Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

„Războiul Rece” descrie perioada de ostilitate între țările comuniste și capitaliste după cel de al doilea război mondial. Cu puțin timp înainte de semnarea armistițiului lumea a fost realiniată în două blocuri, separate ideologic, ireconciliabile și dominate de o neîncredere reciprocă. Perioada de începere și încheiere a „Războiului Rece” este discutabilă, dar este cert faptul că perioada de apogeu a acestui conflict a fost deceniul de după război, începând cu 1945. Pentru următorii 40 de ani se va duce un nou tip de război – „războiul rece” – în cadrul căruia propaganda nu mai susținea folosirea armelor, ci reprezenta o armă folosită în lupta dată pentru atragerea popoarelor lumii într-o anumită sferă de influență sau în alta.

După cel de al doilea război mondial, puterile aliate victorioase erau preocupate de reabilitarea popoarelor învinse pentru a le curăța de contagiunea fascistă cu care au fost infestate de guvernele lor discreditate și distruse. În Germania de Vest, procesul de reeducare s-a realizat printr-o completă restructurare a valorilor publice – o nouă constituție, un nou sistem de guvernare, o nouă curriculă școlară – și o campanie de propagandă care includea toate mediile pentru a „salva lumea de Germania și Germania de ea însăși”.

În contextul mai larg al perioadei de după război au fost instituite noi instituții democratice, precum Carta Națiunilor Unite și Declarația Drepturilor Omului, în timp ce, în spatele Cortinei de Fier, sovieticii au transformat în state comuniste țările ocupate de Armata Roșie în timpul războiului.

Pe măsură ce tensiunile și arsenalele nucleare luau amploare, echilibrul terorii devenea tot mai precar. Părțile se acuzau reciproc că reprezentau o amenințare la adresa păcii mondiale. În 1962, criza rachetelor din Cuba a adus lumea în pragul războiului și ca urmare a mișcărilor internaționale de pace, care s-au dezvoltat din teama față de acest aspect, sovieticii au lansat o masivă campanie pentru pace. Relativ ineficientă în Occident, această campanie a influențat totuși stânga intelectuală din vestul Europei și o parte din lumea ce trăia în statele aflate în curs de dezvoltare.

Cu toate că nu a existat niciodată o confruntare directă între S.U.A. și U.S.S.R., totuși aliații lor au fost implicați în ostilități directe, ca în războaiele din Coreea și Vietnam. Singurul război direct care a avut loc între cele două superputeri a fost unul de propagandă prin care se urmărea îndoctrinarea propriilor cetățeni și atragerea cetățenilor din alte state sub influența regimurilor politice proprii. Perioada de tensiune sovieto-americană care a urmat invaziei sovietice din Afganistan în 1979 este numită uneori „al doilea Război Rece”. Purtat pe diferite fronturi, acest război și-a asumat diferite forme, dar în esență a rămas un exercițiu de persuasiune în masă.

Pentru o lume recent ieșită din cel mai mare conflict din istorie acest lucru ar fi trebuit să fie suficient de dureros, însă odată cu apariția armelor nucleare umanitatea s-a trezit într-o nouă eră terifiantă a confruntărilor ideologice, într-un război al cuvintelor conduse de frică și de logica militară rece a „distrugerii reciproce asigurate”. Pentru a justifica marea cheltuială de a menține aceste arme apocaliptice, ambele părți trebuiau convinse și să li se reamintească periodic de intențiile rele ale părții adverse.

După al doilea război mondial, Germania a fost împărțită în Germania de Est comunistă și Germania de Vest capitalistă. Guvernul comunist est-german și-a înșelat populația susținând că avioanele americane au împrăștiat peste culturile est-germane gândaci de cartofi Colorado pentru a le distruge recoltele. În realitate, înmulțirea acestor dăunători s-a datorat faptului că cele mai multe pesticide au fost trimise în Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, guvernul a obligat copiii să colecteze manual toți gândacii ce au invadat culturile de cartofi și au utilizat afișe de propagandă care arătau gândacii de cartofi îmbrăcați în uniforma soldaților americani pentru a transmite populației cine este de vină pentru asta. Finalizat în 1962, zidul Berlinului a devenit simbolul universal al unei lumi divizate, manifestarea fizică a „Cortinei de fier”. Fără îndoială că sovieticii au urmat această politică de izolare pentru a-și proteja populația de influența „malefică” a Occidentului, prezentând trunchiat modul de viață din exteriorul granițelor blocului comunist, cel puțin până în momentul în care acestea au fost penetrate de noile medii în anii ʼ70 și ʼ80. „Cortina de fier” a fost o oportunitate de a arăta occidentalilor o imagine falsă despre poporul sovietic și intențiile sale.

