Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Damocles, curtean al lui Dionisyos cel Bătrân, tiranul Siracuzei, care a trăit cu vreo  400 de ani î.Hr., a fost ca mai toţi curtenii ... curtenitor şi linguşitor. Spunea că nu există mai mare fericire decât să fii tiran.
      Spre a-i da o lecţie, Dionisyos, la un ospăţ, l-a aşezat în locul lui pe tron şi a poruncit să i se acorde toate onorurile regeşti. Dar când Damocles se lăfăia mai în voie, tiranul i-a cerut să se uite în sus. De tavan, exact deasupra capului lui Damocles, atârna o sabie, fără teacă, prinsă numai cu un fir de păr de cal. Îi arăta astfel primejdiile care îl pândesc în orice moment pe tiran.
      „Sabia lui Damocles” a devenit sinonimă cu un pericol care te ameninţă mereu.

      Cupidon, la romani (sau Eros,  984. la greci) era zeul iubirii. „Sub înfăţişarea unui copil  frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgeţile lui care nu greşeau niciodată ţinta,semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât şi în rândul muritorilor
      Și fiindcă se spune că inimile rănite încep să slujească zeului iubirii, săgeata lui Cupidon a devenit sinonimă cu însăşi dragostea.
      Se întâlnesc şi variante cu celelalte nume ale zeului: săgeata lui Amor (mai rar, a lui Eros). Astfel numele care însoţeşte săgeata poate fi adesea diferit, dar efectul ei e întotdeauna acelaşi!

      Parţii, vechi popor scitic (au întemeiat un regat lângă Marea Caspică în secolul III î.Hr.), erau vestiţi călăreţi şi arcaşi. În lupte, retragerea lor era mai periculoasă decât atacul, căci de pe cai, stând cu spatele, trăgeau cu arcul peste umăr, ţintind cu mare dibăcie în duşmanii urmăritori.
      „Săgeata Parţilor” a devenit astfel o expresie prin care se înţelege un gest sau un cuvânt, lansat în clipa plecării, cu efect hotărâtor.

      Esculap (la greci,  Asclepios), zeul tămăduirii, era reprezentat alături de un cocoş şi de un şarpe răsucit pe un toiag, simbolizând vigilenţa şi prevederea. Bolnavii, care cereau leacuri, îi aduceau drept ofrandă un cocoş. Socrate, judecat pentru atitudinea sa ostilă stăpânirii de atunci şi condamnat să bea cupa cu otravă, a fost vizitat în închisoare de către bunul şi bogatul său prieten Criton, care-i pregătise evadarea. Bătrânul filozof a refuzat însă, considerând că trebuie să respecte legile, chiar dacă sunt nedrepte. şi, în faţa morţii, conformându-se obiceiului, Socrate i-a spus: „Criton, îi datorăm lui Asclepios un cocoş; daţi-i-l, să nu uitaţi!
      Sensul simbolic pare a fi acesta: Socrate îşi arată recunoştinţa faţă de Esculap care, în cupa cu cucută, îi oferă leacul de a sluji virtutea până la capăt, căci a învăţa pe oameni să ducă o viaţă virtuoasă este însuşi scopul filozofiei socratice.
      Vorbele Să sacrificăm un cocoş lui Esculap se utilizează în semn de recunoştinţă pentru o binefacere. Dar mai sunt folosite şi în sensul că, uneori, suntem obligaţi să plătim tribut unei prejudecăţi, unui fel de a vedea care poate nu este al nostru, dar care a ajuns o deprindere curentă la unii oameni de azi, aşa cum devenise şi ofranda pentru Esculap la vechii greci.

      Maximă de drept public la  Roma, a devenit expresie în sensul că interesele poporului trebuie să aibă întâietate faţă de cele particulare. Se mai foloseşte şi forma: „Salus reipublicae (republicii) suprema lex esto”'.

