Revoluționari din Țara Românească |
Singura provincie românească în care protagoniștii evenimentelor din 1848 au avut un model – cel francez – și o concepție clară despre revoluție a fost Țara Românească. Aici „Frăția” a pregătit opinia publică, o minoritate revoluționară activă a formulat planul și programul revoluției.
Exilul francez, participarea la evenimentelor din 1848 de la Paris, tratativele cu revoluționarii francezi și cu emigrația polonă au favorizat asumarea căii revoluționare în Țara Românească. Planul revoluției a fost dezbătut în 8/20 martie la întrunirea moldo-muntenilor la Paris care a decis izbucnirea revoluției române simultan în cele două provincii.
Pregătirea și izbucnirea revoluției
Declanșarea mișcării din martie în Moldova și reprimarea ei de regimul Sturdza, fără aportul emigrației moldovene, au făcut ca numai în Țara Românească să se exerseze modelul și planul dezbătut la Paris. Grupul de exilați munteni de la Paris a revenit în țară și a acționat în numele Frăției;, până la declanșarea revoluției, pe două planuri, politic și militar.
Pe plan politic a realizat alianța cu gruparea lui Heliade, negustori, intelectuali și o parte a boierimii liberale, constituind comitetul revoluționar, însărcinat să pregătească planul insurecției și actele sale programatice.
Comitetul a formulat Proclamația; și tactica insurecției, marcate de ideea compromisului dintre forțele angajate în alianță, sub semnul solidarității naționale. Proclamația a dat o interpretare națională conceptului de popor, în sensul de națiune, care reunește toate categoriile sociale, inclusiv boierimea, pledând pentru o solidaritate și nu pentru confruntarea între clase.
A doua direcție, militară, a urmărit atragerea unor ofițeri sau unități în favoarea revoluției, pentru răsturnarea regimului existent. În sensul accepțiunii generale în Europa, protagoniștii evenimentelor din Țara Românească au înțeles prin revoluție răsturnarea guvernului și a regimului existent și edificarea unuia nou. Deși în comitetul revoluționar s-a acceptat compromisul între forțele participante, o minoritate a sa a susținut și soluționarea unui program social mai radical.
Chiar dacă pregătirea revoluției relevă o serie de imperfecțiuni, aceasta a avut un plan de insurecție, o componentă militară, un program în numele căruia a izbucnit și a instaurat propriul regim politic. Planul insurecției prevedea izbucnirea ei simultană în 9/21 iunie 1848 în patru centre, în județele Prahova, Vâlcea, la Islaz și la București. La această dată ea a izbucnit numai la Izlaz din cauza represaliilor regimului Bibescu.
În 9/21 iunie, la Islaz, s-a desfășurat o adunare populară, la care a participat și miliția favorabilă revoluției, unde Heliade a citit Proclamația;, programul, și s-a constituit un guvern provizoriu. Participanții de la Islaz s-au îndreptat apoi prin Caracal spre Craiova, unde populația depune jurământul pe programul de la Islaz.
În București, insurecția s-a declanșat în 11/23 iunie, când populația orașului și țărănimea din împrejurimi au asaltat palatul domnesc, obligând pe domnitor să sancționeze constituția; și să accepte un nou guvern.
În noaptea de 13/25-14/26 iunie, domnitorul Bibescu a abdicat și a fugit în Transilvania, încredințând puterea unui guvern provizoriu, prezidat de mitropolitul Neofit, format din Ion Heliade Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, Gheorghe Scurtu, ca membri și Nicolae Bălcescu, Alexandru C. Golescu, C.A. Rosetti, Ion Brătianu ca secretari. Aceasta a încredințat puterea executivă unui minister constituit după structura celui regulamentar.
În 15/27 iunie, programul revoluționar, ce cuprinde 22 de articole, a fost expus în fața populației adunată pe Câmpia Filaretului numită de atunci Câmpia Libertății.
Proclamația de la Islaz
Proclamația elaborată de comitetul revoluționar înainte de izbucnirea revoluției și prezentată la Islaz, numită atunci „constituție”, a fost în realitate o declarație de drepturi, pe baza căreia urma să se elaboreze o constituție. Ea dă o largă extensie dreptului la libertate, înscriind: emanciparea clăcașilor, dezrobirea țiganilor, emanciparea izraeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți, libertatea tiparului, a cuvântului și a întrunirilor, libertatea învățământului.
