Sursele istorice arată că majoritatea oamenilor din antichitate se căsătoreau pentru a respecta o normă religioasă şi socială, nu din dragoste.
Primul rost al căsătoriei este de ordin religios. Bărbatul se căsătoreşte în primul rând pentru a asigura procrearea de copii legitimi, de la care el aşteaptă nu numai să-l îngrijească la bătrâneţe, dar mai ales să-l îngroape după ritual şi să ducă mai departe, după el, cultul familiei. Prin căsătorie el urmărea, mai presus de orice, să aibă copii de sex bărbătesc, dacă nu mai mulţi, cel puţin unul, care să continue neamul şi să-i aducă tatălui său cultul pe care acesta l-a celebrat în onoarea strămoşilor, cult socotit ca indispensabil pentru fericirea morţilor pe lumea cealaltă.
La Sparta, bărbaţii care refuzau să se căsătorească erau pedepsiţi de lege. La Atena, cu toate că nu exista nici o obligaţie juridică de a te căsători, bărbatul necăsătorit era privit cu dispreţ şi cu dezaprobare de către opinia publică. Se puteau eschiva de la obligaţia căsătoriei cei care aveau un frate mai mare căsătorit şi cu copii (băieţi).
Poetul Menandru a scris (în Arbitrajul, 490 şi Fragmentul 651), la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., despre căsătorie că era pentru bărbaţi un rău necesar.
Căsătoria din dragoste nu există. Femeia niciodată n-a ales şi cel mai adesea nici nu l-a văzut pe viitorul său bărbat. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că dragostea nu putea să apară între soţi mai târziu. Xenofon (în Banchetul 8) îi atribuie lui Socrate aceste cuvinte: „Nikeratas, din câte mi se spun, o iubeşte cu pasiune pe soţia sa, iar ea îl iubeşte la fel”.
Poetul Euripide, cunoscut drept misogin, a relatat pe scenă devotamentul sublim al Alcestei care-şi jertfeşte viaţa din dragoste pentru bărbatul ei. Platon (în Banchetul, 179 b-c) a scris: „Nimeni nu vrea să moară în locul altuia, afară de cei care iubesc: şi nu numai bărbaţii, ci chiar şi femeile fac asta”. El relatează apoi exemplul Alcestei pe oare zeii au preţuit-o într-atât încât i-au îngăduit să iasă din Hades şi să revadă lumina zilei.
Aristotel, care se căsătorise cu nepoata prietenului său Hermias şi avea un mariaj foarte bun, descrie în scrierile sale căsătoria nu ca o afacere sau ca o tovărăşie menită doar să asigure menţinerea rasei, ci ca o legătură bazată pe afecţiune şi tandreţe reciprocă, în stare să împlinească toate nevoile morale ale existenţei.
La Atena, incestul nu era interzis de nici o lege a cetăţii, dar se considera că legătura dintre ascendent şi descendent este monstruoasă şi atrage după sine pedeapsa divină, aşa cum arată şi Sofocle (în Oedip Rege). Interdicţia religioasă şi socială acţiona şi în cazul legăturilor dintre frate şi soră născuţi din aceeaşi mamă, dar un frate vitreg se putea căsători cu sora lui de tată. Plutarh arată (în Temistocle, 32) cum una dintre fiicele lui Temistocle, Mnesiptolema, născută din a doua căsătorie a sa, s-a măritat cu fratele ei Archeptolis care nu avea aceeaşi mamă ca ea. Demostene (în Împotriva lui Eubulides, 20-21) relatează despre un împricinat care spune despre bunicul lui că s-a însurat cu propria soră, care era însă născută dintr-o altă mamă.
Tradiţia nu numai că îngăduia, dar şi recomanda căsătoria în interiorul aceluiaşi grup social (principiul endogamiei). Un atenian spune într-o pledoarie că şi-a măritat fata cu un nepot şi nu cu un străin ca să păstreze şi să întărească legăturile de familie. Adesea, verii primari se căsătoresc între ei sau unchiul se însoară cu nepoata, în care caz fratele fetei devine socrul propriului său unchi.
