Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

Odată cu apariția televiziunii propaganda de război a parcurs o evoluție considerabilă începută cu războaiele din Coreea și Vietnam și încheiată de războaiele petrolului din Orientul Mijlociu. Există multe păreri că libertatea relativă a jurnaliștilor de a raporta evenimentele cu privire la războiul din Vietnam au îndreptat opinia publică americană împotriva administrației lui Lyndon Johnson și Richard Nixon. Începând cu Războiul din Golf (1991) gradul de acoperire al știrilor din posturile cu audiență națională, ce relatau despre conflictele internaționale, a fost strict cenzurat și modelat de militari prin organizarea unor serii de conferințe de presă și comunicate de presă. „Bombardamente chirurgicale” și „Daune colaterale” au fost eufemisme care descriau civili morți și daunele enorme aduse infrastructurii, ilustrate cu fotografii aeriene izolate, lipsite de victime umane. În timpul războiului din Irak jurnaliștii erau obligați să încorporeze în rapoarte doar ceea ce însoțitorii lor militari au crezut adecvat și orice alte știri sau imagini difuzate pe CNN – în cazul în care nu erau deja cenzurate de Pentagon – erau supuse unui proces riguros de „analiză”.

Războiul de propagandă în Vietnam a început odată cu Acordurile de la Geneva în 1954, când s-a hotărât separarea fostei colonii franceze Indochina în două state – Vietnamul de Nord (comunist) și Vietnamul de Sud (naționalist) – și a durat până în 1975 când în cele din urmă conflictul a luat sfârșit. Acest război de propagandă poate fi împărțit în două faze: perioada până la 1965 în care SUA și-a folosit capacitățile sale de război psihologic pentru a ajuta guvernul vietnamez de sud și perioada de după 1965 când propaganda și războiul psihologic a fost un adjuvant la angajamentul substanțial militar american dat Vietnamului de Sud. La rândul lor nord-vietnamezii și revoluționarii vietnamezi s-au folosit de propagandă pentru a susține campania lor miltară în satele din sud și pentru a-și apăra cauza pe plan internațional. În cea din urmă sarcină, au fost foarte mult ajutați de statele blocului comunist. Sprijinul sovietic și chinez a venit mai mult prin propagandă decât prin ajutor material. În anii 1970, contribuțiile respective la cauza Vietnamului de Nord (sau lipsa acestora) a devenit o problemă majoră în duelul propagandistic chino-sovietic. Guvernul Statelor Unite a încercat să justifice acțiunile sale la nivel internațional prin intermediul resurselor Agenției Statelor Unite de Informații (USIA) și pe plan intern prin aparatul de presă de la Pentagon și Casa Albă. În ciuda succeselor de luptă al războiului psihologic, sursele eșecurilor sunt percepute că au provenit de la managementul presei americane și din modul în care jurnaliștii, mai ales cei din televiziune, difuzau buletine de știri necenzurate care au subminat sprijinul public american pentru război.

După istoricul, Caroline Page, cinci obiective au dominat metoda în care a fost folosită propaganda americană pe tot parcursul războiului din Vietnam.

1. Războiul a trebuit să fie perceput ca o amenințare la adresa securității naționale – era relativ dificil de realizat din cauza distanței dintre Statele Unite și Vietnam.

2. Sprijinul public a trebuit să fie susținut –  ceea ce era mai greu, nu numai din cauza distanței, ci și pentru că modul de viață american era practic neafectat de conflict.

3. Obiectivele trebuie să fie clar conturate, deoarece SUA trebuie să se apere de regimul de vietnamez comunist aflat în contradicție cu un guvern vietnamez democratic și cu unele dintre idealuri de bază ale americanilor. De asemenea, unii oameni au interpretat acțiunile americanilor ca imperialiste.

4. Promovarea încrederii în guvern – încrederea în guvern a fost scăzută din cauza secretomaniei care a învăluit intervenția la început. Conflictul din Vietnam a început ca un război nedeclarat, publicul american nu a fost niciodată informat cu privire la ceea ce se întâmpla acolo.