Proclamația înscrie:
● principiul egalității, concretizat în egalitatea drepturilor politice și civile, desființarea rangurilor titulare, egalitatea în materie fiscală, de învățământ și între sexe;
● principiul fraternității, chemându-i pe toți locuitorii la aceleași drepturi și datorii într-o patrie dreaptă, înfloritoare; ideea înfrățirii oamenilor și a colectivităților sub semnul solidarității naționale a fost o idee dominantă a revoluției muntene, foarte bine exprimată de Heliade în Proclamație;.
● prevederi menite să înlocuiască vechiul regim politic cu unul nou, ce prefigurează un regim politic democratic, întemeiat pe principii liberale; în primul rând, acesta trebuia să se întemeieze pe o constituție elaborată de o adunare constituantă, pe baza principiilor înscrise în proclamație.
Instituțiile centrale ale statului preconizate erau:
● Adunarea generală, compusă din reprezentanții tuturor stărilor societății, și
● domnul, responsabil, ales pe 5 ani, din toate stările societății.
La nivel local, se propune principiul descentralizării administrative și denumirea de funcționar public. Alte prevederi ale Proclamației stipulau:
● contribuție generală, bancă națională,
● învățământ general, egal și gratuit în limba națională,
● desființarea pedepsei cu moartea și bătaia,
● autonomie administrativă și legislativă,
● abolirea Regulamentului organic.
Din motive de ordin tactic nu a vizat deschis problema raporturilor cu Poarta (Turcia și Rusia numiseră comisari în Țările Române cu misiuni de informare, iar în Basarabia erau concentrate trupe țariste).
Proclamația este o declarație de principii și nu un program de organizare pe baze noi și în forme noi a unui nou tip de stat și conține elemente esențiale ale unui sistem constituțional, inclusiv o declarație de drepturi. Este o etapă prealabilă constituției, constituind o proclamație-program, forma inițială a ceea ce urma să fie prima constituție din istoria noastră.
Guvernarea revoluționară
Guvernul provizoriu a început să organizeze noul regim politic emanat de revoluție, preocupat să soluționeze în primul rând problema puterii. În 13/25 - 14/26 iunie a făcut primele numiri de administratori de județe dar nu a reușit să înlocuiască integral vechea administrație și aparatul judecătoresc. Doar în 6 și 17 județe a reușit să instituie o administrație favorabilă noului regim, singură Oltenia fiind sigură din acest punct de vedere.
Abdicarea domnului Bibescu a lăsat nerezolvată problema puterii. Părăsind țara acesta a lăsat puterea guvernului constituit în urma insurecției. După o serie de șovăieli și căutări, revoluția a început organizarea noului regim, s-a constituit guvernul provizoriu, organ colegial, cu un președinte, 5 membri cu drept de vot deliberativ și 4 membri secretari de stat cu drept de vot consultativ, amintind formula directoratului francez.
Prezentarea „constituției” la București - 27 iunie 1848 |
Guvernul provizoriu exercita plenitudinea puterii – executivă și legislativă – în lipsa unui corp reprezentativ. Era o instituție cu caracter extraordinar și competență proprie, cu misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 22 de puncte ale proclamației.
Statul se conducea prin decrete ale guvernului provizoriu. Ministerul care era o instituție distinctă, subordonată guvernului provizoriu, a rămas în vechea organizare regulamentară, cu atribuții reprezentative. Comisarii de propagandă reprezentau o instituție echivalentă cu cea a comisarilor Convenției din Revoluția Franceză. Ei au fost numiți din primele zile ale revoluției la inițiativa lui Nicolae Bălcescu.
Decretul din 24/6 iulie care constituia oficial instituția comisarilor, consfințea o practică deja existentă. Potrivit instrucțiunilor guvernului cu privire la atribuțiile comisarilor, aceștia trebuiau să expliciteze Constituția în fața poporului, să organizeze gărzile naționale în județe, alegerile pentru Adunarea Constituantă, să supravegheze administrația locală și să înlăture elementele șovăitoare. Funcționau 3-5 comisari pe județ, majoritatea tineri aparținând cercurilor intelectuale sau burgheze, unii cu studii în Occident. O pondere însemnată în corpul comisarilor au avut-o ardelenii refugiați în Principate, care ulterior vor deveni lideri marcanți ai revoluției în Transilvania.
