Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

     Această  replică (prescurtată) din drama lui Lessing: Emilia Galotti (act. I, sc. 4), exprimă ideea că talentul înnăscut şi chemarea pentru o anumită artă se afirmă în ciuda tuturor obstacolelor.
     Ceea ce a făcut celebritatea acestei fraze est izbutitul ei paradox. În germană, textul complet e următorul: Raphael wäre ein grosser Maler geworden, selbst wenn er ohne Hände auf die Welt gekommen wäre (Rafael ar fi ajuns pictor mare, chiar dacă el ar fi venit pe lume fără mâini). Cum fraza era prea lungă pentru a fi citată, s-a adoptat varianta rezumată de mai sus.

Iuvenal, Satira a VI-a, 953, versul 165

     Poetul satiric latin, al cărui ascuţiş critic  la adresa societăţii vremii sale a rămas celebru, a biciuit cu precădere moravurile şi cu deosebire depravarea matroanelor, a nobilelor romane.
     Iuvenal spune că „o femeie castă ca acele Sabine legendare” a devenit o „rara avis in terris nigroque simillima cygni” (o pasăre tot atât de rară pe pământ ca o lebădă neagră).
     Pentru a înţelege comparaţia, trebuie să precizăm că lebedele negre care, de la descoperirea lor în Australia nu mai sunt astăzi o raritate, erau cu totul necunoscute pe vremea lui Iuvenal. Din contextul poetului nu s-au păstrat ca expresie decât două cuvinte: rara avis, care nu mai au astăzi semnificaţia veche, iniţială, ci înţelesul de ceva deosebit de rar şi greu de găsit.

     Expresia aparţine poetului comic grec Menandru (342–292 î.Hr.) care, vorbind despre căsătorie, a spus acest lucru într-un distih ce i-a supravieţuit.
     Fraza completă, în greaca veche, suna astfel: „Dacă e să spun adevărul, căsătoria e un rău, dar un rău trebuincios”. Se poate extinde şi la alte domenii, când e cazul.

      Versul 47 al poeziei Vânătorul din Alpi de Schiller.

     O căprioară, urmărită în munţi, se simte fără scăpare: jos, prăpastia – alături, omul cu arc şi săgeată. Atunci se aude duhul munţilor care-l opreşte pe vânător: „De ce aduci moarte şi jale până aici la mine? Pe pământ este loc pentru toţi !” Versul lui Schiller reflectă gândirea şi sentimentele sale cu privire la raporturile ce trebuie să existe între toate fiinţele pământului.
     E o pledoarie pentru omenie, pentru relaţii amicale, frăţeşti, împotriva nesăţioşilor, împotriva spiritului acaparator, a exclusivismului şi dominaţiei celui puternic asupra celui slab, hăituit şi fără apărare.

     Originea acestei expresii se află într-un interviu luat la începutul primului război mondial de către Paul Goldmann, corespondentul ziarului vienez „Neue Freie Presse”, feldmareşalului german Paul Hindenburg care avea să ajungă mai târziu preşedintele Republicii germane. În acest interviu Hindenburg declara: „Deocamdată războiul cu Rusia e o chestie de nervi. Dacă Germania şi Austro-Ungaria vor avea nervi tari care să reziste – şi vor rezista – vom învinge”.
     Din toată previziunea mareşalului a învins însă ... expresia „războiul nervilor”, care nu-şi avea în declaraţia sa din 1914 decât punctul de pornire şi care a căpătat această formă în presa epocii de atunci.
     Evenimentele internaţionale din unele perioade readuc în actualitate această expresie prin întreţinerea de relaţii politice încordate sau prin pregătiri războinice care ţin nervii sub presiune.

     Cicero i-a dat sensul figurativ, denumind lapis redivivus (piatră reînviată) marmora veche care, şlefuită, lustruită, revopsită, a fost întrebuinţată la noi monumente.
     Prin extensiune, Redivivus se aplică unei persoane uitate care revine dintr-o dată în actualitate, sau unui fapt despre care se vorbeşte iarăşi după un timp de acalmie (o cercetare, o intervenţie, o afacere judiciară etc).