În cazul în care lipsea un moştenitor de sex bărbătesc, fiica căreia îi revenea moştenirea tatălui ei (epicleros) trebuia să ia în căsătorie pe cea mai apropiată dintre rudele tatălui ei care acceptă să se însoare cu ea. De aici reiese foarte limpede că grija primordială era cea pentru menţinerea neamului şi a cultului familiei.
Hesiod (în Munci şi zile, 696–698) îi sfătuia pe bărbaţi să se căsătorească pe la 30 de ani cu o fată de 16. La Atena nu exista o restricţie categorică cu privire la vârsta la care are loc căsătoria, aşa cum vor vrea s-o stabilească filosofii din secolul al IV-lea î.Hr., dar sfatul lui Hesiod pare să fi fost urmat adesea.
Fetele puteau fi măritate de îndată ce ajungeau la pubertate (pe la 12-13 ani), dar de obicei se aştepta, ca ele să atingă 14-15 ani. În Economicul lui Xenofon, nevasta lui Ischomachos n-avea mai mult de 15 când s-a căsătorit. Totuşi, se pare că fetele nu erau măritate înainte de pubertate, cum se întâmpla la Roma.
Tinerii nu se căsătoreau niciodată înainte de a deveni majori, la 18 ani, şi foarte adesea o făceau mult după cei doi ani de serviciu militar (efebie). Aristotel (în Politica 4, 1, 5) stabileşte pentru căsătoria fetelor vârsta de 18 ani şi pentru cea a bărbaţilor cea de 37 de ani. Diferenţa de vârstă dintre soţi era adesea considerabilă.
Căsătoria legitimă între un cetăţean şi o fiică de cetăţean este precedată la Atena de aşa-numită engyesis (în traducere literală înmânarea unui zălog), care este o promisiune ce obligă la căsătorie. Aceasta este un acord, o înţelegere orală, dar solemnă realizată între două persoane. Pe de o parte pretendentul, pe de alta cel care este kyrios asupra fetei, tatăl ei, fireşte, dacă acesta mai e în viaţă.
Menandru (în Fata cu părul tăiat 435-437) relatează în acest dialog frazele rituale care se spuneau când cele două părţi îşi strâng mâinile:
Pataicos: – Îţi dau această fată ca să aducă pe lume copii legitimi.
Polemon: – O primesc.
Pataicos: – Îţi mai dau şi o zestre de trei talanţi (1 talant = 6.000 de drahme).
Polemon: – O primesc şi pe ea cu plăcere.
La această înţelegere orală trebuie să asiste şi martori care să poată afirma, în caz de nevoie, că ea a avut loc cu adevărat. Nu se cunoaşte dacă fata era prezentă la ceremonie unde nu joacă nici un rol, consimţământul ei nefiind necesar. Aceasta pentru că capul familiei avea tot atâtea drepturi asupra copiilor săi ca şi asupra sclavilor săi şi că el îi poate vinde, ca atare, aşa cum se mai întâmpla încă, în secolul al V-lea î.Hr., în multe ţinuturi, dar nu în Atica.
În epoca homerică, pretendentul îi aducea socrului său, daruri în vite sau în obiecte preţioase, reprezentând la început cumpărarea femeii, care, după aceea, a devenit compensarea zestrei dată de tată viitoarei soţii (hedna). În această privinţă obiceiurile s-au inversat, căsătoria era adesea pregătită de către părinţii viitorilor soţi, chiar dacă fiul era major. Astfel, Ahile, când a refuzat-o pe fiica lui Agamemnon, a spus că Peleu, tatăl său, va şti să-i găsească o nevastă.
