Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

În contextul eficientei paradigme a puternicelor efecte ale mass-mediei, propaganda a devenit pentru naziști un instrument-cheie pentru asigurarea propriei conduceri. În contradicția acestei idei vin atât interpretările științifice, precum și abordări practice de propagandă care – începând din anii 1950 de la premisa unui efect mai degrabă „slab” a mass-mediei – subliniază caracterul „ofertant” al propagandei, adică indică faptul că mesajele propagandistice trebuie să fie compatibile cu nevoile de comunicare și încadrările politice ale receptorilor pentru a avea efectul scontat.

„Ciudățeniile” istoriei germane au condus în mod inevitabil la nazism. În timpul Republicii de la Weimar, statul a continuat să controleze radiodifuziunea și să intervină în realizarea programelor ei. Dreptul de proprietate asupra presei a fost concentrat în mâinile imperiului de presă Hugenberg ce avea orientări politice de dreapta și care a facilitat generos propagarea național-socialiștilor. Când Hitler a venit la putere, Joseph Goebbels (1897-1945) a fost numit în fruntea Ministerului pentru Iluminare și Propagandă al Reich-ului. Nu este surprinzător faptul că în Germania nazistă propaganda a fost considerată suficientă de importantă pentru a justifica un întreg minister guvernamental. În „Mein Kampf”, Hitler a subliniat importanța propagandei ca fiind un vehicul al propagării politice într-o piață de masă și a dus la stabilirea unor linii generale de-a lungul cărora avea să opereze propaganda nazistă. Într-adevăr, creșterea puterii naziste este adesea privită ca un exemplu clasic de realizare politică prin intermediul propagandei.

În primul rând în Germania, termenul de propagandă conotează de multe ori cu politica de comunicare a naziștilor. Propaganda, ca mișcare, a avut un rol central pentru nazism, ceea ce este recunoscut și în prezent. Potrivit acestui lucru, cercetarea istorică a propagandei s-a îndreptat mult spre instituțiile individuale sau personale ale celui de al treilea Reich, în mod special asupra lui Joseph Goebbels și a Ministerul pentru Iluminare Publică și Propagandă (RMVP) condus de acesta.

Cele mai importante două idei care au făcut diferența între nazism și alte partide interbelice, permițând propagandei lui Goebbels distribuirea durerii, suferinței pe scară largă, erau noțiunile de „Volksgemeinschaft” (comunitate de oameni bazată pe principiile proprietății comune înainte de binele comunității) și mitul conducătorului (Führer-ului) carismatic. Odată ajuns la putere, Goebbels era de părere că propaganda avea să joace un rol central și că funcția noului Minister al Propagandei era să pună în concordanță voința politică a națiunii cu obiectivele statului nazist. În acest scop, el a început monopolizarea mijloacelor de comunicare printr-un proces cunoscut sub denumirea „Gleichschaultung” (sincronizare), care făcea referire la obligativitatea asimilării în cadrul statului nazist a tuturor activităților politice, economice și culturale. Scopul revoluționar al regimului nazist de a introduce „Volksgemeinschaft”, adevărata armonie a tuturor claselor sociale, reflectă natura extrem de ambițioasă a propagandei și succesul său continuu în menținerea ideologiei sale și a viziunii totalitariste. Întotdeauna, din spatele un astfel de consens se ivea teroarea care reprezenta o adevărată teamă, dar propaganda a jucat un rol crucial în securizarea unui sprijin, cel puțin pasiv, al regimului.

Oficialii naziști considerau propaganda ca un mijloc pozitiv și necesar pentru a crea solidaritate între părțile „sănătoase” ale populației germane. În concepția lui Goebbels, propaganda ar conduce națiunea spre susținerea comună și entuziastă a „revoluției naționale”. O propagandă de succes necesită suprimarea criticii, dar totodată și eliminarea informațiilor care nu sunt conforme cu viziunile ideologice predominante.

Pe timp de pace scopul propagandei consta în a pregăti națiunea pentru război. După începerea războiului, propaganda a servit nu numai pentru a incita la ură împotriva inamicului (și la asocierea adversarilor militari ai Germaniei cu evreii), dar și pentru sporirea capacității de rezistență a națiunii împotriva greutăților războiului. Hitler și Goebbels aveau convingerea că înfrângerea Germaniei în primul război mondial nu poate fi atribuită doar mașinațiunilor marxiste și evreiești, ci și eșecului moralității publice.

