 |
 |
| ORGANIZAREA MILITARĂ |
 |
 |
| Falanga în luptă |
Strategia militară
Strategiile de luptă sunt rudimentare chiar şi la spartani care erau cei mai renumiţi dintre greci când e vorba de manevre şi cei mai îndelung antrenaţi. De regulă, cea mai mare parte a luptelor între armate se desfăşoară prin aşezarea înainte de atac în poziţii pe care nu le părăsesc tot timpul luptei, căci orice schimbare de tactică în contact cu duşmanul este primejdioasă.
Lupta constă în ciocniri brutale de falange care se lovesc frontal, cântând imnul victorie (pean) şi pornind în pas alergător de îndată ce trompeta a dat semnalul de atac, aşa cum au făcut atenienii la Maraton; oştirile se grăbesc pentru a scurta din timpul cât proiectilele aruncate de trupele uşoare ale duşmanului pot provoca pierderii, dar şi pentru ca ciocnirea lăncilor să fie mai violentă şi mai irezistibilă. Lupta se transformă în acţiuni individuale, în „monomahii sau dueluri juxtapuse.
În perioada arhaică tactica folosită presupunea ca scutul să acopere partea stângă a hoplitului şi partea dreaptă a camaradului său. Cei curajoşi şi cei cu o experienţă mai mare stau în faţă şi pe margini, iar cei cu mai puţină experienţă în interiorul falangei.
În secolul al V-lea î.Hr. armata cunoaşte o nouă organizare pe câmpul de bătaie: hopliţii în centru pe 8 rânduri, fiecare om ocupând cam un metru pătrat, atunci când comandanţii nu poruncesc să se strângă intervalele şi să se lupte cot la cot, „scut lângă scut; trupele uşoare şi cavaleria sunt aşezate pe flancuri.
Deruta duşmanului reprezintă semnul victoriei. Apariţia cavaleriei, după lupta de la Maraton, schimbă puţin aspectul luptelor. La început, ea are de îndeplinit misiuni de recunoaştere şi de luare de contact.
În 394 î.Hr., în faţa Corintului, tânărul atenian Dexileos a murit împreună eu încă alţi patru călăreţi, într-o misiune deosebit de primejdioasă care-i fusese încredinţată lui şi camarazilor lui; monumentul său funerar, care se află în cimitirul din Cerameicos îl înfăţişează ucigând cu lancea un duşman pe care calul său îl calcă în picioare.
 |
| Stela din cimitirul din Cerameicos datată în 394 î.Hr |
Cavaleria era folosită şi pentru a-i urmări şi a-i măcelări pe duşmanii care au luat-o la fugă. Printre pedestraşii care fug şi mai ales printre hopliţii pe care armele îi fac greoi, numai un om atât de curajos şi de stăpân pe sine ca Socrate avea o şansă de scăpare. Alcibiade povesteşte într-un dialog de Platon (Banchetul 221 a-b) cum s-a comportat filosoful în timpul derutei de la Delion, în 424 î.Hr. (Socrate avea atunci 46 de ani):
Mi s-a întâmplat să fiu atunci lângă el; eu aveam un cal, el avea armamentul hoplitului. El se retrăgea deci, în mijlocul debandadei care începuse printre ai noştri şi mergea în tovărăşia lui Laches. În clipa aceea i-am întâlnit întâmplător; le strig să-şi păstreze curajul; le spun că n-am să-i părăsesc. Acolo l-am putut observa pe Socrate chiar mai bine decât la Potideea, căci fiind călare aveam mai puţine motive de teamă. Mai întâi, în ce priveşte prezenţa de spirit, el îl întrecea cu mult pe Laches. şi eram stăpânit de impresia că el înainta, cum spune acest vers al tău, Aristofan, la fel ca prin Atena, «umflându-şi pieptul cu trufie şi aruncând priviri piezişe», fixându-şi. liniştit atenţia în toate părţile, asupra prietenilor ca şi asupra duşmanilor; nelăsându-i nimănui vreo îndoială că, dacă s-ar atinge de el, nu s-ar apăra şi chiar cu multă străşnicie. Asta le şi garanta, lui şi celuilalt, siguranţa în retragere; căci la război nimănui nu-i place să aibă de-a face cu viteji de felul acesta, în vreme ce pe cei care fug în dezordine toţi îi vânează.
