Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

Revoluția rusă din 1917 a făcut posibilă, pentru prima dată în istorie, guvernarea unei întregi națiuni de către un sistem comunist. În scopul sprijinirii acest sistem, guvernul sovietic s-a folosit de propagandă pentru a răspândi idei și informații care promovau ideologia comunistă și a-și distruge adversarii. Propaganda a apărut într-o varietate de forme ale mass-mediei: radio, film, teatru, jurnale de actualități, ziare, panouri publicitare și afișe. Oameni de toate vârstele au fost supuși unui bombardament mediatic ce promovau idei comuniste; chiar și educația în școli a fost concepută pentru a-i instruit pe copii în ideologia și valorile comuniste.

Introducerea termenului de propagandă în cadrul mișcării muncitorești a cunoscut opoziția vehementă a autorului ideologiei comuniste Karl Marx, care susținea ideea de a explica științific clasei muncitoare poziția acestuia în legăturile istorice ale capitalismului timpuriu. Totuși, termenul de „propagandă” a fost adaptat pentru prima oară mișcării muncitorești, atribuindu-se o importanță considerabilă pentru practica politică a mișcării socialiste și comuniste.

Liderul bolșevicilor V.I. Lenin este cel care va adopta termenul pentru mișcarea comunistă, plecând în analizele sale sociale de la premisa că proletariatul putea dezvolta prin propria putere doar o conștiință „unionistă”, însă sub nici o formă revoluționară. Clasa muncitorească nu putea duce o luptă consecventă cu scopul conștient al revoluției atât timp cât era prizoniera „spontaneității” și era astfel expusă influenței ideologiei burgheze. „Germenele conștiinței” muncitorilor trebuie să se dezvolte spre a deveni „conștiință social democrată”. După părerea lui Lenin acest lucru ar putea fi „adus” proletariatului „doar din exterior” și aceasta în mod paradoxal doar sub forma socialismului științific modern care a fost dezvoltat în mare parte de membrii ai intelectualității burgheze. În acest proces al formării conștiinței, „masa” trebuie îndoctrinată și educată permanent și persistent de către partid.

Pornind deja de la acest model de îndoctrinare s-a detașat rolul central al propagandei în teoria leninistă. În plus, pe vremea lui Lenin, mass-media și în primul rând presa partidului avea sarcina să acționeze ca bază de organizare ideologică a mișcării proletare. Din punctul de vedere al politicienilor socialiști, mass-media nu reprezenta instituții civile care să organizeze și să canalizeze discursul public, ci era un echipament de distribuție pentru anumite noțiuni ideologice. Acest lucru a fost însoțit de un paternalism adaptat de la sine înțeles. Conform teoriei leniniste avangardiste, partidul, ca cea mai avansată parte a proletariatului, avea sarcina să „ilumineze” și să conducă masele proletare.

Această interpretare pozitivă a rolului propagandei a mai fost reflectată câteva decenii mai târziu, în numeroase declarații, cum ar fi în cazul teoreticianului propagandei comuniste Willi Münzenberg care a scris în 1937: „În contradicție cu evaluarea disprețuitoare a grupurilor burgheze, cuvântul „propagandă” înseamnă în terminologia socialistă ceva măreț, valoros, spiritual științific”.  Această tradiție a continuat și în societățile socialismului real existent, unde propaganda echivala cu iluminare și educare teoretică, atribuindu-i-se astfel exact sensul opus celui din lumea occidentală democrată. În socialismul real, propaganda a fost înțeleasă ca o difuzare a unui întreg grup autonom de idei de către legile dezvoltării sociale care inevitabil reprezenta treapta cea mai înaltă a socialismului. Propaganda reprezenta veriga de legătura între teorie și practică ca mijloc special pentru materializarea ideilor marxiste: „Cu ajutorul propagandei, marxism-leninismul va deveni proprietatea comună a maselor largi de muncitori, le va acapara conștiința și își va dobândi  în sfârșit expresia materială unor milioane”.