      Sunt cuvintele pe care Mozart le-a rostit cu puţine zile înainte de a muri, în decembrie 1791.
      Avea 35 de ani. O dusese greu până atunci. şi când s-a aflat că e pe patul de moarte, au început să-i vină din toate părţile ofertele cele mai ispititoare. Directorii de teatre îi propuneau contracte foarte avantajoase. Catedrala din Viena îl numea maestru de capelă cu un salariu remarcabil (de unde înainte vreme avusese o leafă mai mult decât modestă ca şef de orchestră).
      şi atunci a exclamat marele compozitor cuvintele de mai sus, la care se face aluzie când reuşita îţi vine o dată cu ... sfârşitul!

      CaragialeO scrisoare pierdută (act. III, sc. 1)

      E finalul discursului electoral al lui Farfuridi: „Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale!”
      Se citează, bineînţeles în zeflemea, la adresa persoanelor cu păreri „pentru-contra”, cu atitudini ridicol contradictorii aidoma eroului caragialean.

Adică un loc  unde fiecare face ce vrea. „Hoţii foiau în toate părţile ca prin satul lui Cremene”, scrie nuvelistul Nicu Gane. Se pare că expresia a intrat în limbă, pe calea cultă, printr-o traducere liberă a echivalentului francez: „C’est la cour du roi Pelaudu”.
Pentru exprimarea aceleiaşi idei de totală debandadă, mai avem şi expresia: sat fără câini.

      Euripide în Oreste (versul 234, respectiv act. I, sc. 5)

      E sfatul pe care Electra îl dă fratelui ei Oreste, când acesta, după ce o ucisese pe mama lor, era bolnav de remuşcare. Se foloseşte pentru împrejurarea când o schimbare devine absolut necesară, spre a aduce un reviriment îndeosebi de ordin moral.
      Aristotel, citind acest vers în Retorica (I, cap. 11), se referă la lucrurile şi persoanele care ne fac plăcere când le revedem după un timp, fiindcă le apreciem mai mult când le vedem mai rar şi mai ales fiindcă, văzându-le, se face o schimbare în starea prezentă.

      E apelul lui Ion Heliade Rădulescu adresat tinerilor scriitori. Fraza face parte  din prefaţa editorului Asupra traducţiei lui Omer. E vorba de traducerea Iliadei, făcută de Aristia şi tipărită în anul 1837 la Bucureşti, în tipografia lui Heliade. Acesta recomanda în încheierea articolului: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris şi scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea, dar fără răutate”... (voi. I, pag. 20).
      Înfiinţând această editură, Heliade traduce el însuşi, organizează şi îndeamnă la traduceri cât mai numeroase din operele scriitorilor mari ai literaturii universale, opere menite să servească drept model scriitorilor noştri. El încurajează, îndrumă şi sprijină tinerii scriitori, cărora le cere să scrie cât mai mult, cerinţă explicabilă şi necesară pentru dezvoltarea limbii şi culturii naţionale în acea epocă.
      Desigur, în condiţiile noi de astăzi, se cere nu numai cantitate. De aceea vorbele lui Heliade sunt astăzi citate, tocmai ca un avertisment la adresa celor ce nu se preocupă îndeajuns de calitatea creaţiei literare.

      Mitologia povesteşte că Belerofon, vestit erou din Corint, săvârşind o crimă din greşeală, a fost nevoit să se refugieze la curtea lui Proetus, regele Tiryntului. Acolo se îndrăgosteşte de el Anteia, soţia lui Proetus, dar Belerofon îi respinge iubirea.
      Răzbunătoare, Anteia îl denunţă că a încercat s-o seducă şi stârneşte astfel gelozia lui Proetus, care-l îndepărtează, trimiţându-l la curtea socrului său Iobates, regele Likiei. Înainte de plecare îi dă lui Belerofon o scrisoare, aşternută pe tăbliţe bine pecetluite. Când Iobates îl întreabă pentru ce a venit, oaspetele îi întinde liniştit scrisoarea. Regele, citind-o, rămâne uluit, căci tăbliţele cuprindeau sentinţa de condamnare la moarte a tânărului erou.
      Expresia „scrisoarea lui Belerofon” e folosită pentru a desemna situaţia unei persoane care, fără să ştie, îşi duce propria osândire, sau – mai frecvent – pentru a face aluzie la o recomandaţie înşelătoare.

