Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

       Istoricul Suetoniu, în Viaţa lui  Nero (44), relatează că acestea au fost cele din urmă cuvinte pe care, înainte de a se sinucide, le-a repetat de câteva ori împăratul Nero, care se considera un mare cântăreţ, poet şi artist. De altfel, el şi apăruse în această ipostază, la diferite ocazii, în arena teatrului si a circului.
       Cuvintele lui se folosesc atunci când vrem să ironizăm pe cineva care, aidoma celui ce a dat foc Romei, se închipuie mare artist !

      Horaţiu, Arta poetică, versul 359

       Poetul latin avea cea mai mare admiraţie pentru rapsodul grec. Totuşi, recunoaşte necăjit Horaţiu (căci versul începe cu Indignor): „Mă supăr că şi bunul Homer moţăie uneori”.
       Cu alte cuvinte, chiar şi până lui Homer nu-i totdeauna la fel de vie, de inspirată. Versul horaţian semnalează că până şi în cele mai frumoase opere putem găsi părţi mai puţin reuşite sau chiar slabe.

       Se povesteşte că marele scriitor francez Rabelais, întorcându-se o dată de la Roma, a fost reţinut, din lipsă de bani, la un han din Lyon. I s-a acordat un sfert de oră, spre a-şi achita consumaţia şi a plăti taxa poştalionului până la Paris. Atunci Rabelais a avut o idee năstruşnică: a aşezat într-un loc vizibil din camera sa mai multe pacheţele pe care scria: „otravă pentru rege”, „otravă pentru regină”, „otravă pentru dauphin” (prinţul moştenitor al tronului).
       Hangiul, alarmat, a înştiinţat de îndată autorităţile din Lyon, care l-au transportat pe Rabelais la Paris cu diligenta jandarmeriei. Regele Francisc I, aflând adevărul, s-a amuzat şi l-a reţinut pe Rabelais la dejun.
       „Sfertul de oră al lui Rabelais” a rămas de atunci o expresie care semnifică o încurcătură bănească supărătoare, sau în general un moment neplăcut şi dificil din viaţa cuiva, dar care până la urmă se încheie cu bine.

       Fedru, fabula Vacca, capella, ovis et leo (Vaca, căpriţa, oaia şi leul – c. I, fab. 5)
       Cu aceste cuvinte justifică leul de ce îşi alocă prima parte şi cea mai mare din cerbul căzut pradă. Fedru a prelucrat o fabulă a lui Esop.
       Expresia „Fiindcă sunt leu” se adresează cuiva care abuzează de puterea sa, săvârşind acte nedrepte, arbitrare.

       Proverb latin care mărturiseşte convingerea celor vechi că persoanele care te iubesc cu adevărat (părinţi, profesori, prieteni etc.), nu te iartă atunci când greşeşti.
       Circulaţia proverbului s-a restrâns, nu fiindcă s-ar fi infirmat vreodată adevărul lui, ci doar pentru că a fost deseori înlocuit de alte zicale proprii fiecărui popor.

       Expresia  este prescurtarea versului 10 din „Arta poetică” a lui Horaţiu.
       Versul se referă la poeţi şi pictori care „au avut întotdeauna libertatea de a îndrăzni orice: „Quidlibet audendi semper fuit aequa potestas.” Prin „a îndrăzni orice” se înţeleg licenţele poetice.
       Expresia e utilizată pentru a scuza procedeul poeţilor de a da frâu liber fanteziei, de a romanţa istoria, de a-şi permite licenţe care, de obicei, nu se îngăduie simplilor muritori.

       Formulă populară latină care înseamnă: La ce ar sluji? La ce bun?
       Unui om nerecunoscător i se poate spune: ţi-aş aminti tot ce-am făcut pentru tine, dar quid prodest?

      Horaţiu, Epistole, (I, 2, 14)
       Epistola în care poetul arată tânărului Lollius, încă lipsit de experienţa vieţii, câte învăţăminte morale conţine Iliada, pe care acesta o studiase temeinic în şcoală. Înţelesul este: regii fac greşeli şi poporul plăteşte.

       Nu se cunoaşte exact originea acestui precept. Unii pretind că derivă dintr-un pasaj din cap. XXI al „Conjuraţiei lui Catilina”, lucrarea istoricului latin Sallustius (83–34 î.Hr.); alţii îl atribuie misticului teolog spaniol Miguel Molinos (1640–1696).
       Expresia e întrebuinţată ca un sfat: să nu zgândărim focul peste care s-a aşternut cenuşa, să lăsăm să doarmă mai departe vrajbele care s-au potolit, necazurile care au fost uitate ş.a.m.d.