Bolșevicii, cunoscuți mai târziu ca membrii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, odată ajunși la putere au urmărit să rămână acolo pentru totdeauna. Mulți dintre liderii săi au crezut că aceasta va face lumea un loc mai bun. Toți au crezut, în frunte cu Lenin, că politica fără putere este lipsită de sens și că supraviețuirea lor poate fi realizată doar prin intermediul a două procese interconectate: pe plan intern, asigurarea și creșterea puterii statului sovietic (prin industrializare) și la nivel internațional, prin consolidarea partidului prin intermediul Internaționalei a III-a (Cominternul). Toată această activitate a fost justificată și facilitată prin intermediul unei campanii de propagandă omniprezente.

Venirea bolșevicilor la putere a fost urmată imediat luarea unor măsuri care urmăreau crearea unei noi ordinii sociale. Prin acestea se dorea transformarea gândirii unei populații care în mare parte provenea din mediul rural (circa 170 de milioane) și din care mulți oameni trăiau la în condiții de sărăcie extremă și erau analfabeți.

Planurile conducătorilor sovietici au început a fi puse în practică prin crearea unei rețele imense de propagandă ce difuzau programele politice și realizau o educație practică. În acest scop, Lenin a mobilizat toate formele de comunicare disponibile: presa, instituțiile de învățământ și artele. De asemenea, știința ca parte a sistemului intensiv de propagandă internă era destinată să joace rolul central în crearea unui stat comunist. Uriașa mașină de propagandă comunistă, aflată sub controlul sovietic, a ajuns în fiecare aspect al vieții din Rusia prin trimiterea unor propagandiști instruiți în toate organizațiile sociale din toate localitățile. Chiar și în cele mai mici sate se desfășurau ședințe de lectură și proiectarea unor filme, urmate de discuții dirijate și de sesiuni de întrebări și răspunsuri. Afișele de propagandă din primii ani inspirau un zel revoluționar și optimismul construirii unei noi societăți.

Activitatea era desfășurată sub controlul și supravegherea strictă a Secției de Agitație și Propagandă a Comitetului Central al Partidului Comunist, care a fost anexată la fiecare divizie a Partidului Comunist până la cea mai mică celulă locală. Rolul acestei infrastructuri de propagandă a fost vital în crearea noului stat comunist.

În timp ce convulsiile politice interne au continuat în Rusia până la sfârșitul anilor 1950, această infrastructură propagandă intensivă a fost absolut crucială pentru stabilirea noului stat comunist. Campania de propagandă dusă a avut cea mai lungă durată în istoria modernă, fiind într-o activitate continuă până la evenimentele importante ce au avut loc în Uniunea Sovietică în 1991 și care au dus la sfârșitul dominației Partidului Comunist în această țară.

Comuniștii, pentru a spori eficiența propagandei lor, au produs o varietate mare de stratageme și simboluri politice. Inspirându-se din Revoluția Franceză s-au folosit de cele mai multe ori de ideea unei amenințări sau a unui complot iminent pentru a reprima cu brutalitate pe oricine puneau la îndoială acțiunile partidului. Simbolul cu cel mai puternic efect vizual, secera și ciocanul, a primit o recunoaștere internațională largă. O imagine pe care a promovat-o puternic propaganda sovietică era realizată prin desfășurarea unor impresionante parade militare ce etala potențialul militar al Uniunii Sovietice și a unor spectacole care afișau importanța colectivității asupra individului. Afișele propagandistice au dat o impresie puternică, dinamică, folosind fotomontajul, compoziții cu linii diagonale și contraste puternice în culori și forme.

Deoarece o parte importantă a programului bolșevic a fost să exporte comunismul în toată lumea, activitățile de propagandă sovietice au primit o dimensiune mondială în perioada interbelică. În scopul stabilirii unei solidarități internaționale a clasei muncitoare partidele comuniste apărute în diferite țări în perioada interbelică au intrat direct sub controlul Uniunii Sovietice. Efectele crizei economice au contribuit la o creștere a interesului asupra comunismului în lumea democrațiilor occidentale, chiar și în Statele Unite ale Americii au apărut organizații și partide pro-sovietice care au atras milioane de membri în perioada 1935-1939.

