Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Ghid, sau cărţulie cu informaţii strict necesare, sau altă broşură de folos zilnic, pe care de obicei o porţi asupra ta.
      Prin extensiune, orice lucru util ce-l iei mereu cu tine. Se spune uneori şi venit mecum (vine cu mine)

Eclesiastul (IV, 10)

       Capitolul vorbeşte despre cei oprimaţi, care de obicei nu găsesc sprijin nicăieri, fiindcă forţa este de partea opresorilor. „Vai de cel ce-i singur – spune versetul – căci dacă va cădea, nu va fi nimeni să-l ridice”.
      Iar în alte versete (9 şi 12) se precizează concluzia: „Doi oameni preţuiesc mai mult decât unul singur... Dacă cineva e mai tare decât unul sau decât celălalt, cei doi împreună îi vor putea rezista, căci frânghia împletită din trei funii nu se rupe atât de lesne”.
      Se foloseşte în sens laic, spre a combate solipsismul, izolarea.

      Titus Livius povesteşte în Historia romana (V, 48), că în anul 390 î.Hr., după ce au rezistat şapte luni asediului galic asupra Capitoliului, romanii au fost nevoiţi să capituleze. Brennus, comandantul galilor, le-a cerut o despăgubire de 1.000 de taleri de aur, spre a se retrage din Roma. Tribunul Sulpicius a adunat această avere.
      Dar în timp ce era cântărit aurul, romanii au reproşat că sunt folosite greutăţi false. Atunci, Brennus, aruncând spada-i cea grea în balanţă, a rostit cuvintele ce-au devenit proverbiale: Vae victis !
      Tot din acest episod istoric a rămas şi expresia: a-şi arunca sabia în cumpănă.
      Se citează în sensul că soarta celui învins e în mâna învingătorului. Ca replică, romanii au creat expresia: Gloria victis! (slavă învinşilor), care este antiteza lui „Vae victis”.

      Istoricul Suetoniu povesteşte în Viaţa lui August (XXIII), că generalul Quintilius Varus a suferit o grea înfrângere în Germania, în anul 6 d.Hr.. Cele trei vestite legiuni ale lui au fost atrase în defileul de la Teutberg şi nimicite. Varus s-a sinucis din desperare.
      Vestea acestui dezastru l-a copleşit pe împăratul August, care mult timp repeta cu amărăciune: „Varus, dă-mi legiunile înapoi !
      E o expresie care exprimă regretul pentru o pierdere de neuitat.

Fedru, prologul cărţii a II-a de Fabule, versul 10)

      Autorul se adresează lui Illius, un cititor necunoscut: Dictorum sensus ut delectat varietas (Să farmec gustul prin varietatea subiectelor).
      Adică: diversitatea place – sens în care se şi întrebuinţează expresia. O întâlnim şi sub forma: Variatio delectat.

Vergiliu, Eneida (IV, 569–570)

      Enea îl visează pe Mercur care-i vorbeşte astfel despre femei, spre a-l decide pe viteazul troian să plece din Cartagina, unde îl reţinea dragostea sa pentru Didona. „Robit de dragostea unei femei – îi spune Mercur – ţi-ai uitat de împărăţie şi de ursită.” După ce îl mustră : „nu te înflăcărează măreţia sarcinii tale şi nu-ţi dai nici o trudă pentru gloria ta”, încheie: „Pleacă, nu mai întârzia; nimic nu se schimbă mai lesne decât inima femeii”.
      Aşadar, un avertisment adresat bărbaţilor care îşi uită îndatoririle permanente din pricina unei iubiri trecătoare.

      Proverb popular care exprimă dragostea şi admiraţia deosebită a italienilor pentru oraşul Neapole.
      Prin extensiune, se citează (schimbând eventual numele) pentru orice loc, pe care râvnim să-l vedem. Există şi o butadă: Vedi Napoli, e poi Morii : să vezi Napoli şi apoi Mori, o mică localitate de lângă portul italian.

      După victoria de la Zala (anul 47 î.Hr.) asupra lui Farnace, regele Pontului, Cezar a trimis la Roma lui Matius o scrisoare cu numai trei cuvinte: „Veni, vidi, vici !”.
      Istoricul Plutarh, care relatează faptul în Vieţile paralele („Paralela Alexandru Macedon – Iuliu Cezar”), precizează că Matius, cavaler roman, era unul dintre cei mai devotaţi prieteni ai lui Cezar. El a adus de îndată vestea la cunoştinţa senatului. Plutarh mai arată că Cezar n-a alcătuit textul în grabă sau la întâmplare, ci intenţionat a scris cele trei cuvinte, spre a sublinia astfel scurtimea şi iuţeala luptei.
      Acest mesaj, într-adevăr celebru prin conciziunea lui, a devenit o expresie universală, care serveşte spre a caracteriza un succes rapid.