La începutul războiul din Vietnam, S.U.A nu a depus nici un efort propagandistic major pentru a veni în sprijinul cauzei. Pe măsură ce războiul a escaladat, iar situația nu a fost în favoarea părții americane, a devenit necesară de a pune în aplicare propaganda ca o formă de control a daunelor. Această propagandă a venit în primul rând sub formă de diseminare a informațiilor. Informația a fost cenzurată în mare parte și focalizată pentru a reflecta războiul într-o lumină pozitivă atunci când armata americană era implicată în lupte. Publicul a devenit conștient de diferența de credibilitate tot mai mare dintre narațiunile guvernamentale oficiale ale războiului și de realitățile din Vietnam. Propaganda americană a venit puțin prea târziu pentru a potoli nemulțumirea publicului, iar protestele anti-război ce au devenit tot mai frecvente au atras atenția populației. Poporul american a dorit plecarea din Vietnam, iar în cele din urmă au forțat mâna guvernului care a trebuit să-și retragă trupele.

În ultimii ani ai războiului din Vietnam, propaganda s-a concentrat în primul rând pe încercarea guvernului american de a câștiga ceva timp pentru a acționa pentru ieșirea din război. O tactică de propagandă populară a fost utilizarea paradelor militarilor la întoarcerea acasă. Guvernul a organizat și pus în scenă parade pentru trupele care se întorc acasă, urmărind a perpetua imaginea populației ce oferea sprijin trupelor, ceea ce echivala cu un sprijin pentru efortul de război.

Guvernul american căuta ca aceste parade să fie organizate în zone în care numărul protestatarilor era mic pentru a nu a le afecta imaginea ce doreau să o promoveze. În plus, trupele au trebuit să fie antrenate și cenzurate, astfel încât acestea să nu interfereze cu imaginea pozitivă creată. Mulți soldați americani care au participat la aceste evenimente s-au simțit incomodați de sărbătoarea defilării. Adesea, ei nu erau mândri că au servit în Vietnam, dorind doar să uite cât mai repede evenimentele din război. Acest lucru a fost valabil mai ales după ce presa a relatat informații despre victimele civile și evenimente oribile, cum ar fi masacrul de la My Lai. Sub președintele Nixon „pace cu onoare” devine sloganul pentru război. Acesta a fost în cele din urmă un mesaj propagandistic pe care oamenii din America au fost dispuși să-l sprijine; orice pentru a ieși din Vietnam. În octombrie 1972, Statele Unite ale Americii, Vietnam de Sud și Vietnam de Nord au fost aproape de a ajunge la un acord, însă Statele Unite au respins termenii propuși în speranța că vor ajunge la o înțelegere mai favorabilă. Trei luni mai târziu, în ianuarie 1973, Statele Unite ale Americii au semnat un alt acord.

Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, guvernul american a încercat să-și protejeze imaginea revendicând succese în război. „Realizările” americane cuprindeau trei importante realități: prizonierii de război au fost eliberați, păstrarea independenței Vietnamului de Sud și menținerea credibilității internaționale a Statelor Unite. Însă, situația era mult diferită de ceea ce prezenta guvernul. După toate probabilitățile prizonierii de război au fost eliberați abia la sfârșitul războiului, astfel încât acest lucru nu a fost o performanță majoră. Vietnamul de Sud a căzut în fața forțele armate ale nordului comunist după aproximativ trei luni după ce Statele Unite au semnat acordul de pace. Imaginea Statelor Unite ale Americii privită la nivel internațional s-a deteriorat semnificativ, mulți dintre principalii săi aliați au refuzat să sprijine acțiunea americană în Vietnam.

Războiul din Vietnam a fost utilizat pentru a genera multe lecții de propagandă. Corect sau nu, s-a subliniat necesitatea din partea națiunilor occidentale pentru a gestiona raportarea evenimentelor de pe câmpul de luptă. De asemenea, a subliniat limitele a ceea ce o campanie de propagandă a fost capabilă de a realiza. USIA nu a reușit să convingă Europa de Vest că războiul din Vietnam a fost moral sau etic. În analiza finală, Statele Unite ale Americii a fost în cele din urmă victima propriului său aparat de propagandă în Vietnam. 