Obiectivul principal al tuturor activităților de propagandă a fost ca Partidul Comunist să fie identificat cu izvorul tuturor lucrurilor înțelepte. Mai târziu acest viziune asupra lumii a trebui modificată, astfel încât Stalin să devină izvorul înțelepciunii. Aceasta s-a realizat, inițial, pretinzând că el a fost adevăratul moștenitor al lui Lenin. Puterea lui Iosif Stalin (1879-1953) asupra aparatului de partid începe în 1912, odată cu intrarea sa în Comitetului Central bolșevic, ca secretar general al partidului. Controlul total l-a obținut după 1929, când a lansat o nouă revoluție prin care a abandonat liberalismul economic relativ al anilor 1920 în favoarea colectivizării în masă și industrializării, motivată prin doctrina sa a „socialismului într-o singură țară”.
Sub Stalin, propaganda a început să se concentreze asupra disciplinei politice și a planurilor cincinale ce avea programe ambițioase pentru colectivizarea agriculturii și înființarea industriei grele. Un număr de 10 de milioane de oameni au murit în timpul  colectivizării forțate. Industrializarea rapidă, care a început cu lansarea primului plan cincinal în 1928, a fost însoțită de mari pierderi de resurse materiale și a cauzat dislocări sociale masive. Aceste schimbări radicale au fost însoțite de o revoluție culturală în care toate artele și mass-media, în special filmul, au devenit importante instrumente de propagandă într-o țară ce avea o mare parte din populație analfabetă.

Activitatea de propagandă din anii 1930 s-a axat pe participarea socială, politică și chiar financiară a populației care a fost îndemnată în mod constant să cumpere obligațiuni de stat, care generau, în fapt, dobânzi reduse. Abonarea la aceste oferte de împrumut a devenit un indice de loialitate. Muncitorii industriali au fost rugați să facă „donații” pentru construirea unui avion sau a unei nave. Piesa rezultată la construcția unor mașini a fost astfel „sponsorizată” de oamenii muncii. Lucrători individuali  au fost transformați în celebrități naționale sau „stahanoviști”, denumire ce vine de la  Aleksei Stahanov  (1906-1977), un „erou miner” care a extras o sută de tone de cărbune într-un singur schimb în 1935.

Un concept des utilizat de propaganda comunistă propunea societății sovietice un panteon al dușmanilor statului și unul al eroilor revoluției. Dușmanii au fost identificați atât în interiorul cât și în afara frontierelor țării. Unii dintre ei au fost pereni. Preoții, chiaburii, menșevicii, țarul Nicolae și capitaliștii Antantei sunt țintele preferate ai revoluției (Marea Britanie, Franța și U.S.A.). Alții și-au schimbat statutul de prieten sau dușman odată cu schimbările politice și economice. Țăranii, care au fost încorporați în sistemul comunist prin colectivizare și industrializare, au fost reprezentați în afișe ca fericiți lucrători în agricultura colectivă. Eroii sunt liderii bolșevici, în primul rând Lenin și Stalin, Armata Roșie, muncitorii fruntași și femeile emancipate. Însă, mulți dintre acești eroi au decăzut fiind acuzați de trădare sau subminare a revoluției (Gregory Zinoviev, Troțki ș.a.).

Începuturile propagandei s-a făcut mai ales prin afișe care combinau texte cu imagini pentru a comunica, unei populații semi-analfabete, noile legi și comentau evenimentele curente și aspectele vieții de zi cu zi în noul stat comunist. Afișele create de Gustav Klutsis, Valentina Kulagina și Nikolai Dolgorukov din anii 1930 și mai târziu, au sărbătorit sistemul socialist, pe liderii ei (Marx, Engels, Leni