Strategia militară cunoaşte o schimbare majoră prin tacticile puse în practică de Iphicrates şi Epaminondas. Ultimul Epaminondas izbuti a reuşit să depăşească tehnica lacedemonienilor, care rămăsese neschimbată, printr-un nou stil de luptă: a mărit numărul rândurilor falangei de la 8 la 50 şi a introdus o formaţie în colţ (falanga oblică) prin care se facilita înaintarea prin partea stângă; cavaleria a primit un rol de şoc în locul celui de urmărire a inamicilor.
Lupta pe mare până în epoca clasică era asemănătoare luptei pe uscat. Se încerca distrugerea vasele inamice prin aproprierea de ele şi eliminarea echipajului advers. Aşa au luptat corintienii şi corcirienii în bătălia de la Sibota în 432 î.Hr..
Cei care au schimbat strategia luptei pe mare au fost atenienii care prin manevre abile distrugeau liniile inamice, evitând contactul direct, apoi utilizau tacticile diekplous şi periplous. Diekplous se realiza prin deplasarea de-a lungul corăbiei duşmane în scopul de a-i fărâma vâslele. Periplous consta în înfigerea pintenului triremei în vasul inamic pentru a-l scufunda, manevră care dacă se realiza nu aducea nici o pierdere celui învingător.
Arhitectura militară
De când trupele lui Xerxes cuceriseră şi prădaseră Atena în 480 î.Hr., ea îşi reconstruise şi îşi întărise zidurile, în primul rând datorită lui Temistocle. Arhitectura militară avea să facă mari progrese în secolul al IV-lea î.Hr., aşa cum o dovedesc ruinele Mesenei. Diferitele fortăreţe din Atena nu aveau decât un rol secundar, iar cea de la Rhamnous de pildă, care începuse prin a fi un simplu post de strajă, nu merită cu adevărat numele de citadelă decât după luminarea lucrărilor care au fost începute acolo către 112 î.Hr., în timpul războiului Deceliei; ulterior, turnurile şi zidurile ei au fost refăcute în mai multe rânduri.
 |
| Reconstituirea Zidurilor Lungi |
Armatele din secolul al V-lea î.Hr. nedispunând deloc de maşini de asediu eficace, oraşele cu o aşezare favorabilă, fortificate şi păzite, erau foarte greu de cucerit cu forţa: de-a lungul războiului peloponesiac, care a durat aproape treizeci de ani, lacedemonienii şi aliaţii lor au pustiit Atica in repetate rânduri, dar n-au încercat să ia cu asalt ansamblul bine apărat pe care-l constituiau Atena şi Pireul, legate între ele prin Zidurile Lungi. Numai o escaladare făcută prin surprindere sau blocada care-i înfometa pe cei asediaţi puteau înfrânge rezistenţa unei cetăţi cu adevărat hotărâte să se apere; uneori se întâmpla ca trădarea să-i deschidă porţile.
Pentru a mai scurta din întârzierile unui asediu, silindu-i pe cei din cetate să se predea din cauza setei, asediatorii nu se dădeau înapoi de la interceptarea cursurilor de apă, procedeu care era totuşi socotit ca incorect şi pe care Amfictionia delfică îl interzisese după cum spune Eschine (în Despre ambasadă).
În secolul al IV-lea î.Hr., Aeneas Tacticianul a compus o lucrare care a ajuns până la noi, în legătură cu arta de a apăra o localitate asediată. Se găsesc în ea tot felul de sfaturi amănunţite şi pline de şiretenie cu privire la închiderea şi paza porţilor, la parole şi semnale, la posturile de observaţie care e bine să fie instalate, la ieşirile care sunt de făcut (de preferinţă noaptea), la ronduri, la maşinile de asediu care începeau să-şi facă apariţia şi la maşinile cu care asediaţii le puteau zădărnici efectul, la modul de a da foc maşinilor asediatorilor (care erau făcute, deci, mai mult din lemn), la mijloacele de a împiedica escaladarea zidurilor, pe scurt toate stratagemele care sunt de folosit pentru a dejuca orice încercări ale duşmanului.
Aeneas mai recomandă ca în nopţile întunecoase şi cu furtună să se ţină legaţi în afara zidurilor câini care să simtă de departe spionii şi transfugii şi să trezească eventual pe santinela care a adormit în post şi noi ştim într-adevăr că adesea câinii au jucat un rol de netăgăduit în apărarea fortăreţelor.