Pe plan intern, statele comuniste au folosit propaganda pentru a-și izola cetățenii, folosind ceea ce William E Griffith numea „propagandă de dictatură”, și a le prezenta viziuni proprii asupra tuturor evenimentelor care au avut loc sau ar fi putut avea loc, dar și pentru a influența dezvoltarea personalității umane. La fel, Statele Unite și aliații acestora încercau să-și convingă cetățenii că trăiau în cea mai bună societate posibilă. Poate că nu a fost la fel de liberă, democratică sau egalitaristă precum își propunea propaganda, însă a dus la explozia pieței libere, înființarea statului de drept, respectarea individului și a drepturilor omului. Un sistem ce propunea astfel de convingeri a fost unul de succes în ciuda eforturilor oponenților interni sau străini.

În această perioadă televiziunea a jucat pentru prima dată un rol important în cadrul propagandei. Totuși, în Occident a atins penetrarea maximă în anii ʼ60, mai devreme față de cetățenii din blocul sovietic care au beneficiat de ea abia în anii ʼ70. În mod consecvent, în anii de început ai Războiului Rece principala propagandă media a rămas radioul și filmul.

Fiecare parte tindea să exploateze punctele slabe ale celeilalte. Propagandiștii americani criticau negarea libertăților fundamentale ale oamenilor de către regimul sovietic, cum ar fi libertatea de exprimare, libertatea de circulație etc., în timp ce sovieticii evidențiau inegalitățile sistemului capitalist – datoriile și șomajul din țară, exploatarea imperialistă în exterior. Știința, artele sportul și exploatarea spațiului au fost toate exploatate de ambele părți în încercarea de a demonstra superioritatea propriului lor sistem.

Propaganda sovietică – și cea comunistă, în general – a încercat, de asemenea, să izoleze statele din lumea a treia de influența Statelor Unite și a aliaților săi, prin prezentarea unor imagini nefavorabile a acestora, ceea ce a dus la un război cultural.

Propaganda americană de peste ocean a fost concepută pentru a oferi un suport acțiunilor și atitudinii Statelelor Unite. În acest sens, au înființat o serie de agenții oficiale, precum U.S.I.A. (U.S. Information Agency), care a activat între anii 1953 și 1999.  Numeroase instrumente ale propagandei americane au fost coordonate la început de către Consiliul Strategic Psihologic, creat în timpul administrație Truman, apoi de către Consiliul Coordonator Operațional creat pe parcursul administrației lui Eisenhower. În anii 1990, când au fost desigilate arhivele, a devenit clar faptul că americanii, și într-o măsură mai mică guvernul britanic, au urmat o politică de influențare ascunsă care a implicat distribuirea unei propagande negative anticomuniste prin susținerea unor operații individuale nonguvernamentale. În mod surprinzător, în ciuda rezultatului final al Războiului Rece care a însemnat distrugerea Uniunii Sovietice, la sfârșitul războiului propagandistic mulți americani au rămas cu convingerea că S.U.A. nu a avut succesul scontat. Din diverse motive, mulți americani deopotrivă din guvern și societatea civilă erau îngrijorați din cauza faptului că marea „Campanie a adevărului” (caracterizarea lui Truman în 1950) nu și-a atins scopul,  însă s-au înșelat.

În timpul Războiului Rece toți creatorii propagandiști au utilizat propria interpretare a „adevărului” pentru a oferi cetățenilor și lumii un punct de vedere ideologic. În ciuda noilor cadre de referință, în analiza finală, propaganda Războiului Rece a revenit la conceptele tradiționale, având ca rezultat diferite interpretări ale „libertății” sau „securității”, demonstrând încă o dată că propaganda care funcționează cel mai bine este aceea care pare să necesite cel mai mic efort de convingere.

în complementarea activităților ce implicau propaganda convențională, puterile occidentale au adoptat o abordare la care se făcea referire folosind termenul „diplomație culturală”. Concepută pentru a promova realizările culturale occidentale și pentru a favoriza înțelegerea între națiuni, aceasta implica misiuni culturale în alte țări aflate în curs de dezvoltare sub forma organizării de activități cum ar fi: cursuri de limbi străine, evenimente artistice și tabere de schimburi studențești. Britanicii foloseau această abordare prin intermediul Consiliului Britanic încă de dinaintea războiului, însă politica americană era de obicei aceea de a lăsa activitățile culturale internaționale în mâinile organizațiilor comerciale sau filantropice. Ar fi dificil de subestimat influența filmelor hollywoodiene, a muzicii populare americane și a brandurilor bunurilor de consum, precum Coca-Cola, Ford sau Frigidaire. De fapt, pe termen lung, acestea ar putea reprezenta cele mai potente surse de propagandă disponibile în S.U.A. pe parcursul întregii perioade a Războiului Rece. Bineînțeles, pentru cei a căror balanță nu înclina în mod deosebit spre Occident, aceleași branduri reprezentau tot ce era indezirabil în sistemul capitalist devenind o caracteristică a propagandei moderne de opoziție. În jurul anului 1989 sistemul sovietic era aproape de colaps. În lipsa susținerii armatei sovietice, regimurile comuniste din țările Pactului de la Varșovia își pierdeau controlul asupra puterii și într-un interval de câteva luni un val de schimbări politice avea să treacă prin Europa de Est.

