Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

Cuvântul propagandă este folosit pentru prima dată de Biserica romano-catolică în denumirea unui nou comitet de cardinali „Sacra Congregatio de Propaganda Fide”, o instituție fondată de papa Grigore al XV-lea, în anul 1622 (în latină propagare = răspândire, înmulțire). Crearea acestei instituții a fost inspirată de cartea călugărului spaniol Thomas A. Jesu, publicată în 1613, cu titlul „De erigenda Congregatione pe Propaganda Fide”.  Sfânta Congregație a fost inițial un colegiu format din 13 cardinali, care a încercat să găsească modalitatea prin care ar putea Biserica romano-catolică să-și profesionalizeze activitatea misionară și astfel să eficientizeze contrareforma. Parte a aparatului de contrareformă, această organizație a fost privită cu suspiciune în țările protestante din Europa de Nord, termenul propagandă preluând o conotație negativă în asocierea cu ea. Cu toate acestea, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, cuvântul propagandă s-a bucurat în continuare de un sens pozitiv în zonele catolice, înțelesul său fiind similar cu „educare” sau „predicare”. Pe parcursul secolului al XX-lea cuvântul propagandă este asociat cu promovarea unei cauze sau a unui punct de vedere politic.

Utilizarea propagandei este identificată de la nașterea civilizației umane în sine. De exemplu, scrierile hieroglifice timpurii ale civilizațiilor antice egiptene și mesoamericane (aztec, mixtec, zapotec și maya) au constat din simboluri și imagini care descriu o „istorie” care favoriza clasa socială conducătoare. În acest sens, textele și monumentele maya manipulează de multe ori datele istorice. Durata de viață a conducătorilor, cicluri astronomice și evenimente reale sunt date pentru a pune într-o lumină favorabilă un conducător. Alinierea datei nașterii unui conducător în viață cu data de naștere a unui conducător puternic din trecut este făcută pentru a sugera reîncarnarea vechiului lider, sau reprezentarea unor dușmani captivi și uciși într-un mod înspăimântător este realizată pentru a crește puterea celui aflat la guvernare prin inducerea unei senzații de frică în oamenii pe care îi conduce. Având în vedere că numai liderii și preoții lor puteau descifra hieroglifele și crea imagini și simboluri, este clar că natura persuasiunii este unidirecțională dinspre conducător spre populație.

Totuși, nu toată persuasiunea este propagandă. Tehnicile retorice clasice ale vechilor greco-romani au avut ca scop crearea unui discurs care ar putea ilumina problemele societății. Persuasiunea putea lua forma unui argument, o dezbatere, o discuție sau doar a unui discurs bine argumentat care prezintă cazul pentru sau împotriva unui subiect dat.

Prima asociere a propagandei cu manevrații secrete și necontrolabile a unei elite conducătoare a fost făcută în epoca Iluminismului, atunci când publiciștii iluminiști ai congregației au înființat o agenție secretă care urmărea a ține oamenii în mod sistematic în imaturitate.

Pornind de la Revoluția Franceză propaganda, ca și tehnică de comunicare, a dobândit o apreciere semnificativă. În Parisul revoluționar, propaganda reprezenta în primul rând dorința iacobinilor de a exporta idealurile revoluției în alte țări. Propaganda devenea sinonimul dreptului de intervenție prin revoluție. Utilizarea termenului de propagandă i-a condus pe oponenții iacobinilor la presupunerea că în spatele programului de acțiune politică al exportului ideii de revoluție, se găsea o instituție similară „Congregatio de Propaganda Fide”. Dicționarul limbii revoluționare franceze definește propaganda ca „un institut secret pentru a inversa lumea”. Se deosebește de propaganda romano-catolică prin faptul că aceasta urmărea răspândirea creștinismului, în schimb cea franceză căuta să să-l distrugă.

Dacă în timpul Revoluției franceze cuvântul propagandă avea încă o conotație întrucâtva ambivalentă, dar spre final negativă, câteva decenii mai târziu opoziția democratică a făcut ca termenul „propagandă” să devină un concept politic de acțiune cu un conținut constant pozitiv. Termenul s-a desprins treptat de legătura sa cu anumite instituții sau grupări politice și a devenit un instrument folosit, de obicei, pentru popularizarea intereselor politice.

Ideile democratice au fost considerate universale, răspândirea lor prin propagandă fiind legitimă. În timpul revoluției din 1848-1849, principiul propagandei a fost puternic susținut de către revoluționarii germani. O tendință similară a fost observată în mișcarea muncitorească, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În Elveția, liderul muncitorilor Wilhelm Weitling a alăturat termenii „propagandă”, „fraternitate” și „obligații sociale” scopului comun urmărit de asociația sa profesională.