      Epoca în care Pericle a condus Atena (443–429 î.Hr.) a fost atât de înfloritoare, încât a primit numele de „secolul lui Pericle”, pentru a desemna faza de apogeu a civilizaţiei greceşti. Prin comparaţie, a devenit expresie pentru orice epocă de strălucire şi de progres deosebit.
      Este prima din expresia mai cuprinzătoare „Cele patru mari secole”, şi anume: secolul lui Pericle, al lui August, al lui Leon X (sau Medicis) şi al lui Ludovic al XIV-lea, denumite astfel pentru că un mare număr de personalităţi (oameni politici, gânditori, scriitori, artişti celebri) au ilustrat prin activitatea lor strălucită aceste perioade istorice.

Schiller, Wilhelm Tell (act. IV, sc. 2)

      E vorba de  lupta ţăranilor împotriva stăpânirii tiranice din cantonul elveţian Schwytz. Unul dintre răsculaţi, Stauffacher, lângă prietenul său Attinghausen, căzut în luptă, rosteşte ca un legământ: „Vreţi să fiţi liberi? Fiţi uniţi pe veci!... uniţi, uniţi, uniţi!

      Cabala era la vechii evrei interpretarea mistică, alegorică, a bibliei, transmisă printr-un  şir de iniţiaţi, care alcătuiau aşa-numita „şcoală cabalistică”. Ei acordau „Vechiului Testament” o interpretare ocultă în afară de sensul textual.
      În acest scop cabaliştii care de obicei se adunau în grupuri mici şi în locuri tainice (lăcaşuri subterane ca faimoasa „Sinagogă a cabaliştilor” din Ierusalim) foloseau numerele şi literele în combinaţii şi simboluri fantastice, cu ajutorul cărora prezentau natura ca emanaţie a divinităţii. Se urmărea astfel ca, prin misticism, să crească autoritatea preoţilor asupra poporului.
      Cu timpul, cabala, care în ebraică înseamnă „tradiţie”, şi-a pierdut, o dată cu influenţa religioasă, şi sensul iniţial, însuşi cuvântul a căpătat mai târziu altă accepţiune. Având în vedere caracterul ocult şi de grup restrâns, cabala a ajuns, prin comparaţie, să desemneze o intrigă, o uneltire pusă la cale de mai multe persoane care urmăresc acelaşi scop ascuns.

      Cicero, Tusculane (III, 15,31)

      Expresie favorită a Xantipei, soţia lui Socrate, a fost şi a rămas deviza statorniciei.

      Terenţiu, Formio (act. IV, sc. 1)

      Personajul Demipho îl întreabă pe Chremes, fratele lui mai în vârstă, de ce a întârziat, la care ultimul răspunde că a fost reţinut de boală. Ce fel de boală? – Cum, ce fel? Și bătrâneţea e o boală !
      Se adresează celor care, aidoma eroului lui Terenţiu consideră că bătrânețea nu e o stare firească a omului în amurgul vieţii, ci e o maladie fără leac.

      Ovidiu, Metamorfoze (VI, 2)

      Arachne, tânără ţesătoare din Lidia, o înfruntă în meşteşug îndemânare pe zeiţa Atena, patroana ţesătoarelor. Văzând minunatele pânze lucrate artistic de Arachne, zeiţa se înfurie şi i le rupe. Desperată, Arachne vrea să se spânzure, dar Atena, cuprinsă de milă, o transformă într-un păianjen, sortit să-şi ţeasă pânza fără încetare, şi-i spune: „Bătrâneţea n-aduce numai necazurile de care fugim; cu anii ne vine şi înţelepciunea.”