      Adagiu vechi, probabil de provenienţă  judiciară, şi anume din procedura probatoriilor. Expresia, cu caracter de avertisment, e folosită în două direcţii:
            1) spre a atrage atenţia scriitorilor că vor fi judecaţi după operele publicate;
            2) spre a semnala că în toate împrejurările cuvântul scris constituie o probă materială mai puternică, mai sigură decât vorba rostită şi că, în consecinţă, trebuie să-l cântărim cu chibzuinţă, înainte de a-l aşterne pe pagină.

      Era formula cu care tribunii  poporului roman se împotriveau promulgării unor decrete şi, în general, ratificării hotărârilor senatului.
      Mai târziu suveranii şi-au rezervat numai lor dreptul de veto. La începutul revoluţiei franceze, regele Ludovic XVI şi regina Maria Antoaneta au fost porecliţi în derâdere „Monsieur Veto” şi „Madame Veto”.
      Astăzi, tot ca la romani, expresia este sinonimă cu un refuz, cu o respingere.

      Formulă latină care înseamnă „Onoare învinşilor”. Ca şi Gloria victis (vezi la: Vae victis !) era la început adresată vitejilor care, deşi înfrânţi, au avut o comportare eroică în lupte.
      Cu timpul însă această expresie s-a mutat pe terenul sportiv, unde o găsim şi astăzi, spre a saluta cavalereşte pe jucătorul care a pierdut partida, sau spre a-l invita politicos pe adversar să facă el prima mişcare în meciul de revanşă.

      În anul 279 î.Hr., Pyrrhus (sau Pyrrhos), ilustru comandant militar grec, rege al Epirului, a reuşit să-i învingă pe romani la Auscullum, cu preţul unor sacrificii şi pierderi imense. După această bătălie în care armata sa a fost aproape complet nimicită, el a răspuns celor ce-l felicitau pentru biruinţă: „Dacă dobândesc încă o asemenea victorie, sunt pierdut!” (Si alteram talem victoriam reportavero, mea erit pernicies).
      De aici s-a născut expresia „Victorie à la Pyrrhus”, care înseamnă o izbândă foarte scump plătită.

      Versul 128 din Pharsalia (cartea I), poemul lui Lucan, care descrie luptele dintre Cezar şi Pompei.

      După ce acesta din urmă a fost înfrânt la Pharsalos (anul 48), numai Cato a rămas credincios cauzei celui învins.

     În studiul istoric şi filozofic La sorcière (Vrăjitoarea), apărut în 1862, Jules  Michelet susţine că vrăjitoria era de fapt o formă mascată a revoltei populare împotriva opresiunilor din evul mediu. Istoricul francez pretinde chiar că misterioasele reuniuni în cinstea lui Satan, cunoscute sub numele de „liturghiile negre”, erau manifestări progresiste, dând poporului încrederea că are suficiente puteri spre a birui răul.
    De aceea, vrăjitoarele, sub pretextul că au legături cu Diavolul, erau urmărite şi condamnate fără cruţare.
    Azi, prin „vânătoarea de vrăjitoare”, se înţelege urmărirea elementelor democrate.

      Horaţiu, Epistole, I, 1, începutul versului 54

      Poetul se revoltă în felul lui împotriva moravurilor şi concepţiilor vremii sale, împotriva celor care considerau că mai înainte de toate trebuie să strângi avere; virtutea vine după bani.
      În acelaşi spirit şi cu aceeaşi ţintă expresia e folosită şi astăzi.

      Ultimele cuvinte, atribuite lui Brutus, vestitul luptător roman pentru republică. El le-ar fi rostit în momentul când şi-a împlântat spada, după ce a fost înfrânt în a doua bătălie de la Filipi (anul 42 î.Hr.) de armatele lui Cezar şi şi-a dat astfel seama că e pierdută cauza republicii.
      În realitate, Brutus, înainte de a se sinucide, a amintit două versuri din Medeea lui Euripide:
                         „O, Iupiter, să nu pierzi din ochi pe făcătorul unor asemenea rele.
                         Virtute, zadarnic nume, umbră zadarnică, sclava hazardului, vai! am crezut în tine !

      Istoria anecdotică – cum şi-a îngăduit şi în alte ocazii – a rezumat aceste versuri în fraza de mai sus, scurtă şi uşor de reţinut, asigurându-i astfel şi longevitate şi celebritate.

      Istoricul Suetoniu, în Viaţa lui Terenţiu, pomeneşte de o epigramă a lui Cezar despre Terenţiu, unde se află această expresie.
      Prin vis comica se înţelege puterea de a provoca râsul. şi încă din vechime – după cum se observă – râsul era apreciat ca o forţă în stare să schimbe moravuri şi năravuri.

