Creația culturală Cronicari și cărturari Creația artistică Ctitori de cultură

Țările române aflate în sud-estul Europei, au suferit alternativ influență apuseană cât și răsăriteană în funcție de conjunctura istorică. Pe coordonatele ciocnirii între lumea occidentală și cea orientală, atunci când domnii se proclamau „apărători ai creștinătății”, Curtea de Argeș, Baia, Suceava, Alba Iulia, erau mai aproape de Europa Centrală. După căderea Ungariei sub stăpânirea turcească și a apropierii între Polonia și Poartă, influența moștenirii bizantine a renăscut în cadrul succesiunii, „Bizanț după Bizanț” (Nicolae Iorga) și s-a resimțit în ceea ce privește protocolul de curte, costumul, instituția domniei, dar nu a putut estompa componența occidentală manifestată în și prin intermediul Transilvaniei. Practic, până în secolul al XVIII-lea cele două fațete ale civilizației românești au concurat în realizarea unei culturi singulare în spațiul european. Cultura românească medievală a distins în mod ascendent principalele momente ale trecutului istoric, idealurile și aspirațiile claselor și claselor sociale. În funcție de cei cărora li s-a adresat în cadrul ei putem distinge componenta populară – izvor de înțelepciune –, și cea a clasei conducătoare în care găsim aspecte ale modului său de viață și gândire.

Cultura medievală s-a dezvoltat și în cadrul Bisericii a cărei limbă liturgică a fost slavona. Limbile de cultură ale evului mediu au fost: slavona, latina și greaca. Utilizarea lor a dus însă la limitarea accesului la cultură, în mare parte apanaj al boierimii.

Unitatea culturii medievale în cadrul unei diversități statale s-a ilustrat în colaborarea oamenilor de cultură români, afirmarea unității de neam și apoi naționale, circulația cărții în limba română cu precădere din Țara Românească și Moldova în Transilvania. Realizată în medii diferite, ca putere de cuprindere și influență, spiritualitatea românească medievală și-a dovedit viabilitatea și a contribuit într-o măsură deosebită la întărirea unității de neam.

Curtea domnească a constituit centrul vieții politice în țările române. La Alba Iulia, Târgoviște, Iași, s-au edificat o serie de construcții rezervate domniei pentru a o impune în fața marilor boieri, a maselor, a călătorilor străini. Au fost aduși meșteri din Polonia, Germania, Italia, care au contribuit la decorarea artistică și la mobilarea interioarelor conform stilului epocii, la creșterea gradului de rafinament și confort. Introducerea unor orchestre în special italieni, desfășurarea periodică a unor serbări și baluri însoțite de veșminte de inspirație apuseană. S-au alcătuit galerii de tablouri la curțile de la Iași și București.

Biserica a manifestat toleranță față de alte confesiuni. Au fost bine primiți în refugiu husiții (în timpul lui Alexandru cel Bun), calvinii și luteranii în secolul al XVI-lea în Moldova și Transilvania. Biserica ortodoxă a contribuit la menținerea spiritului propriu al românilor. Utilizând timp îndelungat limba slavonă, mănăstirile au devenit centre de cultură care adăposteau școli, tipografii, ateliere artistice la: Neamț, Trei Ierarhi, Hurez.

În domeniul arhitecturii religioase, în spiritul Renașterii, s-au realizat capele, decorații interioare ale palatelor episcopale catedralelor și mănăstirilor în stilul renascentist, baroc dar și moldovenesc și brâncovenesc.

Apariția și dezvoltarea orașului a contribuit în mod decisiv la evoluția edificiului social-economie, la afirmarea unor noi categorii sociale. În interior se aflau domnul și curtea sa, aparatul funcționăresc și administrativ, o populație aflată în general în creștere. Cele mai dezvoltate erau în Transilvania, iar cele din Țara Românească și Moldova erau asemănate cu unele târguri lipsite de ziduri de incinte puternic fortificate. Orașele în țările extracarpatice erau asemănătoare cu cele balcanice, cu acoperișuri din olane și șindrilă, unele elemente arhitectonice: fântâni, piețe, așezăminte de îngrijire socială, hanuri.