Războiul din Kosovo (1999) a fost un război de imagini și rapoarte de propagandă. Criza din Kosovo reprezintă un caz extrem de utilizare a propagandei de către toate părțile implicate. Fiecare parte a încercat să declanșeze un suport emoțional al cauzei lor prin utilizarea unor fotografii ale victimelor mutilate de un război un crud pentru a convinge publicul de propria sa poziție și pentru a-și justifica acțiunile. De asemenea, au început să fie difuzate fotografii a căror origini nu au fost în mod clar detectabile, caz în care sunt posibile manipulări.

Kosovo, conform Constituției iugoslave din 1974, era o regiune mai degrabă decât un stat care avea o majoritate de etnici albanezi ce au început să manifeste aspirații de independență din 1992. Aceasta a inclus o campanie de propagandă îndreptată în principal spre Statele Unite ale Americii. Criza a cunoscut patru etape principale. Prima etapă care începe în luna ianuarie este o încercare reușită a Armatei de Eliberare din Kosovo (KLA) de a provoca o confruntare între Statele Unite ale Americii – reprezentând Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – și guvernul sârb. O „misiune de verificare în Kosovo” americană a coincis cu un eveniment care a fost pe deplin exploatat pentru valoarea ei propagandistică de KLA. Sârbii au fost acuzați că ar fi ucis cu o cruzime totală cel puțin 45 de civili albanezi kosovari, masacru care a fost dovedit de fotografii și rapoarte care au fost difuzate publicului prin intermediul Internetului. Aceasta a dus la negocieri duse sub egida puterilor NATO, în apropiere de Paris, care s-au încheiat cu un acord de pace prin care o forță de protecție condusă de NATO va ocupa Kosovo. Respingerea acordului de către sârbi a acordului a dus la război. Țările membre NATO au folosit acest fapt ca fiind unul dintre principalele motive prin care și-au justificat propriul atac asupra sârbilor. A doua etapă, care a început la mijlocul lunii martie este marcată de lansarea unei campanii militare din Serbia de „purificare etnică” prin care se urmărea a alunga populația de etnie albaneză din Kosovo. Așa-numita „Operațiune Horseshoe”, era un plan atribuit guvernului sârb ce urmărea expulzarea sistematică a albanezilor din Kosovo, caz în care au fost folosite ca dovezi, printre altele, și fotografii. Autenticitatea atât a planului de expulzare, precum și înregistrările masacrului sunt disputate în ziua de azi. A treia etapă, a început la 24 martie și a fost marcată de o campanie de bombardare executată de NATO împotriva Serbiei. Sârbii nu au efectuat nici o acțiune militară împotriva NATO, decât cea de apărare antiaeriană. Răspunsul lor principal la bombardamentele NATO a fost o campanie de propagandă menită să mențină sprijinul populației sârbești și pe cel la nivel internațional, precum și să descurajeze NATO de se lansa în operațiuni de război terestre. Țările NATO vizualizau menținerea sprijinului public de acasă pentru acțiunile lor ca o zonă critică de vulnerabilitate. Acesta a fost, de asemenea, primul război în care internetul a reprezentat o parte semnificativă a campaniei de informare și de propagandă. Ultima etapă începe la 9 iunie în urma acceptării de către Serbia a prezenței forțelor pacificatoare conduse de NATO KFOR (Forța Kosovo) care a intrat în Kosovo fără opoziție permițând astfel albanezilor să se întoarcă la casele lor. Sfârșitul războiului aerian a venit la 20 iunie, după ce toate forțele sârbe au părăsit Kosovo. În ciuda încetării crizei bosniace și a războiul din 1995 confruntările diplomatice au continuat între Serbia, condusă de președintele Slobodan Miloșevici, și Statele Unite ale Americii. Neînțelegerile au fost exacerbate de tendințele separatiste manifestate li de alte state și regiuni ale fostei Republicii Federale Iugoslavia. Serbia și Muntenegru au rămas singurele state în federația iugoslavă până în anul 1999, însă Muntenegru s-a distanțat treptat de Serbia în timpul crizei. În 1999, Statele Unite au ajuns la concluzia că pentru a se ajunge la o soluționare pașnică Miloșevici trebuie să renunțe la putere.