De asemenea, contractul de căsătorie se făcea între logodnic şi tatăl logodnicei. Exemplele mitice despre fiica unui rege dată învingătorului la un concurs erau cu siguranţă o excepţie, care a servit însă drept temă pentru multe poveşti.
Căsătoriile erau contractate între indivizi cu aceeaşi avere, dar sunt cazuri în care fiica să fie dată unui bărbat care îşi compensa prin valoare sărăcia sa, ori ca un bărbat puternic să se însoare cu captiva sa. Existenţa zestrei era un semn distinctiv care marca deosebirea dintre căsătoria legitimă şi concubinaj. La Atena, o fată se putea mărita fără zestre doar în cazuri excepţionale.
Viitorul soţ, de vreme ce este major, nu trebuie să fie reprezentat de tatăl său şi acţionează el singur în cadrul ceremoniei engyesis. Cu toate acestea este de presupus că, în majoritatea cazurilor, el nu întreprinde nimic fără să ceară asentimentul tatălui său şi că, adesea chiar, el nu şi-a ales logodnica decât la sfaturile acestuia.
Demostene (în Împotriva lui Boeotus II, 12-13) scrie despre un împricinat ce ne spune: „Cum atinsesem vârsta de 18, tatăl meu a stăruit să mă căsătoresc cu fata lui Euphemos: voia să vadă copii din sângele meu. Cât despre mine, mă credeam dator să fac tot ce-i putea fi pe plac; i-am dat aşadar ascultare şi aşa am ajuns să mă însor”.
Este evident că în acest caz tatăl îi alege fiului o mireasă, fie din interiorul propriei sale familii, fie din afară, în funcţie de relaţiile pe care doreşte să le aibă sau să le întărească cu unul sau cu altul şi ţinând seama mai ales de interese de natură materială.
Engyesis este o promisiune de luare în căsătorie, dar o promisiune care te angajează foarte mult; ea atrage crearea unor legături puternice între pretendent şi viitoarea lui soţie. Ca să înţelegem acest lucru este de ajuns să ne amintim importanţa deosebită pe care o avea, în ochii celor vechi, orice cuvânt rostit în chip solemn, orice gest împlinit după ritual, căci aceste cuvinte şi aceste gesturi, chiar dacă nu erau însoţite de un jurământ, comportau, în ochii lor, consecinţe grave şi nu te puteai sustrage de la un angajament asumat în asemenea condiţii fără a te expune, după credinţa lor, la nişte sancţiuni din partea zeilor.
Nu numai blestemul (ara) are o eficacitate cu adevărat magică, ci şi orice formulă prin care îţi asumi o obligaţie în prezenţa zeilor şi este de presupus că ceremonia engyesis se desfăşura în apropierea altarului domestic.
Însă se cunosc şi cazuri în care angajamentul căsătoriei (engyesis) nu a fost respectat. În secolul al IV-lea î.Hr., tatăl lui Demostene, înainte de a muri, şi-a logodit fata, care avea 5 ani pe atunci, cu o rudă de-a sa, Demophon, care a primit pe dată zestrea urmând s-o ia în casa lui pe fată numai când va avea vârsta potrivită, adică 10 ani mai târziu. Totuşi acest angajament a rămas fără urmări, iar căsătoria nu a avut loc.
Ceremoniile de nuntă
După un interval de timp destul de scurt au loc ceremoniile care alcătuiau căsătoria propriu-zisă (ecdosis, adică predarea logodnicei către mire) care încep cu mutarea fetei în casa mirelui.
Din punct de vedere legal, căsătoria începe din momentul când are loc engyesis, dar nu-i mai puţin adevărat că scopul ei ultim şi recunoscut este ca soţii să locuiască împreună, de vreme ce căsătoria se încheie înainte de toate pentru a aduce pe lume copii.
Mutarea logodnicei în casa pretendentului ei constituie ceremonia principală a unei căsătorii, prin care se realizează consumarea căsătoriei – gamos.
