Procesul revoluționar a avut anumite trăsături specifice: moderație și prudență în Moldova, radicalism în Transilvania, compromisul de acțiune în Țara Românească. Colaborarea social-politică a numeroase forțe și categorii sociale a permis anihilarea forțelor contrarevoluționare, rol important având masele populare.

Revoluția din Țara Românească, deși a oscilat în privința limitelor suveranității de stat între autonomie și independență, a creat, pentru scurt timp, un nou subiect de drept internațional, în măsură să-și precizeze singur poziția internațională. Spre deosebire de statutul internațional al guvernului provizoriu, statutul Locotenenței se caracterizează prin încălcarea autonomiei interne, restaurarea parțială a jurisdicției consulare, limitarea într-o mai mare măsură a suveranității.

În scurta perioadă cât a funcționat regimul instaurat de revoluție, statul român a desfășurat o politică externă în conformitate cu propriile interese, a întreținut prin ministerul de externe relații pe picior de egalitate cu alte state, a afirmat individualitatea politico juridică a statului român, în parte recunoscută și de puteri.

Revoluția română din Transilvania s-a exercitat împotriva ordinii de drept instaurată de revoluția maghiară pentru salvgardarea autonomiei statale a Transilvaniei considerată teritoriu național, a independenței națiunii române, pentru organizarea puterii acesteia în teritoriul său național. Soluția la care au recurs românii în final a fost aceea a federalismului pe baze naționale.

Prin memoriul din 25 februarie 1849 românii au reluat tactica legalistă a petițiilor adresate împăratului pentru a obține recunoașterea obiectivelor politice. Era consecința recunoașterii ordinii constituționale austriece. Petiția din 25 februarie 1849 reprezintă capul de serie al unui lung șir de memorii adresate cercurilor aulice până în decembrie 1851, un model pe care se întemeiază toate memoriile ulterioare care aproape fără excepție solicitau organizarea unei autonomii naționale românești în Austria. Alături de acest deziderat politic fundamental memoriile urmăreau să dea conținut, printr-un efort de instituționalizare, acestei autonomii naționale, în plan economic, cultural, bisericesc, în administrație, justiție, politică.

Revoluția română a îmbinat soluția reformistă, legalistă, cu insurecția împotriva ordinii constituționale instaurate de revoluția maghiară în faza ei finală. Formula reformistă avea în vedere un constructivism în plan național, original în concepția autodeterminării propusă de revoluția din 1848-1849, și continuat după pacificarea monarhiei printr-o tactică legalistă, ce susținea instituționalizarea și organizarea statului după principii naționale, democratice și de justiție socială.

În lupta pentru îndeplinirea unor largi obiective cu caracter național, colaborarea a numeroase forțe social-politice a permis anihilarea forțelor contrarevoluționare. Un rol semnificativ în acest sens l-au jucat masele populare. Aceasta explică, până la un punct, succesul revoluției în Țara Românească.

Intervenția militară a trupelor otomane și rusești în Principate și a ofensivei armatei maghiare în Transilvania a dus la înfrângerea revoluției, a demonstrat că, în acel moment, nu erau create condițiile constituirii unui stat național românesc suveran și independent.

Revoluția a deschis drum larg marilor mutații în sensul adâncirii procesului de modernizare și de renaștere națională în Principate, s-a probat capacitatea românilor de a-și croi drumul în istorie, pe baza propriilor lor forțe.

Revoluția a elaborat și a desăvârșit programul de construcție a României moderne, perfect legat de realitățile naționale. Toată istoria modernă a românilor, până la Marea Unire din 1918, a fost dominată, așadar, de lupta susținută a națiunii pentru aplicarea programului pașoptist, în vederea îndeplinirii revoluției pentru unita națională și a celei pentru independență.