Historia magistra vitae

b1
O perspectivă istorică a secolului XX

Literatura identifică mai multe forme de propagandă, cărora le sunt atribuite diverse funcții și efecte. În mod obișnuit se pot distinge patru tipuri diferite de propagandă:

a) propaganda de război (numită și război psihologic sau operații psihologice) se face de către armată și este parte a acțiunii de război. Scopul este de a slăbi forțele inamice și de a întării moralul propriilor trupe. Tehnicile uzuale sunt: introducerea în eroare, dezinformarea și distrugerea infrastructurii de comunicare a inamicului. Propaganda de război are, de obicei, obiective clar definite și este limitată corespunzător spațial și temporal la perioada de criză, respectiv a acțiunilor de luptă. Propaganda de război este probabil cea mai studiată formă a propagandei și o mare parte din întreaga literatura de propagandă se referă numai la ea. Într-adevăr ea reprezintă, din mai multe puncte de vedere, un caz special. În afară faptului că, în primul rând, scopul propagandei de război a fost dezvoltarea unei palete întreagi de tehnici și metode speciale – care reprezintă un câmp de cercetare în sine –, remarcabil în propaganda de război este faptul că democrații, dictaturi și regimuri totalitariste aplică același arsenal de tehnici. Aceasta denotă că nici în societăți democratice nu există instanțe de control sau contra-puteri care să poată neutraliza sau inhiba propaganda.

În plus, propaganda de război este în primul rând o acțiune tactică, care este axată pe realizare rapidă a obiectivelor într-o situație de criză acută. Harold D. Lasswell a atribuit propagandei o sarcină triplă, aceea de a menține ridicat moralul celor de acasă, de a întreține relațiile cu țările aliate și de a ataca inamicul prin mijloace de propagandă.

Alți autori restrâng conceptul de propagandă de război la măsurile îndreptate împotriva inamicului. Astfel, termenul de propagandă de război se suprapune termenului de „război psihologic”. De evidențiat este faptul că acest cadru al activităților de propagandă se limitează la obiective militare restrânse și că propaganda este planificată și implementată în conformitate cu acțiunile militare.

b) propaganda străină (externă) - termenul de „diplomație publică” devine tot mai folosit pentru expunerea pe scena internațională a democrațiilor și dictaturilor. Acesta cuprinde toate măsurile pe care le adoptă un stat sau o uniune de state pentru a transmite la nivel internațional propriile nevoi de securitate, interese strategice și obiective economice. Aici sunt incluse activitățile culturale internaționale alături de cursuri de limbă, precum și emisiuni de radio sau TV în limbi străine și lobby-ul făcut în străinătate. Un caz tipic de diplomație publică este propaganda făcută de Statele Unite în statele arabe pentru acceptarea politicii americane din Irak și Afganistan. În cazul unui concept extins de securitate, se consideră că propaganda externă are în prezent o contribuie importantă la politica de securitate și este susținută prin resurse bogate.

c) propaganda sociologică este un termen atribui cercetătorului francez al propagandei Jacques Ellul și descrie toate încercările conducătorilor de a obține prin intermediul propagandei internalizarea anumitor standarde. Cu toate că o astfel de propagandă de integrare există și în democrație (de exemplu în cadrul educației politice), ea este în primul rând specifică regimurilor totalitare ale secolului al XX-lea. Atât regimurile fasciste, cât și cel comuniste susțineau idealul unui „om nou” care să fie creat prin propagandă și educație. În astfel de regimuri, totul este înlocuit cu o propagandă pătrunzătoare și omniprezentă pentru a se asigura supremația ideologicei dominante și a susține revendicarea dreptului de conducere al regimului în toate domeniile vieții.

d) sub aceste auspicii, un fenomen mai greu de urmărit este propaganda politică în democrații. Deseori, ca propagandă este considerată și disputa politică prin intermediul comunicării persuasive planificate, în special în campaniile electorale. În acest context, termenul se apropie de cel al „comunicării politice” sau al „relațiilor publice politice”. El se referă la metodele strategice ale publicității, folosite pentru a fi apreciat (consimțit, aprobat), acțiuni care au loc în condițiile de concurență ale pluralismului de opinie și care permit publicului să atribuie un anumit mesaj intereselor parțiale ale unei grupări sau a unui partid. De atfel, folosirea termenului de propagandă în sensul acestei forme de comunicare este controversată.


