Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

Fascismul este o mișcare de extremă dreaptă fondată de Benito Mussolini (1883-1945), conducătorul Italiei între anii 1922 - 1943. Fascismul s-a bazat foarte mult pe propagandă pentru a-și legitima dominația și motiva susținătorii. Ascensiunea lui Mussolini la putere s-a realizat prin utilizarea unei propagandei ce promova naționalismul, un cult al personalității liderului („Il Duce”) și prin angajarea susținătorilor săi  în acte de violență de stradă. În calitatea de fondator al ziarului Populo d'Italia în 1914, dobândește o înțelegere profundă a importanței presei. Interviurile date de el și articolele referitoare la activitatea sa trebuiau să fie aprobate în prealabil și distribuite numai de Agenzia Stefani. La mijlocul anilor ʼ20, el a înființat un birou de presă care trimitea directive presei și încerca să exercite un control asupra ei prin subvenții financiare. Jurnaliștii își puteau păstra posturile numai dacă demonstrau loialitatea față de noul regim fascist.

Mussolini a încercat să creeze o „cultură fascistă” de masă în Italia folosind propaganda pentru promovarea cultului liderului partidului. Principalele acțiuni ale acestui demers s-au realizat prin intermediul presei, radioului și filmului. Sloganuri ca „Mussolini are întotdeauna dreptate” măreau eficiența faimoaselor sale discursuri realizate de la scena balconului. Apelând la răspunsurile prestabilite ale audienței și utilizând o retorică atrăgătoare el proiecta regimul fascist ca succesor al Imperiului Roman, justificând acțiuni precum aventura militară de a cuceririi Abisinia în 1935-1936, ceea ce a dus, mai apoi, la excluderea Italiei din Liga Națiunilor. De asemenea, prezența sa în mass-media genera impresia unei personalități deosebit de energice și sportivă. Mussolini a câștigat inimile și mințile italienilor prin acțiuni de sprijinire a familiei italiene și a realizării unor producții agricole la niveluri crescute.

Regimul fascist a folosit mai multe instrumente de propagandă paramilitare, inclusiv uniforme (cămășile negre), steaguri și parade pentru a crea un sentiment de apartenență la o comunitate puternică, cu tradiții și origini antice. El a împrumutat mult din manifestările naționaliste ale dramaturgului Gabriele D'Annunzio (1863-1938), inclusiv utilizarea unor discursuri frenetice susținute la balcon, precum și utilizarea salutului „roman” cu brațul drept. Eforturile sale de propagandă internațională au inclus și o serie de articole celebre apărute în lanțul de ziare Hearst din Statele Unite ale Americii, în perioada1927-1934.

Propaganda fascistă își manifesta prezența pretutindeni prin utilizarea de fotografii, simboluri și afișe. Au fost produse fotografii care îl redau pe „Il Duce” la lansarea proiectelor publice grandioase cum ar fi „Battaglia del Grano” (Bătălia cerealelor) sau aflat la conducerea unei armate de „cămăși negre”, simbol al virilității fasciste. De asemenea, Mussolini a favorizat realizarea unei arhitecturi monumentale în încercarea de a construi o nouă Romă din marmură și beton care să redea strălucirea orașului din antichitate.

La începutul celui de al doilea război mondial o propagandă puternică era desfășurată în ziarul Giornale d'Italia, însă odată cu progresul războiului propaganda fascistă a devenit mai răspândită și în ziare cum ar fi „Il Resto del Carlino”, „La Voce d'Italia”, „Il Secolo” și altele.

Propaganda fascistă folosea afișe în care prezenta o Italiei victorioasă și atotputernică. Odată cu eșecurile armatei italiene suferite pe front, propaganda fascistă a schimbat direcția folosind imagini ale unei țări eroice și a unui popor aflat în pericol de a fi distrus de monștrii feroce. Marea Britanie era descrisă ca un păianjen cu un cap de mort pe cale de a prinde Italia în pânza sa; Statele Unite și Rusia sunt niște brute gata să le bombardeze bisericile, să le ucidă copii și să distrugă arta și cultura italiană. După fuga lui Mussolini în nord, din 1943, propaganda fascistă s-a concentrat pe promovarea noului guvern și pe chemarea tinerilor italieni să se alăture armatei lui „Il Duce” pentru a lupta împotriva trădătorilor regimului.