      Într-un discurs rostit la Lille în 1877, Léon  Gambetta, unul dintre fruntaşii opoziţiei republicane în timpul celui de-al doilea Imperiu, prin cuvintele de mai sus, a făcut aluzie la mareşalul Mac Mahon, pe atunci preşedintele Franţei, spre a-l determina să schimbe guvernul, sau să demisioneze.
      Expresia s-a răspândit repede şi a rămas ca un avertisment adresat cuiva care, aflat într-o situaţie desperată, trebuie să aleagă între supunere sau renunţare.

      Reflecţie a lui Cato, consemnată de Cicero în De divinatione (tratatul despre divinaţie, II, 24).

      Augurii (vezi la litera A) erau la romani preoţii care pretindeau că pot prezice viitorul după auspicii (zborul şi cântecul păsărilor) sau după haruspicii (anumite semne din măruntaiele animalelor). Prezicerile augurilor precedau toate hotărârile importante şi toate actele de stat.
      În tratatul De divinatione (o istorie a credinţelor populare şi a pătrunderii lor în aparatul de stat) Cicero spune cui privire la auguri: „Dintre lucrurile pe care le prezic, câte se realizează? şi când se realizează, cum s-ar putea dovedi că nu e o întâmplare, un hazard?” După ce arată că Cezar ar fi pierdut bătălia din Africa dacă i-ar fi ascultat pe auguri, Cicero adaugă: „Pot să enumăr multe exemple de preziceri care nu s-au realizat. Ba dimpotrivă, au avut efect contrar”.
      Augurii, deşi cunoşteau acest adevăr mai bine decât toţi, jurau totuşi, la preluarea slujbei, să nu dezvăluie „secretul” puterii lor de divinaţie. De aceea – precizează Cicero – s-au răspândit la Roma vorbele lui Cato : când un augur se întâlnea cu alt augur, nu se putea abţine să nu râdă.
      Acesta-i sensul expresiei, care e folosită pentru a indica sau a demasca pe mincinoşi, farisei, înşelători, mistificatori et eiusdem farinae.

      Cuvânt care se pune de obicei în paranteză, în mijlocul sau la sfârşitul unui citat, după o anumită frază sau expresie, spre a arăta că reproducerea este strict textuală, cu toate particularităţile sau chiar cu greşelile din original.

      Ovidiu, Fastele (I, 481)

      Carmenta, prezicătoarea din Arcadia, numită astfel pentru că dădea oracole în versuri (carmen însemna în latineşte „poezie”), îi proroceşte fiului ei Evandru perspective ameninţătoare. Dar: „opreşte-ţi plânsul! Soarta dator eşti bărbăteşte s-o-nduri / Astfel scris ţi-a fost!”
      Expresia serveşte învinşilor ca explicaţie şi fataliştilor ca resemnare ...

      (fr. „Dacă este posibil, Doamnă, s-a făcut; dacă nu este posibil, se va face”)

      Fraza aparţine lui Charles Calonne, controlorul general al finanţelor din vremea lui Ludovic al XVI-lea.
      În anul 1785, regina Maria Antoaneta avea nevoie de o sumă fabuloasă pentru cheltuielile ei personale. Ezitând să indice imediat cifra, a început prin a-i spune: „Ceea ce vă cer, domnule Calonne, e poate foarte greu de îndeplinit”, – la care vistiernicul s-a grăbit să dea faimosul răspuns de mai sus.
      Fraza e folosită de cei ce sunt gata cu orice preţ să satisfacă dorinţa cuiva, de cei ce pretind că nu cunosc cuvântul „imposibil” (Vezi: Impossible, n'est pas un mot français).

      Cuvinte extrase din Imitatio Christi (cartea I, 3,6), culegere anonimă de precepte religioase şi sfaturi morale, în patru cărţi, scrise în limba latină (secolul al XIV-lea). E formula adresată noului papă, după alegerea sa, spre a-i preciza că puterea lui e nestatornică şi gloria trecătoare.
      E o reflecţie conformă cu preceptele religioase care consideră că toate (deci şi gloria) sunt vremelnice pe acest pământ (vezi: Memento, homo... şi Vanitos vanitatum).
      Astăzi se aplică celor care n-au ştiut să-şi păstreze reputaţia dobândită, situaţia înfloritoare.

