Unele popoare au primit, de-a  lungul veacurilor, câte un supranume care oglindeşte trăsătura caracteristică a poporului sau un aspect specific din istoria lui. Acest supranume nu trebuie însă confundat cu denumirea dată statului respectiv.
       Imperiul englez, bunăoară, e denumit Leul britanic, dar poporul englez e poreclit John Bull (vezi); Statele Unite sunt denumite Uncle Sam, dar poporul american e poreclit Ionathan sau fratele Ionathan.
       Tot aşa Franţa poartă numele familiar de Marianne, dar poporul francez pe acela de Jacques Bonhomme, adică Jacques blajinul, ca aluzie la resemnarea cu care s-a lăsat veacuri de-a rândul exploatat de către seniorii feudali.
       Spunem „seniorii feudali”, deoarece expresia datează din secolul al XIV-lea, când aceşti seniori risipeau, după bunul plac, averi uriaşe şi când, îndatorându-se, răspundeau creditorilor: „Nici o grijă. Jacques Bonhomme o să plătească!” şi Jacques Bonhomme era poporul!

      (fr. „Mă sinchisesc ca de anul 40 al republicii” sau: Je m'en fiche...).
       Acest „je m’en moque” are o paternitate istorică.
       Republica a fost proclamată de trei ori în Franţa. Prima republică a ţinut din septembrie 1792 până în mai 1804, când Napoleon a instaurat imperiul.
       A doua republică a avut o viaţă încă şi mai scurtă: din februarie 1848 până la lovitura de stat din decembrie 1851, după care Ludovic Bonaparte s-a proclamat împărat în 1852.
       Republica a treia, care a rezistat, a fost introdusă după Sedan, în septembrie 1870.
       Faptul, însă că primele două republici n-au reuşit să se menţină decât 12 şi respectiv 4 ani, i-a făcut pe regalişti să spună: „Je m’en moque comme de l’an quarante de la république”, întrucât ei nu credeau că regimul republican ar putea atinge vreodată în Franţa vârsta de 40 de ani.
       Cu timpul, expresia s-a redus la: je m'en moque comme de l’an 40.
       Înseamnă: Puţin îmi pasă ! şi caracterizează o persoană indiferentă şi dispreţuitoare.

       Expresia aparţine lui Gérard de Nerval, se găseşte  în volumul de povestiri La Bohème galante, apărut în 1855 şi e spusă în legătură cu dreptul de alegere al celui ce se căsătoreşte.
       Pentru a întări această poziţie, scriitorul francez se referă la majorat (care aduce exercitarea deplină a drepturilor cetăţeneşti) şi la vaccinare (care conferă omului imunizarea).
       Pe atunci metoda vaccinării, lansată de Jenner şi Pasteur, constituia evenimentul medical al vremii. Omul vaccinat se simţea mai sigur, mai stăpân pe sine.
       Expresia „Sunt major şi vaccinat” e folosită şi astăzi tot în sensul că doreşti să dispui singur şi nestingherit de hotărârile tale.

       Actul de naştere al acestei expresii poartă data de 8 septembrie 1855. În timpul războiului din Crimeea, trupele conduse de mareşalul francez MacMahon au asediat şi ocupat fortul Malacoff din Sevastopol. Când a fost avertizat că fortăreaţa e minată şi că sosesc întăriri militare ruseşti, MacMahon a răspuns : „Aici sunt, aici rămân !”
       Adevărul istoric este că mareşalul n-a rămas acolo decât scurt timp. În schimb a rămas până-n zilele noastre, pretutindeni, expresia lui: „J’y suis, j’y reste !”.
       Ea exprimă – pe ton serios – ambiţia cuiva care nu abdică de pe poziţia lui, de la convingerile sale;  iar – în glumă – denunţă o încăpăţânare prost înţeleasă.
       În ambele ipostaze însă se foloseşte aproape totdeauna textul francez.

       Dacă am traduce acest nume în româneşte, am spune „Ion Taurul”.
       E denumirea dată poporului englez, al cărui caracter rezistent, încăpăţânat şi îndeobşte greoi în a se mişca şi a lua hotărâri a fost descris chiar de un englez: John Arbuthnot, scriitor şi medic al reginei Anna (1658–1735), într-o lucrare satirică: The History of John Bull, apărută la începutul secolului al XVIII-lea.
       Ca denumire, e echivalentul lui Jacques Bonhomme pentru poporul francez, Jonathan pentru poporul american ş.a.m.d.
       Vorbind despre Irlanda, de unde era originar, Bernard Shaw scria: „Cealaltă insulă a lui John Bull” (adică a Angliei).

       E faimoasa judecată care i-a  adus lui Solomon, regele izraeliţilor, denumirea de „înţeleptul Solomon” (şi aceasta devenită expresie).
       Regele care a domnit cu 1.000 de ani înainte de Hristos, era şi împărţitorul dreptăţii. Într-o zi, două femei veniseră în faţa lui să revendice un copil. Neputându-şi da seama al cui e de fapt pruncul, Solomon recurse la o stratagemă: hotărî să se taie copilul în două. În felul acesta puse la încercare dragostea maternă, căci mama adevărată preferă numaidecât să-l cedeze celeilalte decât copilul să-i fie spintecat.
       Se foloseşte expresia „judecata lui Solomon” pentru o sentinţă ingenioasă, un arbitraj înţelept, pentru rezolvarea unei dileme care solicită multă ascuţime de minte.

       Sau mai simplu: „Sunt judecători la Berlin” Se spune că vorba aceasta  vine de la o întâmplare autentică.
       Frederic al II-lea, regele Prusiei (1712–1786), voia să-şi mărească parcul castelului său de la Sans-Souci. Pe locul însă unde suveranul intenţiona să-şi extindă grădină se afla o moară. Frederic l-a chemat pe morar şi i-a propus să i-o cumpere. Morarul n-a vrut să i-o vândă. şi atunci regele l-a avertizat că i-o poate lua cu forţa. La care morarul i-a răspuns cu o dulce naivitate: „Da, dacă n-ar mai exista judecători la Berlin”.
       Prescurtată, fraza a devenit celebră şi e invocată ori de câte ori cineva vrea să susţină că totuşi forţa nu va putea încălca dreptul său.

       Jurământ de ură veşnică împotriva romanilor, pe care Hannibal, silit de tatăl său Hamilcar, l-a depus în faţa altarului, la vârsta de 9 ani. Desemnează o obligaţie sfântă ce nu trebuie uitată toată viaţa.