Garda națională a fost creată după modelul francez prin decretul din 14/26 iunie, dar organizarea ei avansa greu ca și constituirea armatei de voluntari care înlocuia miliția.
Proclamația prevedea întrunirea Adunării Constituante cu misiunea de a elabora noua Constituție. Divergențele cu privire la caracterul votului pentru alegerea deputaților (cenzitar sau universal) au amânat organizarea alegerilor și instituția nu s-a putut constitui.
Încă din primele zile guvernul a trecut la aplicarea programului revoluției. A legiferat egalitatea în drepturi cu ceilalți locuitori a evreilor și a populației de altă credință decât cea a majorității, a decretat desființarea bătăii și a pedepsei cu moartea, desființarea rangurilor boierești și eliberarea deținuților politici, a instituit principiile de libertate, egalitate, fraternitate ca principii ale noului regim.
În 14/26 iunie a decretat desființarea cenzurii în principat ceea ce a făcut posibilă multiplicarea presei politice reprezentând diferitele fracțiuni sau grupuri sociale angajate în revoluție: „Pruncul Român”, „Poporul Suveran”, „Amicul Comercianților”, „Învățătorul Satului”, „Reforma”, „România”, „Naționalul”.
Guvernul a dat un decret privind culorile steagului național – albastru, galben, roșu – cu deviza Dreptate - Frăție; și a proclamat eliberarea robilor boierilor.
Chestiunea agrară a provocat disensiuni și divergențe în guvernul provizoriu ilustrând fragilitatea compromisului realizat în primăvara anului 1848 de comitetul revoluționar. Disensiunile au fost determinate de opiniile divergente în privința momentului și a condițiilor în care trebuia aplicat punctul 13 din proclamație.
O minoritate, în frunte cu Bălcescu, susținea aplicarea imediată, în timp ce majoritatea, în frunte cu Heliade, susținea amânarea unei soluții până la întrunirea adunării constituante, singura îndreptățită în opinia lui Heliade să dea o soluție în problema agrară.
Decretul din 16/28 iunie lăsa neschimbate relațiile dintre proprietari și clăcași până la întrunirea Constituantei. Concomitent, o proclamație către săteni în foi volante aflată în contradicție cu decretul, desființa claca, lucrul la șosele, dar ea a fost anulată în 21 iunie printr-o nouă proclamație către țărani care le cerea să-și îndeplinească obligațiile către proprietari.
Articolul 13 al Proclamației; reflectă compromisul și situația de tranziție în această chestiune. Modul în care a fost formulat – „Emanciparea clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire” – indică faptul că a fost recunoscut caracterul servil al regimului agrar dar respinge teza vehiculată în epocă a dreptului istoric al țăranului asupra pământului. De asemenea, recunoștea legitimitatea istorică a marii proprietăți și obligația de a fi despăgubită pentru pământul acordat țăranilor.
În 1848 protagoniștii revoluției nu au avut o soluție clară în problema agrară ci numai una de principiu. Soluția exproprierii a provocat discuții în tabăra revoluționară. Majoritatea au conceput rezolvarea problemei agrare fără expropriere nu împotriva proprietarilor ci cu concursul lor.
Cele mai ample discuții au avut loc în Comisia proprietății; unde Ion Ionescu de la Brad a susținut exproprierea pentru împroprietărirea țăranilor reușind să cristalizeze o opinie favorabilă acestei soluții. Comisia proprietății a fost înființată prin decretul din 9/21 iulie dintr-un număr egal de deputați, ai țăranilor și boierilor (câte unul pentru fiecare județ) cu misiunea de a pregăti proiectul de lege care urma a fi supus constituantei, în spiritul art. 13.. Comisia și-a început lucrările în 9/21 august și a lucrat în nouă ședințe până în 19/31 august când a fost dizolvată. În ședința a șasea a votat împroprietărirea prin despăgubire dar propunerile concrete formulate au fost respinse.