      Transcriem după Goethe, din Poezie şi adevăr (vol. I, pag. 305): „Prinţul Friedrich Eugen de Württemberg, care îşi avea reşedinţa la Trepton ... este acela care, scriindu-i lui Rousseau pentru a-i cere sfaturi în legătură cu creşterea copiilor, primi cunoscutul răspuns al acestuia, începând cu îndoielnica frază: Si j’avais le malheur d’être né prince”.
      Vom mai adăuga numai că vorbele lui Rousseau – amestec de ironie şi compasiune – se citează spre a demasca ifosele nobiliare.

      Proverb inspirat din dialogul De senectute (Despre bătrâneţe) al lui Cicero.

      El imaginează o convorbire a cenzorului Cato, în vârstă de 88 ani, cu Scipio Africanul şi cu prietenul său Lelius. Rând pe rând, Cato respinge criticile ce se aduc bătrânilor, susţinând că experienţa, înţelepciunea şi seninătatea lor sunt cel puţin egale cu vigoarea şi elanul tinereţii.
      Ceea ce afirmă şi zicalele noastre: „Dă-mi Doamne, puterea tânărului şi mintea bătrânului !” – „Cel tânăr cu puterea şi cel bătrân cu povaţa”.

      TerenţiuEunuchus  (sfârşitul versului 732)

      A devenit proverb şi înseamnă că: fără hrană (Ceres e zeiţa grânelor) şi fără băutură (Bacchus e zeul vinului), nu există dragoste (Venus e zeiţa iubirii). Cum spune zicala noastră: Dragoste seacă, cui oare să placă !

       Fără zi stabilită, fără un termen fixat. De exemplu: O amânare sine die.

      Tacit, chiar la începutul Analelor sale. (1,1), spune că s-a hotărât să scrie istoria unor evenimente foarte îndepărtate şi că o va face sine ir a et studio, exprimând prin aceste cuvinte necesitatea de a se respecta adevărul istoric.

      Expresia vine din Spania evului mediu, când marii aristocraţi susţineau că în vinele lor curge sânge pur albastru, spre deosebire de nobilii „de categorii inferioare”, care au suferit felurite amestecuri de sânge, mai ales de sânge maur.
      Alegerea culorii albastre pentru sânge se explică prin faptul că, în mare parte, costumele, blazoanele şi mai cu seamă cordoanele şi panglicele decoraţiilor erau pe atunci azurii, albastrul fiind culoarea preferată şi reprezentativă a membrilor înaltei aristocraţii.
      Ei doreau astfel să se deosebească atât de tagma prelaţilor care adoptaseră veşminte de culoare roşie (de unde şi denumirea de „roşu-cardinal”), cât şi în special de „vestoanele verzi” populare (culoarea verde fiind a vulgului şi deci considerată vulgară).
      De altfel, încă la Roma şi mai ales la Constantinopol pe vremea Bizanţului, publicul se împărţea la circuri şi pe hipodrom în „albaştri” (Veneti) şi „verzi” (Prasini), după culoarea bluzelor călăreţilor din arenă. Rivalitatea a trecut de la spectacole în viaţa publică şi din capitală în tot imperiul, culoarea albastră fiind agreată îndeosebi de pătura nobilă.
      Însuşi împăratul trebuia să aleagă una dintre culori. Iustinian, pronunţându-se pentru „albaştri”, a determinat în anul 532 o răscoală şi o ciocnire sângeroasă între cele două tabere (cunoscută sub denumirea „Nika”), din care pricină era să-şi piardă şi tronul, căci „verzii” proclamaseră împărat pe prinţul Hypatius.
      Cu timpul, expresia „sânge albastru”, care desemnează o obârşie nobilă, s-a colorat şi cu o nuanţă de ironie.