Alegerea perioadei de căsătorie era influenţată de superstiţii mai vechi ceea ce îi făceau pe greci să aleagă mai ales perioadele cu lună plină şi, ca anotimp, mai ales iarna. Căsătoriile trebuie să fi fost deosebit de numeroase în luna Gamelion (ianuarie), cea de a şaptea lună a calendarului atenian, cea care era consacrată Herei, zeiţa căsătoriilor, şi cea care, prin chiar numele ei, înseamnă luna căsătoriilor.
Proteleia erau ceremoniile care precedau nunţile. Ceremoniile începeau în ajunul zilei când logodnica trebuia să se mute în noul ei cămin. Mai întâi se aduce un sacrificiu divinităţilor care protejează căsătoria: Zeus, Hera, Artemis, Apollo, Peitho (Persuasiunea). Fata consacră zeilor jucăriile ei de când era mică şi obiectele pe care le-a folosit în mod obişnuit în copilărie, aşa cum rezultă şi din epigrama următoare: Timareta, pe punctul de a se căsători, ţi-a consacrat ţie, Artemis Limnatis, tamburinele ei, mingea care-i plăcea atâta şi fileul care-i ţinea strâns părul; fecioară, ea ţi-a dedicat ţie, zeiţa fecioară, precum se cuvine, şi păpuşile ei, împreună cu hainele lor. De asemenea, inscripţia de pe un cimbal de bronz dovedeşte că a fost dedicat tot lui Artemis Limnatis.
Ritualul cel mai important – un ritual de purificare – este baia pe care o face logodnica şi pentru care un întreg alai mergea să ia apă de la o fântână anume, faimoasa Callirrhoe. Acest alai, înfăţişat în picturile de pe vase, era alcătuit din femei care duceau torţe; în mijlocul lor mergea un bărbat care cânta la oboi, iar în urma lui venea o femeie care ţinea un vas (loutrophoros) cu corpul ovoidal, cu gâtul lung şi subţire şi cu două toarte în care se afla apa pentru baie. S-au descoperit asemenea vase ce sunt împodobite şi cu scene de doliu, iar pe mormântul celor necăsătoriţi se aşeza o loutrophoros. La rândul lui, şi logodnicul trebuia să facă o baie.
În ziua nunţii (gamos), casa miresei şi cea a mirelui sunt împodobite cu ghirlande de frunze de măslin şi de laur, iar tatăl miresei oferă un sacrificiu şi un banchet. Mireasa ia parte la ele, îmbrăcată în alb, cu chipul acoperit de un văl, purtând gătelile ei cele mai frumoase şi având pe cap o cunună. Ea este înconjurată de prietene şi are alături pe nympheutria, femeia care o călăuzeşte şi o ajută în timpul ceremoniilor căsătoriei.
Mirele este însoţit de cavalerul său de onoare, numit parochos. În sala banchetului bărbaţii şi femeile sunt aşezaţi separat. La masă se servesc feluri de mâncare tradiţionale, cum ar fi prăjiturile din susan menite să asigure fertilitatea. Printre meseni circulă un băiat (amphathales) ai cărui părinţi sunt, ambii, în viaţă. El oferă tuturor pâine dintr-un coş şi rosteşte nişte cuvinte rituale care amintesc de anumite formule proprii religiilor cu mistere : Am scăpat de rău, am găsit ceva mai bun. La sfârşitul mesei, mireasa primeşte cadouri.
Riturile urmate însemnau că fata părăsindu-şi casa îşi va schimba şi religia; în casa soţului ei ea va practica alte rituri, iar tatăl său o dezleagă de căminul patern.