Independent și paralel cu această linie de dezvoltare a mișcării muncitorești și a viitoarelor societăți socialiste reale, cuvântul „propagandă” a început să ia amploare și în cercurile burgheze, la sfârșitul secolului al XIX-lea, făcând rapid carieră în lumea economică. Cuvântul „reclamă” a apărut cu puțin timp înainte de anul 1900, în plus față de denumirea de propagandă folosit ca termen uzual al limbajului de afaceri. „Dicționarul de afaceri al lui Meyers” menționa în 1909: „Expresia propagandă a trecut recent și în limbajul afacerilor și semnifică aici totalitatea mijloacelor (anunțuri, publicitate etc.) necesare răspândirii de produse (bunuri, valori mobiliare)”. O deosebire strictă între termenii „propagandă” și „reclamă” avea să se facă abia în anii 1930, în Germania unde naziștii doreau să rezerve termenul de propagandă doar pentru sfera politică și se opuneau vehement utilizării acestuia în scop comercial. Acest aspect a fost precedat de politizarea, respectiv militarizarea termenului de „propagandă” inițiat în timpul primului război mondial. În acest context, propaganda devine o tehnică de comunicare îndreptată spre efecte concrete, care era utilizată pe „câmpul de luptă” și pe „frontul de acasă” de o armată special instruită în acest sens. În același timp, termenul de propagandă a suferit o diminuare a concentrării sale spre obiective clar definite și de scurtă durată, cum ar fi defăimarea adversarului sau justificarea unei măsuri militare sau politice. O excepție în acest sens a reprezentat aici doar evoluția sa în Statele Unite, unde propaganda de război a devenit strâns legată de reclama comercială (publicitatea), ceea ce a dus în anii 1920 la o nouă tehnică de comunicare, numită „relații publice”.

Prima definiție sistematică a propagandei i se atribuie sociologului german Johann Plenge, un precursor al național-socialismului, și datează din anul 1922 (chiar dacă Walter Lippmann din Statele Unite s-a preocupat intens în această perioadă cu propaganda). Pentru Plenge, propaganda era „răspândirea de impulsuri spirituale care trebuiau să declanșeze acțiuni”. Ea era, „mai precis, un caz al răspândirii unor astfel de impulsuri spirituale ce aparțineau prin urmare certitudinilor fundamentale ale conviețuirii umane și sociale”.

Câțiva ani mai târziu, consultantul american de relații publice Edward L. Bernays, un nepot al lui Sigismund Freud, definea propaganda în felul următor: „Propaganda modernă este un efort durabil pentru a crea sau controla evenimente care să influențeze relațiile publicului cu o întreprindere, o idee sau un grup”.  În această definiție mai amplă, propaganda include și reclama (publicitatea). Important în această definiție apare faptul că Bernays delimita propaganda „modernă” de conceptele mai vechi ale propagandei. Acest lucru indică solicitarea lui Bernays de a se realiza o planificare sistematică a propagandei moderne de masă care să fie sprijinită de științele sociale (cercetarea de piață, psihologie, demoscopie).

Harold D. Lasswell, pionierul cercetării propagandei americane a definit propaganda, în 1927, ca „management al atitudinilor colective prin manipularea simbolurilor semnificative”. Termenul de „management” semnifică faptul că această definiție se referă la controlul planificat al atitudinilor și părerilor unor mari grupuri sociale. Prin „atitudine” Lasswell înțelegea „o tendință de a acționa conform unor anumite tipare valorice”. În centrul definiției lui Lasswell se află greutatea pe care el a atribuit-o simbolurilor. Ca atare, el a definit simbolurile ca fiind „cuvinte sau substitute ca imaginile sau gesturile”. Prin manipularea pricepută a acestora – cum ar fi o nouă înlănțuire a șirurilor de imagini în cadrul comunicării propagandistice – el vedea adevăratul potențial eficient al propagandei. Această definiție a adoptat pentru prima dată aspectele semiotice ale propagandei .

La sfârșitul anilor ’20 forma propagandei a fost stabilită aproximativ așa cum este ea valabilă și în prezent în discursurile social-științifice. Probabil cea mai exhaustivă definiție, în spațiul german, îi revine lui  Gerhard Maletzke, care în 1972, a prezentat o definiție larg comentată: „Propaganda reprezintă încercări planificate de a influența prin comunicare opiniile, atitudinile, comportamentele unor grupuri țintă, cu scop politic”. Urmând propunerea lui Maletzke apar consecutiv următoarele caracteristici: prin definirea propagandei ca încercare, nu se evidențiază succesul unei influențări, ci intenția de a influența. Faptul că aceste încercări țintesc influențarea opiniilor, părerilor și atitudinilor face ca propaganda să se deosebească de procesele de transmitere de cunoștințe și informații. Planificarea reprezintă, în prezentarea lui Maletzkes, baza instituțională, sistematică și orientă spre obiective a propagandei. Astfel, convingerea spontană a unor persoane sau a unor grupuri, chiar și prin conversații întâmplătoare, nu se potrivește termenului de propagandă. Comunicarea înseamnă în acest context schimbarea părerilor fără constrângere externă. În plus, se înțelege că propaganda este transmisă de regulă prin tehnologia mass-media și vizează grupuri mari de receptori. Includerea în definiție a unor grupuri țintă, subliniază faptul că doar un anumit segment public este interesant pentru scopurile propagandiștilor, acesta putând fi identificat prin metode analitice.

Punând cap la cap toate aceste definiții enumerate, se poate identifica mulțimea comună a diferitelor concepte. Propaganda încearcă să-și naturalizeze mesajele și apelurile la acțiune și să le unească cu cadre existente, astfel încât acestea să pară că sunt niște concluzii evidente și apropiate.