     Este începutul versului 299 din lucrarea De IV consulatu Honorii a poetului latin Claudius Claudianus care a trăit pe vremea împăratului Honorius (395–423).
     Versul întreg: Regis ad exemplar totus componitur orbis are un ton de măgulire la adresa suveranilor. Autorul, linguşindu-l pe împărat, vrea să spună că trebuie în toate să iei pildă de la el. Urmaşii săi au folosit însă emistihul exact în sens contrar, iar azi se aplică cu o uşoară ironie la adresa celor care fără discernământ imită pe superiorii lor în toate (obiceiuri, păreri, acţiuni etc.), căci cuvântul regis şi-a extins cu timpul semnificaţia.
     Cum şi când se foloseşte expresia de mai sus reiese clar din următorul citat: „La aceste cuvinte se ridică de la masă si toţi comesenii, regis ad exemplar, făcură la fel” (Walter Scott).

Formula latină care rezumă o afirmaţie a lui Herodot, Historia (cartea VII, 152).

     În lucrarea sa el se bizuia substanţial pe mărturii care transmit oral stările de fapt. Herodot arată clar: „Datoria mea este să reproduc cele ce se spun, dar acestor lucruri nu sunt câtuşi de puţin silit să le dau crezare; cuvântul scris acum să-mi fie călăuză de-a lungul întregii mele lucrări”. Istoricul recunoaşte astfel, că „povesteşte lucruri povestite”, adică transmise din generaţie în generaţie.
     E deci o istorie lipsită de spiritul critic rezultat din confruntarea şi compararea documentelor, dar la vremea ceea (secolul al V-lea î.Hr.) nici nu i se putea pretinde o asemenea lucrare, documentele fiind rare şi puţine. În ciuda conţinutului eterogen, opera sa intitulată Istoria (în 9 cărţi) constituie un bogat izvor de informaţii istorice, geografice, etnografice.
     Relata refero priveşte numai legendele, povestirile culese şi redate de „părintele istoriei”. Expresia se referă deci la tradiţii.

     Carol I, rege al  Angliei, prin domnia lui absolutistă, şi-a atras ostilitatea maselor populare, a burgheziei şi a noii nobilimi, care au dezlănţuit revoluţia burgheză din 1642–1649. Judecat de parlament şi condamnat la moarte ca tiran, trădător, ucigaş si duşman public, a fost decapitat în fata palatului Whitehall.
     În ultimele clipe, pe eşafod, Carol I, arătând episcopului Juxon somptuosul palat unde domnise ca un despot, a rostit un singur cuvânt: „Remember !” Adică: aminteşte-ţi ce am fost şi ce am ajuns; ieri omul cel mai bogat, mai puternic, mai temut din Anglia şi acum în faţa ghilotinei; ieri primul cetăţean al regatului şi astăzi cel din urmă dintre toţi.
     Cuvântul Remember a rămas ca o formulă de aducere aminte, ca un memento (vezi).

     Precept profesoral din şcolile vechi cu predare în limba latină.
     Atribuirea acestui dicton lui Quintilian, care a condus una dintre cele mai vestite şcoli din Roma, n-a putut, fi confirmată prin dovezi. Se citează spre a sublinia valoarea repetiţiei pentru consolidarea şi fixarea studiilor, ele asigurând o deosebită temeinicie celor învăţate.

     Precept juridic care încă din vechime considera că realitatea faptelor stabilite de o hotărâre judecătorească nu poate fi pusă la îndoială până la proba contrară.

     Deviza generalului Lazare Hoche, una dintre figurile proeminente ale Revoluţiei franceze. El şi-a ales această maximă de conduită în viaţă ca o replică dată oamenilor de stat şi politicienilor care se ocupau îndeosebi de sforării şi discursuri.
     Se folosesc în egală măsură şi variantele franceze : Des actes et non des paroles, sau Pas des paroles, des actes (nu vorbe, ci fapte).

      Seneca în Epistole (a XXIII-a,  către Lucilius, intitulată „Filozofia, izvor de veritabile bucurii”).