Propaganda în timpul războiului rece și-a fundamentat abilitatea și intensitatea prin denigrările reciproce ale capitaliștilor și comuniștilor. Țările comuniste, în frunte cu U.R.S.S., s-au declarat ca fiind țări pacifiste, împotriva războiului, care implicit era urmărit doar de țările capitaliste. Deși ambele părți au lansat o propagandă reciprocă existau diferențe semnificative în caracteristicile fiecărei propagande. În general, există două trăsături majore care se evidențiază în diferențierea lor. Prima este propaganda ideologiei și, a doua, cea a personalității.

Influența, puterea și autoritatea vin întotdeauna cu o responsabilitate imensă cu privire la modul cum se obține și cum se susține continuitatea acestora. De-a lungul istoriei, au existat numeroase ocazii pentru a dovedi că propaganda și-a jucat rolul de a obține și menține puterea. Un conducător poate crea propagandă și propaganda poate crea un lider. Propaganda poate fi rezumată ca fiind o artă de modelare și influențare a gândirii, emoțiilor și comportamentului individual sau de grup, cu sau fără consimțământul reciproc. Pentru un lider sau un lider în devenire efortul de a câștiga inimile și mințile oamenilor este posibil prin orice mijloace ale activității umane. Majoritatea maselor este preocupată de onestitatea și integritatea unui lider. Este examinată fiecare mișcare a liderului și se ia hotărârea de a urma sau nu liderul. Prin urmare, conturând gândirea acelor mase conducătorul trebuie să-și pună în evidență cele mai bune abilități, de exemplu de orator, prin intermediul mitingurilor de masă, dezvoltarea de programe, muzică, literatură, artă, activități sportive și pricepere mentală. Propaganda Războiului Rece între capitaliști și comuniști s-a concentrat mai ales pe țeluri ideologice și personalități. Dintre cele două, comunismul a perseverat mai mult în exagerări la adresa conducătorilor.

Au existat două trăsături distincte majore în câmpul propagandei ideologice și a personalității. Acestea prezintă unele exemple ilustrative pentru a furniza o înțelegere lucidă a problemei. Concluzia care reiese de aici este aceea că propaganda comunistă a pus accent mai mult pe propaganda de personalitate, comparativ cu ceea capitalistă (concluzie bazată în general pe surse din ziare, reviste, cărți, surse online).

Prima și cea mai remarcabilă diferență dintre cei doi poli este propaganda ideologiei. Occidentul, în special Statele Unite și Marea Britanie, a reprezentat imaginea strălucitoare a capitalismului, în timp ce U.R.S.S. și cel mai apropiat aliat al său după cel de-al doilea război mondial, China au reprezentat imaginea evidentă a comunismului. Acest aspect era evidențiat într-un document al Biroului de Externe din decembrie 1951 care preciza: „Războiul Rece estre o luptă pentru mințile oamenilor. Este o luptă pentru a stabili dacă omenirea ar trebui să-și îndrepte speranța spre U.R.S.S. sau spre democrația occidentală”.

Regimurile totalitare din URSS și țările comuniste satelit au folosit o propagandă represivă care a criticat și interzis, în granița Cortinei de Fier, idealurile democratice, cum ar fi spiritul antreprenorial sau prosperitatea individuală. Oamenii care trăiau în țările comuniste nu le era permis să critice poziția oficială sau să fie în dezacord cu ea. Cei care nu se conformau au fost arestați, torturați, închiși și, de multe ori, chiar uciși. Cu toate acestea, în mass-media era reflectată imaginea unei lumi care trăiește fericită sub comunism.

Propaganda în afara granițelor era esențială pentru a câștiga încrederea, respectul și suportul lumii prin portretizarea superiorității ideologiei în obținerea unui stil de viață progresiv. În primul rând, sarcina propagandei i-a fost atribuită în principal Agenției de Informații a S.U.A. (U.S.I.A.), iar în Marea Britanie Departamentului de Cercetare Informațional (I.R.D). Pentru comuniști, rolul de propagandist i-a revenit Partidului Comunist.

În U.R.S.S., funcția a fost deținută de Departamentul de Agitație și Propagandă (Agitprop) o secțiune a Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic. Principala responsabilitate a Agitprop era aceea de a antrena și superviza politica de propagandă domestică și străină. În lume, Agitprop funcționează sub auspiciile Departamentului de Agitație și Propagandă a Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste, înființată în august 1924. Activitatea departamentului a fost divizată în patru secțiuni: pentru agitație, pentru propagandă, pentru presă și publicare și pentru centralizarea experiențelor celorlalte secțiuni.