Politica externă a regimului revoluționar
Pe plan extern, revoluția și-a propus abolirea formelor de limitare a suveranității de stat a Țării Românești și promovarea unor relații internaționale pe picior de egalitate cu alte state. În acest scop a creat organismul menit să realizeze aceste obiective înlocuind secretariatul statului cu ministerul treburilor din afară; care a și început să exercite dreptul de a întreține relații directe cu alte state.
Guvernul provizoriu a acreditat agenți diplomatici în exterior:
● Dumitru Brătianu pe lângă guvernele Ungariei și Austriei ulterior i s-a dat plenipotență și pentru toate puterile europene;
● I. Maiorescu pe lângă parlamentul german de la Frankfurt;
● A.G. Golescu la Paris;
● I. Ghica la Constantinopol.
A propus de asemenea marilor puteri stabilirea de relații diplomatice.
Preocuparea principală a guvernului provizoriu a fost recunoașterea internațională a noului regim. În mod expres, consulii străini și Turcia nu au recunoscut guvernul provizoriu dar prin relațiile ce le-au întreținut cu aceasta au acceptat de fapt; noua realitate. Locotenența domnească, în schimb, a fost recunoscută de jure; de către Poartă și consulii puterilor străine de la București.
O altă direcție promovată pe plan extern de guvernul provizoriu a fost modificarea statutului juridic internațional al țării:
● a impus exercitarea deplină a suveranității statului român în teritoriul său, ceea ce semnifică desființarea jurisdicției consulare,
● a precizat competențele ministerului de externe, similare cu cele ale reprezentantul țării la Constantinopol, ce a avut prin asimilare statut de agent, ceea ce însemna afirmarea individualității politico-juridice a statului român,
● a fost restaurată funcția de apărare a statului prin măsurile luate pentru organizarea armatei,
● autoritatea de stat românească a avut inițiative pe plan extern.
Revoluția și intervenția armată străină
Regimul politic a suferit modificări ca urmare a intervenției militare turcești. Intrat în țară la 19/31 iulie în fruntea unui corp de armată, Suleiman pașa a condamnat revoluția și instituțiile pe care le-a creat nerecunoscând regimul politic instaurat în Țara Românească. A condiționat începerea tratativelor de constituirea unei locotenențe domnești.
Adunarea populară de pe Câmpia Libertății a proclamat Locotenența din 6 membri (fostul guvern provizoriu) dar ea a fost respinsă de turci care au admis numai o Locotenență de 3 membri conform prevederilor Regulamentului organic ceea ce semnifica revenirea la legalitatea regulamentară.
Locotenența domnească formată din 3 membri - Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Christian Tell - a fost anunțată oficial la 28 iulie/9 august pe Câmpia Libertății. Ea fost recunoscută de Suleiman-pașa și de consulii străini care au și reluat relațiile oficiale cu Țara Românească.
Locotenența a acceptat propunerea lui Suleiman de a modifica în punctele cele mai radicale Constituția ce urma a fi prezentată sultanului spre aprobare – o gravă atingere adusă autonomiei recunoscute pe plan internațional.
O comisie din patru persoane a fost desemnată să prezinte la Constantinopol modificările Constituției. Propunerile acestea au fost respinse, iar la propunerea Rusiei Suleiman-pașa a fost înlocuit cu Fuad-pașa pentru a restabili situația la București.
La 18 septembrie 1848, în cadrul unei mari adunări, au fost arse la București copii ale Regulamentului Organic și Arhondologiei.
La 13 / 25 septembrie, în condițiile în care trupele turcești pătrundeau în București iar cele țariste înaintau spre Focșani, mii de locuitori al Bucureștiului erau pregătiți să oprească intervenția străină. Pe Dealul Spirii are loc o ciocnire între soldații turci și o companie de pompieri condusa de Pavel Zăgănescu. Rezistența armată nu a fost posibilă din cauza lipsei armelor și a munițiilor. Manifestațiile populare nu l-au putut împiedica pe Fuad să ocupe capitala Bucureștiul și să aresteze peste 200 fruntași.
În 15/27 septembrie au intrat în principat și trupele țariste în frunte cu Lüders. Fuad a anunțat restaurarea Regimului regulamentar și numirea caimacamului Cantacuzino.