Iuvenal, Satire (IV,  91)

      Se referă la Vibius Crispus, consul de pe vremea împăratului Domiţian. Orator remarcabil, dar prudent, nu era în stare să-şi spună deschis cuvântul, să-şi primejduiască viaţa pentru adevăr. Numai astfel a izbutit, în viesparul palatului, să vadă peste 80 de veri!
      Expresia lui Iuvenal a figurat ca moto pe frontispiciul unor ziare din timpul revoluţiei franceze. Iar Jean Jacques Rousseau şi-a ales-o ca maximă de viaţă.

      În Biblie (Exodul, cap. 32, v. 1183. 1–35) se povesteşte că în timpul celor 40 de zile cât Moise a întârziat pe muntele Sinai, spre a primi „Tablele legii” cu cele 10 porunci, mulţi evrei şi-au pierdut răbdarea şi încrederea.
      Ei l-au convins pe marele preot Aaron să le construiască un „Dumnezeu vizibil”: un viţel de aur, după modelul egiptean al boului Apis.
      La reîntoarcerea sa, Moise a aruncat în foc viţelul de aur, din care n-a mai rămas decât expresia la adresa celor ce se închină unui singur idol: aurul.

Seneca, Scrisori (96)

      Euripide, înaintea lui, iar Goethe, Voltaire ş.a., după el, au exprimat aceeaşi idee şi aproape în aceeaşi formă. Epistola lui Seneca, intitulată Să suportăm totul cu resemnare, e adresată satiricului Lucillius: „Atque vivere, Lucilli, militare est”.
      În concluzie, el consideră că oamenii care urcă şi coboară drumurile grele, prăpăstioase ale vieţii sunt luptători curajoşi. Iar cei care se complac într-un repaus ruşinos, în timp ce ceilalţi lucrează, sunt nişte netrebnici.

      Formulă prin care romanii anunţau moartea cuiva.
      Astăzi se întrebuinţează îndeosebi cu sensul familiar al vorbei noastre : „şi-a trăit traiul, şi-a mâncat mălaiul !”

      În anul 1672, în timpul domniei a doua a lui Duca Vodă, boierul moldovean Hâncu Mihalcea, din ţinutul Orheiului, nemulţumit de comportarea domnitorului, s-a ridicat împotriva lui şi, venind la Iaşi, în fruntea unor trupe, l-a silit pe Duca să fugă la turci. Numai sprijinit de oastea otomană, domnul a reuşit să-i înfrângă pe răsculaţii lui Hâncu şi să revină pe scaunul Moldovei.
      De atunci a rămas vorba: Vodă vrea şi Hâncu ba, care înseamnă o deosebire de păreri, un dezacord între două-persoane.

      La 2 decembrie 1805, Napoleon a câştigat celebra bătălie de la Austerlitz împotriva armatelor Austriei şi Rusiei. Luptele au început la ora 4 noaptea, pe o ceaţă deasă, care a fost risipită de soarele din zori, ca un semn prevestitor al victoriei. După şapte ani, în dimineaţa zilei de 7 septembrie 1812, Napoleon a pornit atacul asupra Moscovei, dar nu înainte de răsăritul soarelui, spre a-şi putea încuraja soldaţii cu vestitele vorbe: „Iată soarele de la Austerlitz!”, adică: iată semnul că vom învinge din nou.
      Evenimentele l-au contrazis. „Soarele de la Austerlitz” începuse să apună. A mai strălucit numai în fraza lui Napoleon, care a ajuns să simbolizeze speranţa în succes, un semn de încredere în reuşita finală.

      Adagiu rezultat din noţiunea de consensus omnium, cum spuneau romanii. Este vorba de adeziunea unui mare număr de persoane, adusă ca dovadă pentru stabilirea unui adevăr, pentru justeţea unei atitudini.
      Prin „vocea poporului” se înţelege deci acordul general, invocat spre a recunoaşte o părere, spre a aproba o situaţie.
      Autorul (necunoscut) al adagiului – se presupune că ar fi chiar poporul – a pus alături „vox populi” de „vox Dei” tocmai pentru a susţine că glasul poporului trebuie să fie şi al conducătorilor.
      Uneori se citează numai primele două cuvinte: vox populi, având şi semnificaţia de: în graiul poporului.

      În timpuri îndepărtate, preoţii se ocupau şi cu măsurarea timpului. Unii au ajuns vestiţi, ca de pildă călugărul Gerbert din Franţa (secolul X), care a introdus greutăţile în mecanismul ceasornicelor. Ei obişnuiau să graveze pe cadrane diferite inscripţii dintre care cea mai răspândită, pe orologiile bisericilor, este cea de mai sus.
      Se referă la ore: toate rănesc, toate scurtează viaţa, iar cea din urmă aduce sfârşitul.
      E o reluare, în altă formă, a avertismentului Memento mori (Vezi).