Seara se formează alaiul care avea s-o însoţească mireasă până la noua ei casă. Conform unor vechi obiceiuri această deplasare lua aspectul unei răpiri. Plutarh (în Licurg 12, 15) descrie această tradiţie ce s-a păstrat la Sparta: În Lacedemona, bărbaţii se căsătoreau răpindu-şi soţiile. Odată răpită, fata era încredinţată unei femei numite nympheutria, care-i tăia părul până la piele, îi punea haine şi încălţări bărbăteşti şi o culca pe nişte paie, singură, în întuneric. Mirele, care lua masa împreună eu tovarăşii săi, ca de obicei, venea, îi dezlega cingătoarea, o lua în braţe şi o ducea în pat. După ce rămânea cu ea un timp destul de scurt, el se întorcea să doarmă lângă tovarăşii săi.
La Atena, cei doi miri mergeau de la o casă la cealaltă într-o căruţă trasă de catâri sau de boi şi mânată de un prieten al mirelui. Mireasa ducea un grătar şi o sită, simboluri ale activităţii domestice pe care sta s-o înceapă. Căruţa înainta încet, iar rudele şi prietenii mergeau pe jos în urma ei, la lumina torţelor şi în sunetul cântecului nupţial (hymenaios) care era acompaniat de liră şi oboi; mama miresei purta în mâna ei o torţă.
Tatăl şi mama mirelui aşteptau în pragul casei; tatăl cu o cunună de mirt pe cap, mama cu o torţă în mână. Peste capul miresei erau lăsate să cadă nuci şi smochine uscate, în virtutea unui ritual care se practica şi la primirea în casă a unui sclav nou. Miresei i se oferea o bucată din prăjitura nupţială, pregătită din susan şi miere, precum şi o gutuie sau o curmală, simboluri ale fecundităţii.
Mirii intră apoi în camera nupţială (thalamos) şi poate că numai atunci îşi scotea mireasa vălul. Uşa camerei era închisă şi păzită de unul dintre prietenii mirelui (numit thyroros), iar ceilalţi cântau în gura mare un imn nupţial şi făceau gălăgie, pe cât se pare, ca să alunge spiritele rele.
Fastul şi luxul din ziua nunţii variau în funcţie de averea fiecărei familii. Ospăţul nupţial era uneori atât de somptuos încât legea a limitat, în mai multe rânduri, numărul invitaţilor. Preoţii interveneau şi ei în căsătorii; se cunoaşte că, la Atena, preoteasa zeiţei Atena îi vizita pe soţi, iar la Cheroneea preoteasa Demetrei era aceea care îi unea.
A doua zi de după nuntă părinţii miresei veneau să aducă în chip solemn, în sunetul oboiului, daruri pentru noul cuplu (epaulia) şi cu această ocazie, desigur, înmânau şi dota promisă la engyesis.
Mai târziu, proaspătul însurat îi invita pe membrii fratriei sale la un banchet şi la un sacrificiu. El nu le-o prezenta pe soţia lui, dar, în felul acesta, le aducea la cunoştinţă în mod solemn că s-a însurat, fapt care urma să aibă multă importanţă în viitor de vreme ce băieţii lui aveau să fie primiţi în fratrie.
Dintre toate ritualurile de căsătorie cunoscute, nici unul nu pare menit să consfinţească în chip sensibil legăturile care se creează între soţi. Totul se orientează în schimb spre prosperitatea oikos-ului, mica celulă socială şi religioasă pe care o constituie noul cămin, ca şi spre procrearea copiilor care vor asigura viitorul acestui oikos. De exemplu, mireasa trebuie să mănânce în casa mirelui o bucată de prăjitură şi o gutuie, dar ea nu împarte cu soţul ei aceste alimente, aşa cum ne-am putea aştepta.
La Sparta, legislaţie privitoare la familie şi la raporturile dintre sexe era determinată de grija pentru eugenie în aşa măsură încât unui bătrân care avea o nevastă tânără i se îngăduia să aducă în casă un bărbat tânăr ca să se nască copii puternici şi sănătoşi.