Primei secțiuni i-a fost atribuită popularitatea ideilor și sloganurilor Cominternului, precum și elaborarea formelor și metodelor de educație în cadrul partidului. Totodată susținea elaborarea și difuzarea materialului educațional, curricula pentru școlile de partid și cursuri ce foloseau materiale marxiste. Sarcina principală a secțiunii de presă era ghidarea și supervizarea presei și publicațiilor partidului Comunist și de a emite instrucțiuni pentru acestea. În China, sarcini similare au fost efectuate de către Departamentul de Propagandă al Comitetului Central al Partidului Comunist. La fel ca și omologul său sovietic, departamentul determina conținutul propagandei și al îndoctrinării, făcea planuri generale în acest domeniu, controla dezvoltarea propagandei media și a modalităților de îndoctrinare. De aici și contrastul cu țările capitaliste unde agențiile guvernamentale – indiferent de partidul politic care conducea guvernul – acționau în calitate de propagandist, pe când în țările comuniste, partidul însuși, cel comunist, deținea această funcție de propagandă.

Agenție de Informații a Statelor Unite (U.S.I.A.) și-a stabilit nișa prin conceperea și realizarea de programe de propagandă anticomunistă bazată pe trei teme speciale: denunțarea comunismului, evidențierea sistemului capitalist și promovarea democrației. U.S.I.A. promovează aceste teme prin ambele mijloace: vizibile și ascunse. În mod similar, Departamentul de Cercetare Informațională (I.R.D.) a făcut propagandă anticomunistă atât acasă cât și peste ocean folosind mijloace de natură ofensivă, defensivă și subversivă. Departamentul a adoptat o poziție ofensivă în lupta propagandistică împotriva Uniunii Sovietice și a aliaților săi, după o notificare conform căreia viitoarele conflicte nu vor mai include agresiune militară directă, ci mai degrabă vor face vizibile sau nu acțiunile ideologice prin producția și distribuția materialelor propagandistice. Acțiunile vizibile au fost efectuate prin intermediul presei scrise, difuzarea știrilor, filme, cărți și biblioteci, expoziții și programe de schimb.

Acțiunile sub acoperire în cauză au fost realizate de U.S.I.A. sub atenta supraveghere a C.I.A. (Agenția Centrală de Informații), ca de exemplu în Cuba sau alte câteva țări cu înclinații comuniste din vestul și estul Europei, Orientul Apropiat, Orientul Îndepărtat și America Latină. Printre acțiunile planificate s-au numărat propaganda, sabotajul și acțiunile subversive, prin susținerea mișcărilor de rezistență, a guerilelor și a elementelor anticomuniste. Acțiunile subversive de condamnare a ideologiei comuniste și a susținătorilor ei au fost cel mai populare abordări C.I.A., ceea ce a devenit evident în Cuba prin efortul de a răsturna regimul președintelui Fidel Castro, în 1962. Suma totală estimată că a fost alocată pentru realizarea acestei sarcini a fost de 40 de milioane dolari în 1963, respectiv 60 de milioane în 1964. În mod contrar, în Uniunea Sovietică și China nu există dovezi clare ale unor astfel de activități de propagandă subversivă străină implicate în răsturnarea oricărui regim din lume. Într-adevăr, aceste state s-au implicat intens în activități de propagandă străină, însă nu prin acțiuni sub acoperire folosind propriul personal (sovietic sau chinez).

Propaganda străină comunistă a vizat țările țintă prin folosirea tacticilor de denunțare a S.U.A. și a reprezentantelor acesteia, precum NATO, lăudând superioritatea militar-științifică a sovieticilor și convingând aceste țări țintă de cauza lor comună și anume aceea de a fi  popoare muncitoare și iubitoare de pace. Uniunea Sovietică a continuat să pozeze în protectorul păcii mondiale, manipulând unele agenții internaționale, precum Consiliul Persoanelor Afro-Asiatice și Consiliul Păcii Mondiale, în încercarea de stabili aspirații naționale locale împotriva amenințării neocolonialismului occidental.

Propaganda americană din Războiului Rece promova capitalismul și democrația, critica sistemul comunist, nu numai în mass-media, dar și în artă. Acesta s-a axat pe concepte, cum ar fi familia, școala și comunitate de muncă și sublinia avantajele de a trăi într-o țară liberă, în cel mai bună lume posibilă. De exemplu, în filme – cum ar fi „Red Dawn” – și romane de spionaj – cum ar fi seria James Bond scrise de Ian Fleming –, a fost descrisă lupta dintre democrație și comunism, învingătoare fiind întotdeauna democrația.

Una dintre cele mai importante propagande ideologice ale SUA în 1950 a fost prelucrarea termenului „Capitalismul poporului” apărut în timpul mandatului lui Eisenhower. Provenit de la consilierul lui Eisenhower, T.S. Repplier, termenul reprezenta o încercare de a transmite lumii prosperitatea materială americană și oportunitatea dezvoltării individului. Folosită pentru a contracara propaganda comunistă, mai ales carăspuns chemării la „coexistență pașnică” a lui Nichita Hrușciov, sarcina propagării acestui termen i-a fost atribuită U.S.I.A. prin mijloace de imprimare, film, târguri, expoziții și programe de schimb pentru a alimenta imaginea binevoitoare a capitalismului.