      Scriitorul militar latin Flavius Vegetius Renatus (secolul IV d.Hr.) a lăsat un tratat de specialitate în cinci volume: Epitome institutionum rei militaris. În prologul cărţii a III-a, intitulată Strategia şi tactica, se găseşte fraza de mai sus, care l-a consacrat mai mult decât întreaga operă. Dedicată împăratului roman Valentinian II, ea ilustrează spiritul militar şi  expansionist al romanilor.
      Maximei lui Vegetius i se opune: Si vis pacem, para pacem („Dacă vrei pace, pregăteşte pacea)”.

      Legenda biblică (Geneza, c. XIX,  v. 24, 25 şi 28) povesteşte că aceste două oraşe de pe valea Mării Moarte, au fost, pe vremea patriarhului Avram, arse şi prefăcute în ruine de flăcările trimise din cer, ca pedeapsă pentru destrăbălarea locuitorilor de acolo.
      Sodoma şi Gomora (separate sau împreună) semnifică deci locuri de perdiţie, cuiburi de vicii, de desfrâu.

      Dicton prin care se înţelege că oamenii se nasc egali în faţa vieţii, că bunurile pământului sunt hărăzite tuturor, că drepturile naturale, drepturile cetăţeneşti, legile sunt făurite spre a fi deopotrivă pentru toată lumea, aidoma razelor soarelui.
      Endimion, păstor de o rară frumuseţe, a fost osândit de Zeus să doarmă veşnic, fiindcă  a îndrăznit s-o seducă pe Hera. Îndrăgostită de el, Artemis l-a transportat pe muntele Latmus din Caria, unde în fiecare noapte, zeiţa, identificată cu Selene (Luna), venea să-i privească chipul fermecător.
      De aceea Endimion l-a rugat pe Zeus să nu-l trezească din somn, dar în schimb să-l lase pururea tânăr.

      Figura poetului şi filozofului  grec Epimenide e în bună parte legendară. Astfel, se povesteşte că el ar fi dormit fără întrerupere timp de 50 de ani, după care s-a trezit şi a mai trăit până în anul 538 (î.Hr.), când s-a stins în etate de 300 de ani.
      Expresia „somnul lui Epimenide” se aplică unei persoane care a stat o vreme îndelungată departe de lume.

      Semnal de alarmă internaţional, care anunţă că  o navă, o aeronavă sau alt vehicul se află într-o primejdie gravă şi cere ajutor imediat (semnal ratificat prin articolul 19 al regulamentului Convenţiei radiotelegrafice internaţionale de la Washington, 1927).
      S.O.S. ar fi iniţialele versurilor unui imn compus în amintirea victimelor din naufragiul vaporului „Titanic” (14 aprilie 1912): „Save our souls” (Salvaţi sufletele noastre !).
      Cu timpul a devenit o expresie echivalentă cu orice apel la ajutor (a lansa un S.O.S.).

      Victor Hugo, Le rois’amuse (Regele petrece, act. IV, sc. 2)

      O legendă franceză pretinde că adevăratul autor al expresiei ar fi chiar regele Francisc I (sec. XVI) care, pe un geam al castelului Chambord, ar fi scrijelit cu diamantul inelului său cuvintele: Souvent femme varie.
      Monarh care a întărit absolutismul în Franţa, el s-a remarcat ca sprijinitor al scriitorilor şi artiştilor Renaşterii. Temperament dinamic, causeur spiritual, dornic de transformări, Francisc I era în schimb nestatornic, uşuratic în moravuri, ajungând prin întâmplările puse pe seama lui o figură aproape legendară, subiect de anecdote populare şi, mai târziu, erou de piese şi romane (Victor Hugo, Maurice Druon ş.a.).
      Între alte predilecţii, aprecia mult vorbele de spirit, expresiile cu răsunet din saloanele vremii, ceea ce explică şi legenda relatată mai sus.

      OvidiuArs amandi (Arta de a iubi, I, 90).