Căsătoria se făcea între cetăţeni de acelaşi neam, unirile cu străinii putând avea urmări grave, mai ales pentru regi, care puteau fi înlăturaţi din această cauză. Pretendentul trebuia să ceară consimţământul tatălui. În cazul unor dispute între mai mulţi pretendenţi, cauza era judecată de către rege.
Zestrea era interzisă, doar în Creta se permitea ca fetele să primească jumătate din partea care revenea bărbaţilor. Ulterior, familiile care posedau mai multe domenii le utilizau pentru a-şi înzestra fiicele.
În cazurile în care soţii nu erau apţi fiziceşte să aibă copii sau dacă nu erau destul de potriviţi prin rang sau prin avere statul putea să intervină. Se cunosc prea puţine despre ceremoniile religioase.
Căsătoria spartanilor arăta ca o răpire: logodnicul îşi fura logodnica din mijlocul tovarăşilor ei şi o ducea în casa unei rude (nytnpheutria), care o ducea în odaia nupţială, îi tăia părul şi o îmbrăca în veşminte de bărbat, apoi stingea lumina.
Până când nu împlineau vârsta de 30 de ani, spartanii căsătoriţi nu-şi putea vedea soţia decât noaptea, pe ascuns. Se admitea ca un soţ căruia îi plăcea femeia unuia dintre prietenii săi să-i ceară s-o împartă cu el; de aceea un spartan putea spune că adulterul nu exista în patria lui, de vreme ce el avea loc cu consimţământul tuturor celor interesaţi.
Divorţul
Soţul dispune de dreptul de a-şi repudia nevasta atunci când o doreşte, chiar fără să invoce vreun motiv. Repudierea soţiei este chiar obligatorie în cazul adulterului soţiei, căci altfel bărbatul este lovit de atimie. Unul dintre motivele cel mai dese folosite în repudiere este sterilitatea soţiei. Dacă un bărbat se însura în primul rând pentru a asigura continuitatea familiei şi a cetăţii, despărţindu-se de o nevastă sterilă el nu făcea nimic altceva decât să îndeplinească o datorie patriotică şi religioasă.
Însă, faptul că femeia era însărcinată nu reprezenta o piedică în calea repudierii. La despărţire soţul trebuia să înapoieze zestrea soţiei lui, fapt care constituia singura frână – în multe cazuri o frână eficace – care oprea înmulţirea divorţurilor.
Dacă divorţul se obţinea uşor de către bărbat, în cazul soţiei care doreşte despărţirea, din punctul de vedere al legilor, ea se află într-o stare permanentă de incapacitate. Femeia trebuia să apeleze la arhonte, protectorul natural al celor lipsiţi de drepturi, căruia îi înmâna un document în care erau arătate motivele pe care se întemeiază cererea ei de despărţire. Acesta judeca gravitatea ofenselor suferite de soţie şi este foarte probabil că infidelitatea patentă a soţului nu era de ajuns pentru a-l determina să hotărască despărţirea, căci moravurile epocii admiteau fără rezerve libertatea sexuală a soţului. În schimb, loviturile şi bătăile suferite de soţie trebuie să fi constituit un motiv valabil, dacă ancheta dovedea că ele au avut loc.
Totuşi, opinia publică se pronunţa împotriva femeilor care se despărţeau astfel de bărbaţii lor. Euripide (în Medeea 236-237) arată cum Medeea, care vorbeşte ca şi cum ar fi o ateniană din vremea lui, o spune în chip limpede : E ruşinos pentru femei să-şi părăsească soţul şi nu le e îngăduit să-l repudieze.
Căsătoria este un contract care aducea obligaţii decât uneia din cele două părţi. Soţul îşi poate repudia soţia şi păstra copiii, fără altă formalitate decât o declaraţie faţă de martori, cu condiţia de a restitui dota sau de a-i plăti dobânzile. Divorţul cerut de femeie, în schimb, reuşeşte foarte rar şi numai în virtutea unei decizii judecătoreşti, motivată prin maltratări grave sau o infidelitate notorie.