În Statele Unite, senatorul McCarthy s-a folosit de teama americanilor față de bombele nucleare ale sovieticilor pentru a obține capital politic pentru un al doilea mandat. Propaganda lui a instituit o vânătoare de vrăjitoare la nivel național, acțiunea sa fiind puternic sprijinită și de către Biroul Federal de Investigații, condus de J. Edgar Hoover. Filme de propagandă, cum ar fi „Red Nightmare” exploata frica publicului american față de un atac nuclear sovietic. McCarthy a pierdut puterea în mai puțin de șapte ani, dar moștenirea sa a supraviețuit pentru mai multe de două decenii.

În contrast cu dihotomia inspirată din comunism a clasei asuprite și a clasei conducătoare vicioase, „Capitalismul Poporului” a sprijinit creșterea veniturilor și dezvoltarea clasei de mijloc americane. Conform acestui concept, propagandiștii au afirmat că S.U.A. a evoluat la cel mai înalt nivel de trai din lume prin  realizările din domeniul automatizării, noilor afaceri, securitate socială, beneficii de spitalizare, sindicate, educație publică și cel mai bun sistem universitar din lume. Asigurând vaste oportunități pentru afluența de personal, propaganda capitalistă a fost direcționată spre publicul larg, neținând cont de originea socio-economică a acestuia.

Pe de altă parte uzând de conceptele „mase” și „clase asuprite”, simbolizate de termenul „proletariat”, propaganda comunistă condusă de către Departamentul de Agitație și Propagandă (Agitrop) și-a direcționat propaganda în principal către muncitori, țărani și tineri. Conceptul de „proletariat” este unul în contrast puternic cu acela de „burghezie”, fiind popularizat de Karl Marx și Friedrich Engels în cartea „Manifestul Comunist” din secolul al XIX-lea. Ei afirmau că „proletariatul trece prin diverse etape de dezvoltare. Odată cu nașterea sa începe și lupta cu burghezia. La început aceasta este dusă de lucrători particulari, apoi de muncitorii din fabrici, apoi de comercianți, într-o localitate împotriva burgheziei locale care îi exploatează în mod direct”. Ulterior, au subliniat că de asemeneaclasa muncitoare de jos, micul manufacturier, negustorul, artizanul, țăranul, toți aceștia luptă împotriva burgheziei, pentru a salva de la dispariție existența lor ca parte a clasei mijlocii”. Comuniștii din Uniunea Sovietică, China și celelalte state comuniste s-au folosit în mod constant de clasa muncitoare în încercarea de a portretiza forțele capitaliste ca fiind niște forțe decadente și dezintegratoare ale societății moderne, iar forțele socialiste, în schimb, ca acele forțe în creștere care se îndreaptă spre victorie. Stalin, liderul Uniunii Sovietice înainte de 1953, a subliniat nevoia de mobilizare a maselor într-o mare armată în scopul de a strivi forțele reacționare, burghezia și a elibera calea pentru forțele avansate ale societății. 

Comuniștii au privit această mișcare drept „internaționalism”, adică solidaritatea muncitorilor indiferent de granițe, rasă sau religie. Prin urmare, comuniștii exploatează mereu organizațiile de masă, fiecare dintre ele având responsabilitatea de a atrage în jurul său o anumită grupare specială, în sprijinul regimului. Printre acestea se găseau muncitorii și tinerii doritori să-și propage ideologia la nivel mondial, de exemplu Federația Mondială a Sindicatelor Comerciale”, „Uniunea Internațională a Studenților” și „Federația Mondială a Oamenilor de Știință”.

Termenul de „coexistență pașnică” a fost pentru prima dată folosit de Nikita Hrușciov la Ambasada Albaniei în aprilie 1957, cu intenția de a denunța crimele lui Stalin. Hrușciov a spus că: „Nu vom ridica niciodată armele pentru a impune ideea de comunism asupra nimănui. Noi nu avem nevoie să facem așa ceva pentru că ideile despre comunism exprimă interesul vital al maselor populare. Ideile noastre, cele de comunism, au o atât de mare vitalitate încât nici o armă nu le poate distruge, nici măcar arma nucleară nu poate ține în frâu dezvoltarea acestor idei progresiste. Ideile noastre vor captiva mințile omenirii. Încercările imperialiștilor de a stopa răspândirea ideilor comunismului prin forța armelor sunt sortite eșecului … de 40 de ani capitaliștii au reiterat ideea că … proprietatea privată este omnipotentă. Noi afirmăm că ideile comunismului vor triumfa în final. Prin urmare, repetăm iar și iar: lăsați-ne să coexistăm în mod pașnic” .

