Istoria politică a Ţărilor Române în secolele XIV-XV se desfăşoară în strânsă legătură cu istoria Europei, îndeosebi a Europei de sud-est. Înconjurate de mari puteri europene, cum au fost Regatul maghiar, Regatul Poloniei, dar îndeosebi Imperiul Otoman, ele au fost menite să ducă o politică abilă, pentru salvgardarea independenţei. Astfel, cu Regatul Poloniei, cu care aveau frontiere comune au stabilit relaţii feudale de vasalitate pentru a contracara în acest fel tendinţele expansioniste ale Regatului maghiar.

Turcii stabiliţi în Europa în anul 1354 au cucerit, rând pe rând, ţările balcanice, din 1389, în urma luptei de la Kosovopolie, ţaratele bulgare de la Târna şi Vidin au fost cucerite, iar turcii îşi stabilesc frontiera pe linia Dunării, ceea ce va marca o nouă etapă în istoria românilor.

Turcii ajung în ultimul deceniu al sec. XIV pe linia Dunării şi intră în contact direct cu Ţările Române şi Ungaria în vremea sultanului Baiazid I (1389-1402). S-a deschis astfel o lungă perioadă de confruntări a puterii otomane cu Ţările Române. Timp de un secol şi jumătate tendinţa de expansiune a turcilor în direcţia Europei centrale a fost oprită de rezistenţa unită sau izolată a Ţărilor Române şi Regatului Maghiar, Dunărea a devenit un front de confruntări, un front european. Românii au fost un factor de primă importanţă în cruciada antiotomană. A fost o confruntare militară, însoţită de una confesională. Câteva mari personalităţi, oameni de stat şi în egală măsură militari excepţionali au ilustrat această perioadă a rezistenţei antiotomane.