      Se referă la femeile care se duc la teatru, mai puţin pentru spectacol, şi mai mult pentru a-şi etala rochiile şi giuvaerele, în fresca murală „Parnasul” din „Sala semnăturii” a Vaticanului, Rafael i-a pictat pe marii poeţi greci şi latini împodobind înălţimile cu flori care nu se ofilesc niciodată.
      Versul de mai sus al lui Ovidiu n-ar fi oare o dovadă în plus? Observaţia ce-o cuprinde nu s-a veştejit nici după două mii de ani!

 

      Maximă a dreptului roman, care transpune pe plan juridic vechiul principiu filozofic: nu există efect fără cauză.

      Spinoza, în Etica (cartea V, teorema 29), discută despre „ puterea de a concepe lucrurile, din punctul de vedere al eternităţii”, analizând relaţiile dintre trup şi suflet.
      După apariţia lucrării (1678) care a avut răsunet, formula lui Spinoza a intrat în vorbirea curentă şi de atunci e adresată de obicei celor ce concep sau judecă lucrurile sub specie aeternitatis.
      Uneori, pierzând caracterul filozofic şi câştigând o nuanţă de ironie, se aplică persoanelor care privesc fapte mărunte, banale, efemere „prin prisma veşniciei”.

      Se  aplică şi la modul serios, şi în ironie: un argument sui generis – o minciună sui-generis.
      Locuţiunea serveşte şi pentru fiinţe şi  pentru  lucruri: un om, o floare, o haină, un parfum sui-generis ...

Aşa începe un vers celebru al lui Vergiliu din Eneida (I, 462).

      Cuvintele acestea le spune Enea bunului său prieten Achates, după ce a văzut un şir de tablouri care înfăţişează războiul Troiei.
      Versul a fost tălmăcit uneori în sensul că „deplângem lucrurile”; alteori că „lucrurile iau parte la durerea noastră”.
      Ambele interpretări sunt greşite. Semnificaţia justă este că orice suferinţă, orice nenorocire îşi are lacrimile ei.

      Expresia are doi părinţi. Hemistihul sunt verba et voces e din Horaţiu (Epistole, 1,1, 34). Celelalte două cuvinte au fost adăugate de poporul latin, care a introdus expresia în vorbirea curentă.
      Se citează la adresa persoanelor care au o exprimare prolixă.

   Ovidiu, Metamorfozele (cartea a X-a, vers 62)

      E povestea lui Orfeu, care făgăduise să nu întoarcă ochii înapoi până ce nu va fi părăsit, împreună cu Euridice, văile infernului. Dar Orfeu nu poate rezista ispitei şi priveşte îndărăt, pe furiş, spre soţia lui. În clipa aceea ea se stinge pentru a doua oară şi nu-i mai rămâne decât să-i trimită supremum vale, cel de pe urmă adio.
      Expresia serveşte pentru a exprima regretul despărţirii definitive de oameni dragi.

      Gioconda, capodopera lui Leonardo da Vinci, este portretul frumoasei Mona Lisa Gherardini, soţia patricianului florentin Francesco di Zanovi del Giocondo, de unde vine şi numele acestui tablou, la care marele artist a lucrat cinci ani (1501–1506).
      Portretul, aflat în muzeul „Louvre” din Paris, a rămas vestit îndeosebi prin acel încântător surâs al Giocondei, pe care privitorii îl admiră profund tulburaţi.
      Dovadă că el a ajuns şi termen de comparaţie.

      Maxima filozofului stoic grec Epictet.

      O găsim – întrucât el n-a lăsat nici un rând scris – în Convorbiri cu Epictet şi în Encheiridion (Manualul lui Epictet), lucrări alcătuite de discipolul său Flavius Arrianius.
      Prin „sustine et abstine”, filozoful recomandă să îndurăm cu bărbăţie vicisitudinile vieţii şi să ne ferim de pasiunile care ne îmbolnăvesc sufletul şi ne distrug libertatea morală.
      De aceea maxima lui Epictet a devenit deviza stoicilor.

      Principiu fundamental al dreptului, expus de Ulpianus Domitius şi citat de Cicero în De officiis (I, 5,15) (vezi: Honeste vivere...)