O clasificare realizată pe baza metodelor pe care le folosește pentru a-și forma argumentul definește propaganda, în mod tradițional, ca fiind albă, neagră și gri. 

Propaganda neagră este atunci când se răspândesc minciuni, scorneli și înșelăciuni prin intermediul unei surse ascunse sau creditată că ar aparține unei autorități false, fie instituție, organizație, grupare sau o persoană. Uneori sursa este complet transparentă, în timp ce în alte ocazii este necesar să se ascundă sub o altă identitate în scopul de a atinge anumite obiective. Propaganda neagră – denumită uneori ca propagandă „sub acoperire” – încearcă să-și ascundă propria identitate prezentându-se ca o emanație venită de la cineva sau din altă parte decât adevărata sursă. În propaganda neagră nu numai că există o denaturare intenționată a identității sursei, dar este și ascunsă sau inexactă. În cazul în care identitatea este ascunsă sarcina analistului este una exigentă. Este destul de dificil de a detecta propaganda neagră până când  nu sunt cunoscute toate faptele.

La începutul secolului al XX-lea într-un document falsificat de poliția secretă a țarului Nicolae al II-lea, numit „Protocoalele înțelepților Sionului”, sunt descrise în 24 de capitole strategia unui consiliu secret al evreilor de a obține dominația mondială. Publicat în serial într-un ziar rusesc, acest document a fost parte a propagandei prin care Rusia incita la antisemitism. Chiar dacă a fost dovedit ca fiind un fals, documentul a fost utilizat și mai târziu ca o sursă de încredere. Adolf Hitler a citat din el în lucrarea sa „Mein Kampf”, iar mai apoi este preluat și de propaganda nazistă. Documentul este și în prezent citat ca o sursă de încredere de neonaziștii din Statele Unite și Europa, precum și de unele țări musulmane.

În timpul celui de al doilea război mondial naziștii au operat cu trei stații de emisie radio prin care au căutat să dea impresia că difuzarea emisiunilor lor provenea din Marea Britanie. Una dintre stații, numită Radio Free Caledonia, a pretins a fi vocea naționalismului scoțian; o alta, Workers’ Challenge Station, disemina vederi neortodoxe de stânga; o a treia, New British Broadcasting Station, producea buletine de știri și comentarii în stilul BBC dar cu o părtinire pro-germană ascunsă. Nici una dintre aceste stații radio nu a ajuns să aibă un public numeros, emisia lor fiind limitatată doar la câteva ore pe zi. Scopul acestei propagande negre a fost de a submina moralul britanicilor, în special în timpul bătăliei pentru Marea Britanie. 

Naziștii au folosit tehnici similare și cu soldații francezi care apărau linia Maginot între 1939 și 1940. Emisiunile radio transmise de la Stuttgart au fost realizate de un francez pe nume Paul Ferdonnet care a pretins că le difuza din interiorul Franței. Ele au fost concepute pentru a slăbi moralul soldaților francezi prin compararea condițiilor precare ale soldații de rând, aflați în linia Maginot în barăci umede și aglomerate, cu stilul de viață de lux de ofițeri francezi ce se bucurau de viața luxoasă din Paris. De asemenea, era descris în detalii negre comportamentul soldaților britanici încartiruiți în orașele franceze care beneficiau de salarii mai mari decât omologii lor francezi și care erau folosite pentru a seduce femeile franceze. Soldați francezi ascultau emisiunile lui Ferdonnet nu neapărat pentru că au fost înșelați de natura „neagră” a emisiunilor, ci pentru că acestea au fost, pur și simplu, mai distractive decât emisiunile oficiale franceze.

Ceva mai târziu, britanicii și-au înființat propriul post de radio lor de propagandă neagră care se pretindea a fi un post de radio german oficial condus de soldați germani, aflați pe frontul de vest. În același timp, pliante în formă de ziare au fost aruncate de-a lungul liniilor germane, sursa lor fiind atribuită unor organizații inexistente ale rezistenței germane. În plus, au fost utilizate cartele pentru rații false și alte instrumente ingenioase.