Aparatele de radio erau ieftine și se găseau în multe gospodării germane, de aceea discursurile ținute la radio au reprezentat un mijloc eficient, de a răspândi propaganda, în special pentru oratorii talentați precum Hitler și Goebbels. Totuși, aparatele de radio reprezentau, de asemenea, un risc de securitate. Deși regimul nazist a obținut un control deplin asupra mass-mediei interne cu mult înainte de război, posturile de radio străine reprezentau încă o amenințare. Ca o consecință a acestui fapt, atunci când a izbucnit războiul regimul nazist a hotărât ca ascultarea posturilor străine să fie considerată infracțiune și a autorizat Gestapoul să urmărească posibilele încălcări. Ziarul de partid „Völkischer Beobachter” a încercat să minimalizeze greutățile economice prin care trecea clasa muncitoare din cauza războiului prin utilizarea retoricii socialiste și folosirea Marii Britanii ca un simbol al capitalismului aflat în declin.

Desigur, propaganda nazistă despre Uniunea Sovietică necesita unele modificări abile de curs. Îndelungata manifestare împotriva bolșevismului a încetat la scurt timp după ce Germania și Uniunea Sovietică a încheiat, în 1939, un pactul de neagresiune. Apoi, din ziua în care a început invazia germană a Uniunii Sovietice, din 22 iunie 1941, Goebbels și-a informat subordonații cu privire la schimbarea radicală a tacticii. Ca efect imediat, realitatea războiului trebuia raportată în termeni ideologici. În mod evident, el a fost totuși îngrijorat de reacția publicului la instabilitatea propagandei naziste.

Când rămășițele Armatei a VI-a germană s-a predat (împotriva ordinelor) la Stalingrad, la începutul lunii februarie 1943, însăși ideologii naziști au trebuit să admită că războiul a intrat într-o fază dificilă. În căutarea unor noi strategii de propagandă care să impulsioneze efortul de război, Goebbels a încercat să se folosească de înfrângerile militare pentru a face un apel la o mai mare disponibilitate de sacrificiu. În 18 februarie 1943, el a ținut cel mai faimos discurs al lui, extrem de lung, la Sportpalast din Berlin. El a întrebat publicul german dacă dorește un „război total”, iar apoi s-a folosit de un scenariu pentru a arăta că dorea acest lucru. Referirile sale la spusele britanicilor arată că un număr important de germani urmăreau știrile emise de BBC, în ciuda interdicției privind ascultarea emisiunilor străine de radio. Un alt motiv pentru evidențierea Marea Britanie în locul Uniunii Sovietice se găsea în daunele tot mai mari provocate asupra obiectivelor economice germane și orașelor, de bombardierele britanice și americane. La întrunirea de partid din 5 iunie 1943, Goebbels a ținut un discurs transmis public în care a încercat în mod explicit să transforme suferința populației civile germane într-o dorință de răzbunare sperând că se va traduce în eforturi sporite de război. Un sondaj de opinie realizat de SD a sugerat că propaganda de sacrificiu și răzbunare a avut efect doar într-o mică măsură. Încrederea populației în Hitler a rămas mare, însă nu și în restul regimului și în mass-media. Populația a început să caute surse de informații de încredere în afara Germaniei. Până la sfârșitul anului 1943, discordanța dintre realitate și propagandă a devenit prea mare pentru mulți germani pentru a mai putea fi ignorată.

Încă de la instalarea în fruntea noului Minister pentru Iluminare Populară și Propagandă, în 13 martie 1933, Joseph Goebbels a preluat „coordonarea” și controlul asupra conținutului din presă, artă, film, muzică și literatură. Instrumentarea în sectorul radiodifuziunii a început prin dezvoltarea corporațiilor independente care au existat până atunci și le-a înlocuit cu o stație de Reich-ului. În următoarele discursuri ale lui Goebbels, din 15 și 25 martie 1933, noul ministru a explicat că scopul Reich-ului a fost mobilizarea spirituală generală a populației germane, care să echivaleze cu o revoluție națională. El considera că radioul este cel mai important mediu pentru propagandă. Din acest motiv, el a dispus producerea în masă a „receptorului poporului” (Volksempfänger), un aparat de radio ieftin pe care putea să-l aibă și cea mai săracă pătură a populației care urma să fie inclusă în revoluția lui propagandistică.

Transmiterea discursurilor lui Hitler a fost una dintre cele mai importante funcții ale radiodifuziunii în cel de al treilea Reich. Cu ocazia acestora, fabricile și întreprinderile îți întrerupeau activitatea, iar oamenii se adunau în fața difuzoarelor publice pentru a-l asculta pe Führer, ca un grup. Acest ritual a consolidat sentimentul germanilor de apartenență la o „comunitate națională” (Volksgemeinschaft) și trezea în fiecare ascultător sentimentul de a fi în contact direct cu Hitler. După începerea războiului, discursurile lui Hitler la radio a devenit unul dintre cele mai eficiente mijloace de a menține vie dorința de luptă și moralul populației germane.