     Și autorul însuşi explică sensul: „Înainte de toate, Lucilius, învaţă să te bucuri... Crede-mă, e un lucru serios, o adevărată bucurie. Niciodată nu-ţi va lipsi bucuria de îndată ce i-ai descoperit izvorul. Caută adevărata fericire: să fii fericit de tine însuţi!”
     În continuare Seneca combate excesul de plăceri frivole („Dacă plăcerea nu ştie să se oprească, devine durere”) şi recomandă: perseverenţă şi dreptate în acţiuni, intenţii curate, fixarea unui scop al dorinţelor noastre de la care să nu ne deturnăm. Altminteri, la fel ca obiectele duse de curenţii apelor, vom fi aruncaţi impetuos până în mare. Sau cum se întâmplă multora : vom căuta să începem viaţa în momentul când trebuie s-o sfârşim!
     Cuvintele lui Seneca sunt un îndrumar pentru a alege la timp şi cu chibzuinţă bucuriile vieţii.

      Replică din La farce de maitre Pathelin, scrisă în secolul al XV-lea, între anii 1450–1465.

     Pathelin, avocat fără procese, e cicălit mereu de soţia sa pentru faptul că nu-i face toalete. Într-o zi el îi ia o stofă de la postăvarul Jousseaume, pe care-l invită acasă spre a-i achita costul. Când negustorul vine să-şi încaseze banii, îl găseşte în pat pe Pathelin care simulează un acces de friguri.
     Între timp se prezintă la avocat şi Agnelet, ciobanul postăvarului, dat în judecată de stăpânul său care-l acuză că i-a omorât mai multe oi. Pathelin promite ciobanului să-l scape, dar cu o condiţie: la proces să joace rolul unui imbecil şi să răspundă „bee!” la toate întrebările judecătorului. La tribunal postăvarul recunoaşte cu surprindere că avocatul lui Agnelet e Pathelin, care cu puţin mai înainte se prefăcuse că-i bolnav. Zăpăcit, negustorul se încurcă în declaraţii, uitând de oi şi trecând la problema postavului. Nelămurit, judecătorul e nevoit în repetate rânduri să-l invite: „Să ne întoarcem la oile noastre !” Apoi se adresează lui Agnelet, dar acesta răspunde invariabil „bee!”, aşa cum îl învăţase avocatul. Pathelin susţine că clientul său e iresponsabil şi obţine astfel achitarea. Dar când îi cere să-i plătească onorariul, ciobanul îşi joacă rolul în continuare, răspunzându-i cu acelaşi „bee !”. Astfel isteţul elev a păcălit pe incorectul său profesor.
     Farsa aceasta, o autentică comedie de moravuri, în care e satirizată lumea negustorilor şi justiţia din acea vreme, s-a jucat timp îndelungat cu mare succes. Replica „Să ne întoarcem la oile noastre !” a devenit o expresie care înseamnă: să reluăm firul întrerupt al discuţiilor, să revenim la subiectul nostru.

     Expresia aparţine lui Horaţiu, având în original forma: Ridentem dicere verum quid vetat? Ce mă împiedică să spun adevărul râzând? (Satire I,1, v.24–25).
     În această satiră poetul biciuieşte patima de bani. Adresându-se lui Mecena, el arată că nimeni nu-i mulţumit de soarta sa. Negustorii îi invidiază pe marinari, ţăranii pe orăşeni – şi dimpotrivă. Dar dacă toţi ar ajunge ceea ce doresc, ar găsi şi atunci motive de nemulţumire.
     Și Horaţiu continuă: Nu vreau ca un lucru atât de seamă să ţi-l arăt şuguind, cum face glumeţul adesea. Totuşi nimic nu mă opreşte să spun adevărul râzând. Ca dascălii ce ades cu duhul blândeţii dau dulciuri la copii, ca să-i facă să înveţe alfabetul!
     Versurile lui Horaţiu – restrânse în trei cuvinte care rezumă întreaga idee – consideră că cele mai serioase adevăruri pot fi exprimate, nu cu fruntea încruntată, ci senin, cu surâsul pe buze.