În epoca pe care o avem în vedere n-a sosit încă vremea falangei macedonene şi a dezvoltării artei asediului (poliorketike), care vor da războaielor din perioada elenistică o înfăţişare destul de deosebită şi de puţin asemănătoare cu cea a luptelor din Iliada. Cu toate acestea, secolul al IV-lea î.Hr. este, în această privinţă, secolul tranziţiei şi al progreselor rapide în arta militară. Dar mai ales pe mare este puternică Atena, de vreme ce ea exercită în secolul al V-lea î.Hr. o adevărată thalassocraţie.
 |
| Stelă funerară |
Cinstirea eroilor
Sparta îşi îngropa războinicii căzuţi în luptă cu mantia lor de purpură, în chip de giulgiu, şi acoperiţi cu ramuri de măslin. Plutarh (Licurg, 27, 2-3) scrie că doar lor li se trecea numele pe mormânt, în timp ce mormintele tuturor celorlalţi lacedemonieni rămâneau anonime.
Osemintele războinicilor atenieni ucişi în campaniile militare erau aduse acasă cu pietate şi li se organizau funeralii naţionale. Tucidide descrie modul în care erau cinstiţi cei care cădeau în luptă pentru Atena:
Cu trei zile înainte de funeralii se înălţa un cort sub care sunt aşezate rămăşiţele morţilor şi fiecare trebuie să-i aducă mortului său ofrande (în esenţă bentiţe de lână, coroane şi ghirlande de flori şi de frunziş, ramuri, vase funerare). Pentru cortegiu se aduc pe care nişte sicrie de chiparos, câte unul de fiecare trib. Se duce în alai şi un pat gol şi gata pregătit, pentru cei dispăruţi. Din cortegiu fac parte toţi cetăţenii şi străinii care vor să vină. Femeile înconjoară sicriele şi scot gemete. Sicriele sunt aşezate într-un monument public înălţat în cel mai frumos dintre cartierele mărginaşe ale oraşului (în Cerameicos) şi un orator pe care statul l-a ales pronunţă elogiul pe care-l merită vrednicia celor morţi. În anul 431 î.Hr., Pericle însuşi a pronunţat acest epitaphios logos, a cărui amintire ne-a fost păstrată de Tucidide.
Monumentele funerare, conţineau numele morţilor săpate pe triburi, având deasupra un text foarte simplu: „Lista atenienilor morţi în cutare campanie; din tribul Erechtheis... Adesea însă, o poezie scurtă, o epigramă funerară, ridică în slăvi eroismul lor şi frumuseţea exemplului pe care l-au dat.
Orfanii rămaşi de pe urma războiului în grija cetăţii care le asigura şi întreţinerea până la vârsta efebiei. Atunci avea loc, la sărbătoarea Marilor Dionisii, în teatru, într-un cadru solemn, înmânarea armurii complete (panoplia) pe care statul o dăruia fiecărui orfan. Eschine (în Împotriva lui Ctesifon, 154) descrie acest eveniment:
În momentul în care se fac pregătiri pentru reprezentarea tragediilor vine crainicul, prezintă pe orfanii ai căror taţi au căzut în război, nişte adolescenţi care poartă echipament de hopliţi, şi rosteşte cea mai frumoasă proclamaţie: «poporul i-a crescut până la adolescenţă pe aceşti tineri ai căror taţi au căzut ca nişte războinici viteji; acum, el le dăruieşte această armură completă; îl lasă pe fiecare dintre ei să-şi aleagă drumul său, dându-i în paza Sorţii celei Bune, şi-i pofteşte să se aşeze în primul rând (proedria) la teatru».
De ajutor din partea statului beneficiau şi atenienii care au fost răniţi, dar n-au murit, ci au rămas schilozi sau infirmi; o lege atribuită lui Pisistrate prevede că mutilaţii de război vor fi hrăniţi pe socoteala cetăţii. Nu trebuie să confundăm această lege cu cea care acorda o pensie zilnică de doi oboli tuturor infirmilor civili ajunşi în sărăcie.
Hopliţii atenieni care-au luptat la Maraton, hopliţii spartani care-au luptat la Termopile şi la Plateea, marinarii şi epibaţii Atenei care-au luptat la Salamina, toţi la un loc au fost salvarea Greciei. Fără sacrificiul lor, civilizaţia greacă fi pierit înainte de a înflori, iar Elada ar fi ajuns o satrapie persană. După războaiele medice însă, Grecia şi-a întors împotriva ei însăşi întreaga sa energie şi toată experienţa sa războinică.