Cu toate că Mussolini a depus eforturilor intense pentru a controla industria filmului, producția filmelor italiene a reușit să dobândească o libertate care i-a permis să producă filme care erau comedii care satirizau imaginea artificială a societății italiene prezentată de Partidul Fascist. În 1924, a fost creat „Istituto Luce” pentru a promova imaginea culturii fasciste. Condus de Luciano de Feo, institutul a produs documentare și actualități care reflectau diverse realizări ale regimului fascist cum ar fi „Battaglia del Grano” (Bătălia cerealelor) și „Il Cammino degli Eroi” (legate de cucerirea Etiopiei de către Italia). Un decret adoptat în 1926 a făcut obligatorie difuzarea unui jurnal de știri realizat de institut, înainte de orice film comercial. Institutul a activat până la căderea lui Mussolini.

Rolul cinematografiei italiene, de dinainte de război, era destinat de a ajuta la reforma preferințele artistice ale italienilor și de a crea o cultură de masă. În 1934, Mussolini a înființat „Direzione Generale per la Cinematografia”, condusă de Luigi Freddi, care a fost proiectată pentru a fi o „formă de încurajare pozitivă, energică cu scopul de a încuraja creșterea spirituală și culturală a națiunii și civilizației”. Cu toate acestea cinematografele italiene au preferat comediile. În 1941, „Direzione Generale” a creat sloganul „Disciplină, Imaginație, Inteligență” destinat a inspira cineaștii pentru a crea filme care să reprezinte pentru poporul italian „o armă de credință, rezistență și liniște”. În ciuda eforturilor regimului fascist, industria de film nu a răspuns pe deplin cererii mari ale propagandei, producând numai 34 de filme de propagandă între 1930 și 1943.

Pentru a controla și dezvolta comunicațiile ce urmau să reflecte activitatea sa și a Partidului Fascist, Mussolini a reorganizat în 1924 Departamentul de Transport, Poștă, Telegraf și Telefoane din cadrul Ministerului Comunicațiilor. Tot acum pune bazele primei companii de radiodifuziune italiană „Unione Italiana Radiofonica” (URI), care se transformă în 1927 în „Ente Italiana Audizioni Radiofoniche” (EIAR) marcând sfârșitul stadiu experimental al radioului italian și intrarea sa în lume ca un mediu de comunicare în masă. Radioul italian a avut un anumit grad de libertate în zona programelor de divertisment, deși a fost supus unui strict control guvernamental exercitat printr-un departament numit „Comitetul de vigilență” ai cărui membrii erau toți membrii fideli ai Partidului Fascist.

În 1935, în ajunul războiului etiopian, Radio Bari și Radio Roma au transmis emisiuni anti-britanice produse direct de Ministerului de stat de presă și propagandă. În acest an, pentru a întări controlul statului asupra Radioului italian, Mussolini desființează „Comitetul de vigilență”, considerat neperformant, și în urma unui decret regal  este înființată o comisie formată din patru membri, din care doi erau experți artistici, unul expert tehnic și unul era reprezentant numit de guvern.

În încercarea de a slăbi statutul Marii Britanii în nordul Africii, Mussolini s-a folosit de Radio Bari pentru a transmite emisiuni propagandistice sub forma știrilor și divertismentului care să promoveze în rândurile arabilor sentimente anti-britanice și care să fie sursa unei revolte prin care ei să se elibereze de asupritorii lor britanici. Aceste acțiuni s-au dovedit a fi fără succes, fiind aflate și în contrast cu propriile acțiuni represive ale lui Mussolini în Libia.

În 1937, Ministerul de Presă și Propagandă a fost transformat în Ministerul Culturii Populare a cărei Inspectorat pentru Radiodifuziune și Televiziune a fost creat pentru a „coordona toate activitățile atribuite ministerului cu privire la difuzarea de radio și televiziune”. Pe măsură ce războiul s-a intensificat și Italia suferea înfrângeri, publicul a devenit din ce în ce mai sceptic la propaganda fascistă. În plus, guvernul italian se confrunta și cu emisiunile transmise de posturi de radio străine, mai ales BBC Londra și Radio Moscova, care difuzau în limba italiană o puternică propagandă antifascistă. Deși încă din 1935, Ministerul de Presă și Propagandă a interzis deja italienilor de a asculta emisiuni radio străine, acestea vor deveni populare abia după 1938, iar odată cu începerea războiului a început și bruierea acestora.

În 1943, după succesul ofensivei Aliaților în zona mediteraneeană, principalele mijloace de comunicare în masă italiene, cum ar fi Radio Bari, au fost preluate de aceștia și folosite  pentru propriile lor scopuri de propagandă. Britanicii și americanii s-au folosit de mulți jurnaliștii italieni, închiși pentru convingerile lor politice de regimul fascist și care urau fascismul pentru a reconstrui infrastructura de comunicații a națiunii. La momentul morții lui Mussolini, în 1945, Italia era o națiune devastată de război iar ultimele rămășițe de propagandă și ideologie fascistă a fost spulberate.