     Celebră axiomă a lui Lavoisier care exprimă ideea mişcării şi continuităţii materiei, a veşnicei transformări.
     Heraclit, la vremea lui, a formulat această idee în „Totul curge!”. Iar Ovidiu în Metamorfoze (cartea XV, v.165) folosise aproape aceleaşi cuvinte: Omnia mutantur, nihil interit (Totul se schimbă, nimic nu se pierde), dar pentru un conţinut idealist, metafizic (vezi).
     Lavoisier a dat acestui adevăr fundamentul ştiinţific.

     Crâmpei de vers al lui Horaţiu din Arta poetică (v. 5).
     El compară o poezie proastă cu un chip grotesc şi după ce descrie acest chip, încheie cu versul: Spectatum admissi, risum teneatis, amici? (În faţa unui asemenea spectacol, vă puteţi ţine să nu râdeţi, prieteni?).
     Acest risum teneatis care, ca atâtea alte formule latineşti, rezumă în două vorbe o întreagă frază, a devenit o expresie, inserată de obicei între două liniuţe ori în paranteză, după ce ai relatat ceva ridicol sau grotesc.

      Expresia aparţine lui Homer şi se găseşte în Iliada (cântul VI, versul 484).

     Hector, viteazul conducător al troienilor, înainte de a pleca din nou la luptă, îşi ia rămas bun de la soţia sa Andromaca. El îi adresează cuvinte de îmbărbătare, în timp ce îi întinde pruncul în braţe.
               „Ea îl primi bucuroasă la sânul ei plin de mireasmă
               Dulce cu lacrimi zâmbind ...

     Cuvintele Râzând printre lacrimi se folosesc de obicei tot la o despărţire emoţionantă, sau în altă împrejurare când vorbele de încurajare încearcă să ascundă amărăciunea din suflet, când zâmbetul de pe buze se amestecă cu lacrima din gene.

     Sunt cuvintele cu care Danton a mers la  eşafod. Asupra formei exacte a frazei sunt divergenţe.
     Unii susţin că ar fi exclamat: „J’entraâne Robespierre!” (îl trag după mine pe R.). Alţii (ca istoricul Louis Ma-delin de la Academia Franceză) redau cuvintele astfel: „Eşafodul te reclamă. Mă vei urma, Robespierre!” (L’echafaud te reclame ! Tu me suivras, Robespierre!). Romain Rolland, pentru a clarifica ideea, pune în gura eroului său (în drama istorică Danton) fraza: „Deschid groapa. Robespierre va veni după mine” (J'ouvre la fosse, Robespierre m'y suivra).
     Dar forma cea mai popularizată şi mai uzitată e: „Robespierre, tu me suivras”.
     Se adresează unei persoane, ca avertisment, spre a-i atrage atenţia că va avea aceeaşi soartă ca şi a ta, că va plăti acelaşi lucru sau va trage aceleaşi consecinţe.

     Acestei răspândite expresii i s-au acordat diverse explicaţii, nici una însă bazată pe certe dovezi. Menţionăm versiunea care pare cea mai plauzibilă.
     În timpul marilor pelerinaje religioase de odinioară, se adunau la Ierusalim mii şi chiar zeci de mii de credincioşi din toate colţurile lumii. în acele zile oraşul era atât de populat, încât mulţi pelerini locuiau în câmp, în corturi improvizate, sau în căruţe transformate în paturi. Nici apa nici alimentele nu erau îndestulătoare.
     Numai cei ce aveau rude sau prieteni erau favorizaţi, găsind în casele acestora şi hrană şi adăpost.
      „A avea rude la Ierusalim” însemna pe atunci: a pleca acolo fără grijă, fără riscuri, întrucât te aşteaptă o gazdă ocrotitoare. De-a lungul anilor, expresia şi-a extins nu numai circulaţia, ci şi sensul.
     Prin analogie cu „cetatea sfântă” considerată unul dintre cele mai însemnate oraşe ale lumii, „a avea rude la Ierusalim” a devenit sinonim cu a găsi protectori într-un loc important, sau cum se spune astăzi argotic: a avea „pile”.