Propaganda neagră, prin definiție, caută să înșele folosindu-se de toate tipurile de pliante, afișe, timbre poștale, posturi de radio și televiziune, iar în prezent chiar de Internet. Acest tip de propagandă primește cea mai mare atenție atunci când este dezvăluită. Succesul sau eșecul unei astfel de propagande depinde în mare măsură de dorința receptorului de a accepta autenticitatea sursei și conținutul mesajului. Propaganda neagră, pentru a-și atinge obiectivele, trebuie să fie atentă ca mesajul și modul în care acesta este diseminat să fie apropiat de experiențele sociale, politice și culturale ale publicului țintă.

Propaganda gri se încadrează undeva între propagandă albă și cea neagră. Sursa poate sau nu să fie identificată, iar acuratețea informațiilor este incertă. În timpul primului război, propaganda britanică (Britain’s War Propaganda Bureau), mai bine cunoscută sub numele de Wellington House, a efectuat o campanie majoră îndreptată către țările neutre, în special spre Statele Unite ale Americii, printr-o sucursală americană condusă de Sir Gilbert Parker (1862-1932), un scriitor canadian, și British MP. Propaganda britanică nu a fost concepută în mod explicit pentru a convinge America să intre în război de partea Aliaților, considerând că o neutralitate binevoitoare este infinit mai preferabilă. Prin urmare, Wellington House a decis să ofere factorilor de decizie americani materialul de care aveau ei aveau nevoie pentru a judeca ei înșiși ceea ce se întâmplă în războiul din Europa, spre deosebire de propagandiștii germani care bombardau opinia publică americană cu informații ce prezentau varianta lor asupra războiului. Wellington House urmărea să convingă doar elita Americii, care la rândul ei să influențeze publicul larg. Unei audiență sau elite educate îi place să creadă că poate identifica singură propaganda atunci când se confruntă cu ea și apoi, într-o judecată proprie, să o respingă ca „propagandă”. Prin urmare propaganda britanică efectua o manipulare delicată. Wellington House a difuzat spre publicul său țintă, materiale care nu par a fi propagandă sau cel puțin nu erau tot timpul. Acestea luau o formă de argument motivat pe baza faptelor, deși nu neapărat toate faptele erau prezentate într-o manieră obiectivă. O parte din acest material de propagandă a venit direct de la Wellington House, în timp ce altele au fost deghizate (gri). În acest scop o operațiune de publicare clandestină a produs materiale care a fost distribuite prin celebre edituri comerciale cum ar fi Hodder and Stoughton, John Murray și Macmillan.

În al doilea război mondial, Britain’s Political Warfare Executive (PWE) produce propagandă gri, dar și neagră. Un exemplu extrem de apreciat este ziarul „Nachrichten für die Truppen” care a fost aruncat trupelor germane din avioane britanice fără însemne de identificare. Conținutul ziarului exprima o poziție asemănătoare cu cea oficială germană, însă eșecul de a dezvălui adevărata origine a ziarului devenea jenant dacă sursa ar fi fost dovedită ca fiind una britanică.

La sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, puterile occidentale au acordat o mare importanță războiului psihologic prin utilizarea unor măsuri de propagandă ce urmărea a influența opinia internațională pentru a sprijini lumea liberă și dezintegrarea regimurilor comuniste. În 1948, Ministerul de Externe britanic a sponsorizat pe timp de pace o agenție de propagandă sub acoperire Information Research Department (IRD), care a fost destinată să contracareze propaganda sovietică și comunistă și să apare democrația liberală occidentală. IRD a fost înființată în urma loviturii de stat comuniste din Praga și a propagandei sovietice din ce în ce ostilă. Susținută de ministrul de externe Ernest Bevin (1881-1951) abordarea a fost concepută secretoasă și agresivă, urmărind să preia inițiativa inamicului. IRD a fost în multe privințe o PWE pe timp de pace. Sarcina sa nu a fost de a face propagandă neagră, care era apanajul serviciilor secrete de informații MI6, ci mai degrabă propagandă gri cu informații părtinitoare care provin de la o sursă nedeterminată. Ținta a fost Uniunea Sovietică și sarcina a fost de a ataca și a expune acest inamic ideologic și de a face o ofertă „ceva mai bună”. Propagandă gri a fost adoptată pentru că era mult mai directă și agresivă decât cea albă, dar mai puțin ofensatoare față de sovietici ca propaganda neagră.