Un alt dispozitiv major pentru propagarea ideologiei comuniste, aspect absent în propaganda capitalistă, a fost înființarea școlilor de partid. Aceste școli aveau rolul de îndoctrina cadrele pentru a susține ideologia comunistă și de a o prezenta maselor. În URSS, nevoia de înființare a școlilor de partid a fost stimulată de Planul Cincinal al lui Stalin, în 1928, în urma căruia s-a inițiat reorganizarea totală a sistemului educațional al URSS. Elementele centrale a sistemului de școli de partid conceput de Stalin se aflau de sus până jos sub control centralizat, în strânsă coordonare cu cerințele industriale ale URSS, cu eliminarea cursurilor de științe sociale și înlocuirea lor prin cursuri de ideologie marxist-leninistă și în final recrutarea viguroasă și plasarea studenților proletari.

Propaganda ideologică între acești competitori s-a derulat și în domeniul artelor. Propaganda culturală oficială a URSS în timpul Războiul Rece, numită astăzi „realism socialist”, este un stil de artă ce reprezenta viața de zi cu zi a clasei muncitoare și îi prezenta pe conducătorii țării, în special pe Stalin, ca pe niște eroi. Multe picturi i-au portretizat împreună pe muncitori alături de uneltele lor sau pe fermieri care lucrează sau sărbătoresc, ca de exemplu lucrarea lui Serghei Gerasimov „Sărbătoare la colhoz”. Ca și în orice alte aspecte ale vieții de zi cu zi, artiștilor nu li s-a permis să critice ceva ce era greșit în societate. Arta trebuia să exprime fericire și optimism.

În acest cadru, arta și artiștii occidentali cu viziune estetică au fost portretizați drept dușmani externi care reprezentau un pericol pentru ideologia sistemului comunist. În 1946, Comitetul Central al Partidului Comunist a precizat clar, în decretul său privind arta și artele vizuale, că toate formele de activitate intelectuală în URSSS trebuie să deservească scopuri politice și că nu poate exista artă sau știință de dragul frumuseții sau adevărului. Vladimir Kemenov, un critic de artă a identificat o distincție clară între „anti-umanismul” „artei burgheze reacționare a epocii imperialiste” și principiile egalitariste ale „celei mai înalte și celei mai progresiste” culturi a URSS. Această distincție a fost rezultatul unui lung proces de declin artistic occidental care a început cu dezvoltarea estetismului la mijlocul secolului al XIX-lea. Asociind acest tip de artă a „realismului socialist” cu principiul egalitarist al marxism-leninismului, Kemenov a susținut că este clădit pe ideile de patriotism și egalitate, de fraternitate, umanism, de luptă pentru libertate individuală, emancipare și libertate a femeilor.

Măsurile ofensive împotriva artei și culturii occidentale au continuat cu lichidarea Muzeului Moscovei de Artă Nouă Occidentală. Cu consimțământul lui Stalin, în 1948, muzeul a fost închis și clădirea a fost transformată în sediul Academiei de Arte nou înființată pentru a promova arta „realismului socialist”. Ideea „realismului socialist” a apărut în China și a fost practicată pe scară largă având o mare susținere din partea lui Mao Zedung, președintele Partidului Comunist din China. Din punctul de vedere al lui Mao „nu există așa ceva ca artă de dragul artei. Artă care se situează deasupra claselor, artă care se detașează sau este independentă de politică.”  Punând pe picioare propria sa organizație de propagandă în 1962, Mao a subliniat necesitatea creării mai multor opere literare și de artă cu scopul de a disemina gândirea sa revoluționară socialistă cu accent pe țărani și clasa muncitoare. Mao afirma că „cea mai bogată sursă de putere pentru a susține un război se află în masele de oameni”.  Afișe de propagandă, cele mai utilizate mijloace propagandistice ale lui Mao Zedung, au fost publicate în Shanghai, cetatea sa politică majoră și cel mai mare centru de publicare al Chinei. Temele afișelor variau de la promovarea revoluției culturale la criticarea oponenților lui Mao și de la promovarea politicii externe anti-imperialiste la alimentarea poporului său cu patriotism. Afișele de propagandă erau prezentate într-un mod viu și colorat cu scopul de penetra fiecare nivel de grupuri și organizare socială. Imagini strălucitoare cu sloganuri politice i-au permis pătrunderea într-un mod aproape subconștient. Anii marilor mișcări de mase, precum Marele Salt Înainte (1958-1960) și, ulterior, Revoluția Culturală – când milioane de oameni au fost mobilizați în acțiune, au fost martorii punctului culminant al producției de afișe.