Revendicarea dreptului de intervenție a țărilor NATO s-a făcut prin negarea faptului că acestea au fost în război cu Serbia, argumentând că această campanie de bombardare a fost justificată de către Consiliul de Securitate al ONU (CSONU) prin rezoluțiile adoptate în 1998 pentru oprirea purificării etnice în Kosovo. De asemenea, NATO s-a bazat pe precizia bombardamentelor „inteligente” evitând astfel în mare parte centrele orașelor și lovind ținte de sensibilitate politică scăzută în scopul de a reduce la minimum victimele din rândul civililor sârbi. Acest lucru a fost în conformitate cu politicile de direcționare media folosite înainte în Războiul din Golf. Strategiile de informare îndreptate către populațiile de origine din țările NATO s-au bazat pe „castelului de nisip” un modelul de sprijin și de acord care se putea eroda rapid dacă nu era susținut continuu. Metode includeau conferințe de presă guvernamentale speciale zilnice și actualizări pe site-urile web . După un deceniu în care au experimentat ritmul unui război de televiziune, cele mai multe țări s-au folosit de aceste structuri și metode de la sine. NATO, ca instituție nu a avut nici structuri comparabile, iar pe măsură ce războiul a progresat au fost dezvăluite deficiențe grave în abordarea sa.

În 1999,  sârbii și, în special, președintele Miloșevici a fost atât de mult demonizați de mass-media occidentală și guvernele sale încât celor care criticau acțiunile NATO le-a fost practic imposibil de a susține cauza sârbilor. În schimb, criticile au fost exprimate de către minorități mici, dar vocale, care au susținut că bombardamentul a fost ilegal sau imoral și în mare măsură ineficient în prevenirea campaniei de epurare etnică. Unii critici au condamnat de asemenea campaniile de informare occidentale ca propagandă menite să inducă în eroare populația lor.

Răspunsul propagandei guvernului sârb la campania de bombardamente a fost regizat atât către propriul popor, cât și spre NATO. Propaganda de acasă includea frecvente referiri la bombardarea Belgradului din aprilie 1941 de către germani, acuzațiile de crime de război către NATO, precum și reprezentarea Serbiei ca pe o victimă slabă și nevinovată agresată de o superputere. Propaganda îndreptată către NATO a subliniat dificultățile pe care le putea avea aceasta în cazul unui război terestru și costul în victime ce trebuia suportat de membrii NATO. De altfel, Serbia a coordonat extrem de bine războiul de propagandă ce se referă la operațiunile sale militare în Kosovo. Reporterii străini au fost încurajați să rămână în Belgrad, iar accesul în Kosovo în sine a fost sever restricționat de către ambele părți până la sfârșitul crizei. Specialiști media NATO au criticat această lipsă de informare care a permis Serbiei să dicteze ritmul și natura războiului de propagandă.

Criza și războiul din Kosovo a cunoscut prima utilizare sistematică a Internetului pentru propaganda de război de către ambele părți, inclusiv de către jucătorii neguvernamentali. Serviciile de internet au fost folosite pentru a le răspândi imagini care trebuiau să servească drept dovezi ale unor masacre și a suferințelor oamenilor. În general, veridicitatea acestor fotografii nu a putut fi probată pentru că le lipseau informațiile care defineau detalii ale contextului original, numele victimelor și fotografilor. Amploarea mass-mediei instituționale și informale disponibile au arătat că mass-media și propaganda au influențat acest război într-o măsură și un mod care nu a fost văzut anterior. De asemenea, că o combinație de mass-media informale și instituționale controlate de către propagandiști au reușit să ducă la dispariția zilelor televiziunii independente sau a „corespondentului de război” obiectiv.