Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

Primul război mondial, cunoscut și sub numele de „Marele Război”, a introdus o nouă definiție, precum și noi niveluri ale propagandei în război. Acesta a fost primul război din istorie în care ideologia și resursele practice ale guvernelor au mobilizat societățile industriale în efortul de război. Propaganda a fost o parte esențială a acestui proces în curs de desfășurare în toate țările implicate în conflict. Propaganda a fost direcționată spre populația civilă de acasă pentru a sprijini războiul, spre țările neutre ca mijloc de influență și spre inamic ca o armă. Propaganda a început să fie considerată o parte esențială a oricărui efort de război, însoțind toate conflictele militare care au avut loc în secolul al XX-lea.

Alianțele statelor rivale care au început războiul se așteptau la un război violent, dar scurt. În schimb, echilibrul aproximativ al forțelor opuse a produs un impas care a condus la un război prelungit.  În 1915, britanicii au introdus conceptul de „Home Front” (Frontul de acasă) bazat pe intervenția guvernamentală în restructurarea economiei și pregătirea populației civile de a accepta sacrificiile necesare obținerii victoriei într-un război de durată. Echivalentul francez a fost cunoscut sub numele de „Union Sacré” (Uniunea sacră) o alianță între guvern, industrie și civili. Replica germanilor, care a apărut abia la sfârșitul anului 1916, a fost numită „Hindenburg Program” după generalul Paul von Hindenburg (1847- 1934). Controlul mass-mediei și propaganda au fost văzute ca esențiale în menținerea sprijinului național. Până aproape de sfârșitul războiului populațiile civile din Marea Britanie, Franța și Germania au sprijinit, în general, eforturile de război ale țărilor lor independent de propagandă. De asemenea, cele mai multe armate au tratat propaganda inamică ca pe o glumă, cu excepția cazului în care se confruntau cu o înfrângere iminentă.

La începutul războiului majoritatea țărilor implicate au avut numai instituții de propagandă incipiente care s-au dezvoltat treptat începând ca inițiative locale, ulterior activitatea lor fiind centralizată odată cu evoluția războiului. Propaganda susținută de campanii de afișe și sloganuri a devenit banală.

Succesul cel mai mare pe care l-au avut propagandiștii războiului a fost cel al britanicilor, care au realizat o alianță între proprietarii de ziare, intelectualii civili și guvern, ce a devenit un model pentru alții. Propagandă britanică a fost inițial destinată în principal elitelor politice și sociale, pentru ca după 1916 aceasta a fost îndreptată și spre populație prin utilizarea mass-mediei și a filmului. Dezvoltare propagandei britanice a fost împiedicată un timp de autorităților militare și navale, deoarece acestora le-a trebuit mai mult de un an pentru a fi convinse de necesitatea reporterilor de război, care  însă vor fi lăsați să lucreze numai sub cele mai stricte controale. Abordarea britanică cunoscută sub numele de „propaganda faptelor” prezenta evenimente cât mai precis, dar cu o interpretare favorabilă politicii britanice. Numai în cazuri rare s-au lansat povești ce descriau comportamentul oribil al inamicului, de obicei trecându-se peste obiecțiile propagandiștilor profesioniști. Poveștile unor celebre atrocități ale războiului, cum ar fi „canadianul răstignit”, au fost inițiative spontane sau private. La intrarea în război, în aprilie 1917, Statele Unite ale Americii a copiat această politică britanică subliniind faptele prin înființarea propriei Comisii pentru Informare Publică (Creel Committee).

Prin comparație, abordarea germană a propagandei, care era controlată în mare parte de armată, a fost nesofisticată și a avut mai puțin succes. Aceasta a oferit posibilitatea ca propagandiștii Antantei să prezinte Germania ca un opresor nemilos în Belgia ocupată, în bombardarea orașelor britanice și franceze, precum și în adoptarea unui război submarin fără restricții.  Austro-Ungaria și Rusia au utilizat puțin propaganda, însă odată cu apariția bolșevicilor după anul 1917 propaganda rusească a cunoscut o înflorire în prisma faptului că aceștia au considerat-o parte esențială a efortului lor de război.

Ținta neutră a propagandei Antantei a fost Statele Unite ale Americii, până la intrarea lor în război. Campania, făcută în primul rând de britanici, era discretă și viza în mod deliberat elita opiniei americane spre deosebire de campania germană care era stridentă și publică. Britanicii au reușit să exploateze limba comună și controlul lor asupra telegrafului transatlantic, după ce au tăiat cablurile submarine germane la începutul războiului. Campania britanică a jucat un rol important în decizia Statelor Unite de a intra în război. Domeniul de aplicare și succesul său a provocat un scandal în rândul izolaționiști americani atunci când a fost dezvăluit după război.

Propaganda țintea spre armatele inamice și spre populațiile lor civile. După război, britanicii au revendicat succesul considerabil obținut din utilizarea propagandei împotriva armetelor germane și austro-ungare. Acest lucru a dus la afirmația postbelică a Germaniei, precum că armatele sale nu a fost învinse pe front ci au fost „înjunghiate pe la spate”. Credința că propaganda a devenit o puternică armă de război l-a influențat pe Adolf Hitler.