Pasiunea lui Goebbels a fost în primul rând radiodifuziunea, văzută ca cel mai modern și eficient mediu de propagandă. Producția în masă a aparatelor de radio favoriza răspândirea revoluției național-socialistă în fiecare locuință germană. Până în 1942, 16 milioane de locuințe, adică aproximativ 70% din populație avea un aparat de radio. Însă pentru că emisiunile propagandistice constante ale radiodifuziunii naziste au provocat creșterea frustrării în rândurile populației naziste, Goebbels a fost nevoit să introducă în program emisiuni de divertisment și concerte, chiar și dedicații muzicale în program. În rândul populației „receptorul poporului” a rămas cu porecla de „Goebbelsschnauze” (botul lui Goebbels). După începerea războiului cel mai îndrăgit mediu de propagandă al regimului nazist a devenit un risc major de securitate. Ascultarea și difuzarea știrilor străine la radio a fost urmărită penal și pedepsită în unele cazuri chiar cu moartea.

Joseph Goebbels a recunoscut timpuriu puterea noului mediu al radiodifuziunii ca un instrument de propagandă și a căutat încă de la început să obțină control total al acesteia. Prin urmare, „receptorului poporului” lansat de către naziști, nu a fost vândut doar la un preț scăzut, dar avea și o rază de recepție limitată care făcea imposibilă recepționarea unor posturi străine. Deoarece emisiunile de radio străine, atunci când a izbucnit războiul, nu au putut fi pur și simplu interzise ca presa străină, Goebbels a scris un proiect de lege prin care se pedepsea ascultarea emisiunilor  de radio străine și difuzarea informațiilor date de acestea. Pedepsele au variat de la confiscarea radioului până la condamnarea la mai mulți ani de închisoare, iar în unele cazuri au fost pronunțate chiar și condamnări la moarte pentru trădare. Ancheta acestora a fost atribuită Gestapo-ului, care în mare măsură se baza în activitatea sa pe denunțuri ale populației, astfel că numai în primele 10 luni a făcut 2.200 de arestări.

Având în vedere faptul că regimul nazist considera că voința populației civile de a lupta în război era o precondiție esențială pentru victoria finală, diverse autorități de partid și de poliție au fost implicate în monitorizarea stării de spirit generale. Un raport al Serviciului de Securitate (SD) din SS, din 29 noiembrie 1943, către Cancelaria de partid intitulat „Întrebări de bază privind starea de spirit si atitudinea poporului german”, clarifică această supraveghere. A fost observată, în special, o scădere semnificativă a încrederii în organele de conducere. Încrederea în presă și radiodifuziune, existentă în primii ani de război, s-a redus și ea din cauza încercărilor de a ascunde, din când în când adevărata față a unor situații grave sau de a minimaliza evoluții militare amenințătoare. De exemplu, s-a subminat în mare măsură încrederea în presă și radio atunci când acestea prezentau retragerile de pe front ca pe un succes, sau teritoriile ocupate în urma ofensivei militare, care până ieri au fost considerate valoroase, să nu mai fie la fel de importante după ce s-au pierdut în urma retragerilor, sau că perioadele de acalmie și așteptare au fost umplute cu rapoarte despre evenimentele din India sau despre excese plutocratice din Anglia sau America. Astfel, în înclinarea ei spre deschidere obiectivă și antipatia față de încercările de „înfrumusețare” a lucrurilor, populația a început treptat să citească printre rânduri și să evalueze prin proprie perspectivă situația, în special îndreptându-și atenția spre știrile din statele neutre și inamice.

După ce, în 1945, grandiosul edificiu al celui de al Treilea Reich a fost pus la pământ, moștenirea nazistă a dus la o neîncredere profundă în propagandă și la conștientizarea a cât de ușor poate mass-media să manipuleze pentru a servi scopurile oportuniste ale stăpânilor săi. Propaganda nu a fost inventată de Joseph Goebbels, însă faptul că termenul a ajuns să aibă o asemenea conotație peiorativă în mare parte se datorează și propagandei naziste. La sfârșitul celui de al doilea război mondial, țara a fost trunchiată din punct de vedere geografic și divizată politic în R.D.G. și R.F.G.. Ruptura cu trecutul a fost simbolizată de conceptul „ora zero” cu accent pe reînnoire. Utilizarea mașinăriei propagandistice de către național-socialiști a avut o influență profundă asupra dezvoltării timpurii a culturii politice și a sistemelor mass-media în respectivele zone ocupate. În R.D.G a fost instituit un sistem monolitic și opresiv bazat pe modelul sovietic folosindu-se cenzura de stat, în timp ce în R.F.G. „reeducarea” aliată a plasat politica culturală pe un fundament democratic și pluralist.