi colonii militare, printre care Filipopolis. Apoi are îndrăzneala să străbată Chersonesul Traciei şi să asedieze Perintul. Cu o manevră remarcabilă, răpeşte Hieron-ului, chiar la intrarea în Pontul Euxin, un convoi de 180 de vase ateniene, pline cu provizii.
Atena nu mai suportă şi gata să rişte totul în faţa unui adversar atât de neloial, îi declară război (340 î.Hr.). Este încheiată o alianţă cu Teba, în pofida proaspetei amintiri a atâtor conflicte şi ofense. Lupta decisivă are loc în Beoţia, la Cheroneea (338 î.Hr.), unde liga elenică şi Filip aliniază, fiecare, câte 30.000 de infanterişti şi 2.000 de călăreţi. Cei 1.000 de cetăţeni atenieni care îşi dau viaţa şi jertfa batalionului sacru teban care şi-a dat viaţa până la ultimul om nu este suficient pentru obţinerea victoriei. Filip demonstrează că este un excelent tactician, şi pe deasupra, îl mai are şi pe fiul său Alexandru, un tânăr prinţ ale cărui atacuri pline de violenţă hotărăsc victoria. Victoria macedonenilor este decisivă, orice împotrivire faţă de voinţa lui Filip a luat sfârşit.
Teba este tratată cu mare asprime, i se impune o garnizoană macedoneană în Cadmeea, un regim oligarhic şi pierde poziţia de frunte în Beoţia. Filip este mai generos cu Atena, care a scăpat cu pierderi minime: şi-a abandonat doar poziţiile din Chersonesul tracic şi a acceptat dizolvarea Confederaţiei maritime. De asemenea, şi-a păstrat posesiunile externe. Lemnos, Imbros, Scyros şi Samos, redevenind chiar stăpână pe Oropos, la frontiera Beoţiei, pe care-l pierduse odinioară. În final, a intrat în alianţa lui Filip. Poporul atenian a rămas totuşi demn în înfrângerea suferită, încredinţându-i lui Demostene sarcina de a pronunţa elogiul funebru al soldaţilor morţi la Cheroneea.
Filip supune fără greutate restul Greciei, cu excepţia Spartei, pe care o umileşte devastându-i toată câmpia şi reducând-o la Laconia. În 337 î.Hr., el îi convoacă, la Corint, pe reprezentanţii tuturor oraşelor şi pune bazele unei ligi panelenice, din care este exclusă numai Lacedemonia.
Se instaura pacea generală între cetăţi şi tulburarea ei era interzisă sub pedeapsa sancţiunilor militare. Se proclama respectarea constituţiilor interne ale fiecărui stat, ca şi autonomia sa. Pirateria şi jaful erau interzise. Organul deliberativ un Consiliu federal (Synedrion), în care fiecare oraş dispune de un număr de voturi în raport direct cu importanţa lui militară. Hotărârile acestuia, luate cu majoritate de voturi, deveneau obligatorii pentru toţi membrii Ligii. Macedonia nu făcea parte din Liga de la Corint, dar ea încheia cu aceasta o alianţă ofensivă şi defensivă, iar Filip era desemnat ca şef al armatei federale, încă din 337 î.Hr., el propunea Ligii pornirea unui război împotriva regelui persan.
Pentru prima dată aproape întreaga Grecie cunoaşte instituţii suprastatale, gândite de vicleanul Filip. El ştia prea bine că grecii nu vor renunţ la tradiţionalele lor forme de guvernământ şi în special la polis, fapt pentru care suprapune poleis-urilor un stat federal, al cărui conducător de necontestat, este el însuşi şi pe care îl supraveghează prin garnizoanele sale aflate în patru puncte strategice: Teba, Halcis, Corint şi Ambracia.
Monarhia ahemenida trecea atunci printr-o criză gravă de succesiune, care făcea potrivit momentul unui atac. Lui Filip nu-i era însă dat să pornească la război împotriva persanilor, căci în vara lui 336 î.Hr., în timpul serbărilor date cu ocazia căsătoriei fiicei sale cu regele Epirului, a fost asasinat de un oarecare Pausanias, cu o lovitură de cuţit.
Cu fiul său Alexandru, aclamat pe loc de popor ca rege al Macedoniei, începe o eră nouă pe care o numim epoca elenistică.