Acest strategie de război a devenit eficientă pentru prima dată din momentul în care guvernul a țintit sistematic propaganda spre publicul larg. După aceasta s-a deschis calea pentru evoluțiile din publicitate și alte aspecte ale societății de masă ale secolului al XX-lea. De asemenea, războiul propagandistic a cunoscut o evoluție importantă prin jurnalele filmate de actualități, în filme documentare și de ficțiune.  În cele din urmă amploarea și succesul propagandei în masă a dus la o preocupare intelectuală asupra consecințelor pe care le are în ceea ce privește relația dintre guvern și societate.

În timpul primului război mondial a fost introdusă pentru prima oară propaganda pe scară largă ca o metodă de război. A jucat un rol crucial în mobilizarea populației pentru război. Pe lângă pliante, cărți poștale și afișe, mulți fotografi imortalizau numeroase evenimente de pe câmpurile de luptă. De asemenea, filmul a fost folosit ca un mijloc de a relata ceea ce se întâmpla pe front. În comparație cu fotografia și ziarul, filmul, care a fost inventat în 1895, a avut doar o importanță minoră. Doar 141 filme de lung metraj și reportaje despre război au fost produse în Marea Britanie, iar în Germania acestea au fost semnificativ mai puține. Filmele produse au avut un puternic caracter patriotic. Ele trebuiau să convingă populația că războiul este îndreptățit.

Atât Germania cât și Națiunile Aliate au înființat autorități de stat, în scopul extinderii propagandei. În Germania, reprezentativ era  Oficiul de Imagine și Film, prescurtat BUFA (Bild und Filmamt). Aceste autorități trimiteau fotografi și cameramani pe front, după care înregistrările acestora erau controlate și cenzurate de specialiști. Mizeria și suferința războiului a fost drastic minimalizate în reprezentările mass-media realizate de BUFA. Soldații germani erau prezentați ca niște eroi siguri de victorie. Pe lângă acestea au fost publicate materiale de propagandă și de către edituri private, care adesea făceau haz de adversarii de război pe care îi prezentau ca pe niște oameni slabi și perdanți.

În timp ce unele fotografii înșelau prin reprezentare și modificare, altele prezentau evenimente reale care nu înșelau prin imagine ci prin legendele care explicau povestea lor. O astfel de etichetare incorectă a fost deosebit de comună în timpul războiului. În 1917, ziarul The Times din Londra a publicat un articol despre o oribilă fabrică germană care producea glicerina necesară pentru fabricarea munițiilor din topirea cadavrelor soldaților germani. Această poveste macabră este doar una dintre miile de povești referitoare la atrocităților germane pe care propaganda britanică le-a inventat în timpul Primului Război Mondial. Povestea a pornit de la generalul de brigadă J.V. Charteris, șef al spionajului britanic, care a avut întâmplător pe biroul său două fotografii, dintre care una arăta vagoane pline cu cadavrele militarilor germani ce erau trimise în spatele frontului pentru a fi înmormântate, iar cealaltă arăta imaginea unor cai morți în drumul lor spre o fabrică de săpun. După război, Charteris s-a lăudat la o petrecere cum pur și simplu a schimbat poveștile  celor două fotografii și a trimis în China fotografia cu soldații germani morți, loc unde el credea că această imagine va avea un impact mai puternic decât în Occident, deoarece chinezii au un cult mai mare pentru strămoșii lor. Povestea fotografiei a avut efecte pe termen lung, adevărul fiind scos la lumină abia în jurul anului 1925.

Un alt caz prin care s-a urmărit înșelarea publicului a fost utilizarea unei fotografii publicate în ziarul berlinez „Lokalanzeiger”, din 9 iunie 1914, a trei ofițeri de cavalerie care ridică în mâini câteva cupe și alte trofee pe care le-au câștigat la o cursă hipică cu obstacole organizată de armata germană în Grunewald. Propagandiștii britanici au reprodus fotografia în ziarele britanice și ruse arătând că germanii își afișează prada rezultată din cuceririle lor. Din același ziar a fost reprodusă o fotografie a unui soldat german aplecat asupra unui camarad căzut, cu o legendă schimbată: „Dovadă certă  ale încălcării regulilor de război de către Hun. Vampir german prins în timp ce jefuiește un rus”.

Deși britanicii au fost cei mai eficienți la utilizarea legendelor modificate, în timpul Primului Război Mondial toate națiunile implicate în conflict au folosit aceeași tactică. Fotografiile ale unor cadavre de la un pogrom ce a avut loc din 1905 în Rusia au fost difuzate în Franța cu o legendă ce atribuia germanilor scena atrocităților. O altă fotografie făcută unei mulțimi înainte de război, la 13 iulie 1914, la palatul regal din Berlin, a fost reprodusă în Le Monde Illustré, pe 8 august 1915, cu o legendă care declara că imaginea reprezenta bucuria unei mulțimi de germani care celebrau scufundarea vasului Lusitania.