Propaganda personalității a reprezentat o altă categorie de propagandă care a câștigat valabilitate în timpul Războiului Rece, în mod particular în țările comuniste. În acest tip de propagandă, accentul principal este pus pe personalitatea umană sau pe trăsături care pot fi exploatate, oricare ar fi ele – sacru precum un înger sau rău precum o vrăjitoare. Obiectivul este acela de denunța sau a diviniza. În timp ce capitaliștii aveau tendința de a-și denunța adversarii, comuniști aveau mai mult interesul de a diviniza – fapt cunoscut sub denumirea de cult al personalității – și mai puțin interesul de a denunța personalitatea adversarilor. Nu au existat dovezi clare ale divinizării prin niciun fel de mijloc din partea propagandei capitaliste în timpul Războiului Rece, deși lui Winston Churchill din Marea Britanie i s-a atribuit mai târziu apelativul de „profet al Războiului Rece”, în timp ce în partea opusă blocului pot fi găsite cu ușurință lucrări din abundență. În sistemul comunist era clar faptul că un „om comandă și ceilalți se supun”.  Prin urmare acel „singur om”, care echivalează cu dictatura, va fi întotdeauna privit ca sacru, suprem și robust. Scopul său este a-i face pe oameni să rămână subjugați și sensibili la apelurile politice. Printre cele mai populare mijloace de propagandă a personalității se numără caricaturile și desenele politice, lucrările literare și de artă, precum afișe, poezii și filme artistice, titlurile sugestive și retorica în discursuri.

De la începutul Războiului Rece, în URSS animarea politică era diferită prin stil și conținut de cea din Occident. Caricaturile politice reprezentau instrumente de propagandă ale regimului. Atât Stalin, cât și succesorul său Hrușciov, credeau cu tărie că presa era arma ideologică cea mai puternică a elitei comuniste. Spre deosebire de controlul sovietic, independența relativă a presei în Occident a însemnat posibilitatea de a putea alege urmarea propriei agende, fie de dreapta sau de stânga. Publicația comunistă „Daily Worker” a urmat linia sovietică pe tot parcursul Războiului Rece cu mici interferențe din partea Guvernului Britanic. Pavel Sautikov, editor la ziarul „Pravda” în timpul lui Hrușciov, credea că cea mai mare responsabilitate a unui caricaturist sovietic era „marea sensibilitate la nevoile partidului”. Un adevăr interesant de știut este acela că nicio caricatură de-a lui Stalin nu a apărut în vreo publicație sovietică în timpul vieții lui. Acest lucru se datora pretențiilor perfecționiste ale lui Stalin în ceea ce privește calitatea propriei caricaturi și neîncadrarea în standardele impuse de el putea duce chiar și la uciderea caricaturistului. Prin urmare, prima caricatură a lui Stalin a fost publicată pe 7 martie 1953, la două zile după moartea sa, pentru a elogia munca și învățăturile sale. Între timp, prima caricatură a unui lider politic sovietic publicată după cel de-al doilea război mondial a fost imaginea lui Hrușciov atacând omul de zăpadă ce reprezenta Războiul Rece. În contrast cu această divinizare, capitaliștii au publicat unele caricaturi care urmăreau să discrediteze și să denunțe liderii comuniști. Desenele îi prezentau deseori pe liderii adversarilor în situații stângace și în imagini sumbre, în timp ce proprii lideri apăreau în imagini având un aspect îngrijit și viguros.

Afișele de propagandă au reprezentat una dintre cele mai populare metode de divizare a liderilor politici din istorie. În China comunistă, de-a lungul istoriei sale, arta a devenit un mijloc important în diseminarea ideologiei și educarea maselor. Odată ce Republica Populară Chineză a fost înființată în 1949, a început distribuirea de afișe de propagandă în întreaga țară cu scopul de a convinge oamenii de capacitățile Partidului Comunist și de a-i atrage în a fi credincioși lui Mao Zedung. Această propagandă a luat amploare în mod deosebit în timpul Marelui Salt Înainte (1958-1960) și (1966-1976). Pe parcursul acestor ani președintele Mao Zedong se pare că a devenit singurul subiect permis al acelei ere. Portretul său era vopsit pe un fond de culoarea roșie și în alte tonuri calde pentru a crea un efect strălucitor și, de asemenea, cu scopul de a deveni o sursă de lumină care să ilumineze poporul, precum un soare. De altfel, Mao a devenit o prezență obișnuită în fiecare locuință, de obicei sub forma portretului său oficial sau prin afișe.

Aceleași tendințe erau evidente în toate țările comuniste precum URSS, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba ș.a.. Așa cum a fost menționat mai devreme, o conducere dictatorială – care este evidentă într-un sistem condus de un singur partid comunist – va înclina întotdeauna spre utilizarea acestui tip de propagandă pentru a legitima sursa ei de putere și de a insufla un sentiment de credință prin acest tip de metodă oarecum „superstițioasă”.

În URSS, Stalin a fost cel mai ridicat în slăvi conducător după Lenin, în special la începutul Războiului Rece. Într-adevăr, Stalin și Mao s-au bucurat ambii de statutul de cei mai mari conducători, cu o influență extinsă. Stalin a fost descris ca stând în centrul lumii cu toți ochii audienței ațintiți asupra sa, plini de speranță și încredere. În Coreea de Nord, în cazul lui Kim Ir-sen – „Președintele Etern”–, celebrarea a fost extinsă până la divinizare fiind asemuit unui zeu, iar locul de naștere al său a devenit un loc de pelerinaj pentru admiratorii săi. Sute de statui, unele de dimensiuni impozante, având imaginea dictatorului au fost ridicate peste tot în țară, iar portretul său era prezent pe frontispiciile majorității instituțiilor publice. Eterna perioadă la conducerea Coreei de Nord a lui Kim Ir-sen se bazează pe gândirea sa monolită despre „Juche”, un crez al încrederii în sine.