Conținutul propagandei gri anti-comuniste a fost de a evidenția valorile occidentale ca o contrapondere la activitățile sovietice. La un alt nivel sofisticat, IRD a realizat studii confidențiale în profunzime cu privire la aspectele comunismului sovietic concepute pentru politicieni aliați de rang înalt. La nivel mai puțin clasificat se aflau emisiuni de radio, broșuri, articole, scrisori, și discursuri care au fost direcționate spre factorii de decizie politică din Europa de Est, care puteau folosi aceste materiale în activitatea lor generală fără a fi nevoie să specifice sursa. Pentru a distinge activitățile sale de cele ale americanilor, IRD s-a concentrat pe zonele amenințate de comunism din afara URSS. Capacitatea IRD-ului de a ascunde sponsorizările activităților culturale până la sfârșitul anilor 1970 au fost motivul succesului său și anume faptul că o mare parte din aceasta nu a fost, în general, recunoscută ca propagandă.

Când Uniunea Sovietică a invadat Afganistanul, Radio Moscova a folosit propaganda gri atunci când a încercat să justifice acțiunile sale militare. Un documentar de televiziune intitulat „Afganistan: Revoluția nu poate fi ucisă” a fost difuzat în ziua de Crăciun a anului 1985. Programul a dat în mod deliberat impresia că conflictul a fost început de alte puteri. Iran și Pakistan au fost implicate în mod special prin prezentarea unor mercenari capturați care au susținut că au fost trimiți în Afganistan de către CIA. Filmul s-a încheiat cu trupele pro-sovietice aplaudate de mulțimea populației afgane. Sursa mesajului nu a fost în relevată, iar informațiile au fost în mare parte inexacte.

Propaganda albă. O credință larg răspândită susține că propaganda este un proces care camuflează fie originea, fie motivele ei, sau ambele și acestea se desfășoară în scopul obținerii unui obiectiv specific de manipulare a publicului. Cu toate acestea propaganda poate proveni dintr-o sursă care poate fi identificată în mod corect, într-o manieră simplă și directă, iar informațiile transmise să fie, de asemenea, corecte. De exemplu, atunci când naziștii au venit la putere în 1933 unul dintre primele departamente guvernamentale înființate a fost Ministerul pentru Propagandă și Iluminare Populară. Naziștii nu au făcut nici un secret din numele sau din sarcina pe care această instituție urma să o efectueze. Joseph Goebbels (1897-1945), ministrul pentru propagandă, a declarat în mod deschis întru-unul din primele sale discursuri că noul minister va fi responsabil pentru „mobilizarea minții și spiritului” în Germania. În acest caz se cunoaște sursa și sunt identificate scopul și intențiile, iar publicul știe că este o încercare care se face pentru a-l influența. Distincția între propaganda „albă” și „neagră” a fost bine înțeleasă. Prin anii 1930 a existat o recunoaștere tot mai mare a importanței realizării distincției între propaganda evidentă – reprezenta politica oficială a guvernului – care trebuia să fie „sinceră” pentru a-și menține credibilitatea și propaganda sub acoperire, care încearcă să obțină rezultate imediate prin orice mijloacele și a cărei cerință esențială, în afară de eficacitate, era să nu poată fi urmărită până la sursă.

Propaganda albă este în mare parte realizată de către o agenție guvernamentală identificabilă. Informațiile din mesaje tind să fie corecte, deși nu neapărat verificabile, deoarece orice sugestie că mesajul ar putea fi fals ar submina credibilitatea sursei. Mesajul este destinat pentru a convinge o audiență de superioritatea și justețea unui anumit regim sau ideologie. Astfel, în timp ce mesajul difuzat este în mare parte veridic, totuși el favorizează sistemul de valori al propagandistului. În timpul Războiului Rece, Europa Liberă, Vocea Americii și Radio Moscova s-au angajat în acest tip de propagandă albă pentru câștiga credibilitate din partea unui public care s-ar putea dovedi util la un moment dat în viitor. Ambele încercau să convingă publicul că expeditorul este „băiatul bun” care are cele mai bune intenții și cea mai viabilă ideologie politică. 

Propaganda albă găsește un mediu favorabil de exprimare în timpul sărbătorilor naționale când se folosește de patriotismul oamenilor și de șovinismul regional. De asemenea, competițiile sportive și festivalurile culturale sunt surse de inspirație pentru jurnaliști care fac propagandă albă.