Cultul personalității a fost de asemenea evident în România, unde cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu merge până la divinizarea sa. Propaganda a dezvoltat o imagine a conducătorului statului român pentru a legitima și perpetua influența și puterea acestuia. Lui Ceaușescu i-au fost atribuite toate virtuțile umane, iar perioada sa la conducerea țării era considerată „Epoca de Aur” a istorie românești. Cultul liderului comunist a fost consolidat prin toate mijloacele de propagandă ale mass-mediei controlate de aparatul de partid și de stat. În lucrări omagiale, opere literare și de artă, adunări populare, spectacole artistice și sportive erau aduse omagii: „geniul Carpaților”, „marele conducător”, „comandantului suprem”, „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”, „apărătorului idealurilor naționale”, „personalitate excepțională a lumii contemporane” ș.a.. Ulterior, a apărut și cultul personalității soției sale,  Elena, căreia i-au fost atribuite o serie de funcții și merite: „savant de renume mondial”, „mamă iubitoare” a poporului, „mamă legendară” ș.a..

Cultul personalității s-a regăsit și sub formă de elogii prezente în titluri și discursuri sau poezii. Liderii erau investiți chiar de poporul însuși cu titluri mărețe pentru a accede în vârful eșalonului. Ca și rezultat, aceste poziții îi ajutau să controleze și să comande poporul deoarece erau percepuți ca salvatori ai poporului având un fel de relații divine sau, în unele cazuri, chiar puteri supranaturale. Lui Mao Zedung i-au fost atribuite titluri cum ar fi „Marele Învățător”, „Marele Conducător”, „Marele Cârmaci” și „Comandantul Suprem”. Totodată, Mao era descris ca un tată binevoitor, un bărbat care arată dragoste și pasiune pentru poporul său. Gândurile și scrierile sale erau considerate la fel de strălucitoare ca soarele.

Pe de altă parte, omologul său din Uniunea Sovietică a fost divinizat nu numai de poporul sovietic dar și de către popoarele aflate sub un regim comunist. Mao însuși a fost cunoscut drept „Un bărbat stalinist”. În China, Stalin a fost elogiat drept „Oțel inoxidabil” și „Soarele perpetuu”. Cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, în onoarea lui Stalin a fost editată o revistă specială în Peking, China, pentru a-l venera și glorifica. S-a spus că istoria i-a conferit lui Stalin titlul de onoare de „mare om al poporului” fără a se cita sursa acestei „istorii”. În decembrie 1949, a fost publicat un poem în presa chineză care aducea elogii personalității lui Stalin. Printre cele mai captivante versuri ale poemului de lungi dimensiuni intitulat „Te salut pe Tine Stalin, să trăiți ani îndelungați”, pot fi citate versurile: „Spațiul nu poate cuprinde măreția voatră, / Nici timpul să vă restrângă longevitatea, / Ați trăit 70 de miliarde de ani astronomici, / Sunteți fără de sfârșit nemuritor ”.

La comemorarea morții lui Stalin în 1953, un jurnalist chinez din Peking a scris în 1954. „A trecut un an de când Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai iubit prieten și profesor edificator al clasei muncitoare din lume, marele conducător la mișcării comuniste internaționale, războinic revoluționar și talentat gânditor, a trecut în neființă”. În mod similar, în Coreea de Nord, Kim Ir-Sen a fost elogiat cu mai multe titluri chiar și după moartea sa. Printre el sunt amintite „Președintele etern”, „Eroul”, „Marele conducător” și „Conducător iubit”.

Războiul Rece s-a încheiat cu colapsul Uniunii Sovietice în anul 1991. Deși propaganda a jucat un rol mai mare decât în oricare alt conflict din istorie, sovieticii nu au pierdut din cauza unei propagande inferioare din punct de vedere calitativ. Au pierdut din cauză că economia sovietică nu mai putea să țină piept sistemului capitalist și pentru că accesul oamenilor, din blocul estic la noile medii le permitea acestora să observe și să-și dorească bunăstarea din Occident.

Momentele definitorii ale propagandei Războiului Rece includ discursurile de alegere a lui Iosif Vissarionovici Stalin din 1946, cel despre „Cortina de Fier” al lui Winston Churchill din martie 1946, cel al lui Harry Truman din martie 1947, pledoaria lui Nikita Hrușciov despre susținerea mișcării liberale a Lumii a Treia în ianuarie 1961 și în aceeași lună, adresa inaugurală a lui John Fitzgerald Kennedy, în care pleda pentru aderarea la această provocare. În timpul celui de-al doilea Război Rece poate fi amintit discursul lui Ronald Reagan de la Westminster în 1982, în care pleda pentru păstrarea „marxism-leninismului în grămada de cenușă a istoriei”.