Corneille, Horaţiu (act. III, sc. 6)

       Bătrânul Horaţiu-tatăl află că în lupta dintre cei trei Horaţi şi cei trei Curiaţi, doi dintre fiii săi au murit, iar al treilea a fugit. El se simte mândru de primii doi, dar e copleşit de ruşine şi dezonoare din pricina afrontului ultimului fiu. „Que vouliez-vous qu'il fât contre trois?” (Ce-ai fi vrut să facă împotriva a trei?) – îl întreabă Iulia. Qu’il mourût !” – răspunde tatăl.
       Această replică pecetluieşte tăria de caracter care merge până la sacrificiul suprem.

       Deviza regelui Ludovic XI al Franţei (1423–1483).
       O confirmă scriitorul Casimir Delavigne, care, în tragedia „Ludovic XI” (1832), îl înfăţişează pe rege: bănuitor, crud, mincinos şi capabil de orice vicleşug, spre a-şi păstra tronul.
       Expresia, desigur, nu-i valabilă numai pentru acest monarh, sau în general numai pentru regi, ci pentru orice stăpân prefăcut.

       Cunoscut proverb, folosit uneori şi în formă negativă: Qui ne risque rien, n’a rien. (Cine nu riscă nimic n-are nimic). Sau: Qui ne s'aventure, n'a ni cheval ni muie (Cine nu se aventurează, n-are nici cal nici catâr).
       În engleză: Nothing venture, nothing gain (Nici un risc, nici un câştig).
       În italiană: Chi non s'arrischia, non guadagna (Cine nu riscă nu câştigă).
       Riscul are aici înţeles de curaj, de iniţiativă.
       La noi se se spune: Cu frica n-alegi nimica sau cel fricos nu face câştig.

       Formulă latină, plină de umor şi ironie, care exprimă îndoiala , dacă nu chiar completa neîncredere în integritatea cuiva. Desigur, noţiunea de custode e simbolică.
       Expresia nu se adresează neapărat unui paznic. Dacă cineva deţine un post de răspundere, de control, şi dacă există dubiu în ce priveşte corectitudinea sa, atunci, fără nici o îndoială, putem întreba: Quis custodiet custodes?

       Axiomă latină folosită spre a povăţui oamenii să-şi noteze ceea ce vor să ţină minte, deoarece, atunci când scriem, mai putem  citi o dată textul şi-i firesc să-l reţinem mai bine.

      Iuvenal,  Satire (II, 24)

       Cuvinte îndreptate împotriva cenzorilor romani, pe care îi învinovăţeşte că sunt mai corupţi decât cei pe care îi „cenzurează”. Iuvenal admite ca unul care merge drept să râdă de altul care şchioapătă, dar ... cine ar tolera ca Gracchii să se plângă de răscoale?
       Referirea la fraţii Gracchi (Tiberius şi Caius) se explică prin faptul că ei au îndemnat poporul la răscoală pentru a obţine împărţirea pământurilor. Cum ar putea deci Gracchii, care au stârnit răscoale, să se plângă vreodată de ele?
       Fraza se aplică acelora care combat procedee pe care ei înşişi le-au aplicat cândva.

       Deviza papei Bonifaciu VIII (1220–1303) menţionată în „Decretale” (Hotărâri papale, cartea a VI-a a dreptului canonic).
       A devenit proverb în Franţa: Oui ne dit mot, consent. şi noi spunem: Cine tace primeşte.

       Formulă cu care îşi încheia demonstraţiile matematicianul grec Euclid (sec. III î.Hr.).
       În traducere latină, formula a devenit o concluzie pentru orice fel de demonstraţie, în scris, e de obicei redată prin iniţialele Q.E.D.

       Spre a face proverbul mai uşor de reţinut, cuvântul bou a fost introdus aici de hatârul rimei. Ceea ce vrea să zică acest proverb e că acţiunile oamenilor erau adesea judecate în mod diferit, în raport cu starea socială, poziţia, rangul fiecăruia.
       Cu acelaşi înţeles se foloseşte frecvent zicala românească: Ce face popa, să nu facă satul.

       Cu alte cuvinte: „E bun scris şi aşa rămâne”
       Expresia e luată din Evanghelia lui Ioan (cap. XIX, versetul 22). Se citează în legătură cu o hotărâre scrisă, cu o rezoluţie, asupra căreia semnatarul înţelege să nu mai revină.

       Maximă a împăratului roman Alexandru Sever (222–235).
       Luptând cu străşnicie împotriva abuzurilor şi corupţiei, a adoptat această deviză care a devenit proverb în multe graiuri. Noi spunem: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face.

       Expresia a fost rând pe rând atribuită, când lui Homer, când lui Horaţiu, când lui Vergiliu. Dar nu s-a putut descoperi decât la Homer (în cântul IX din Iliada) un vers (al 23-lea), având o vagă asemănare cu zicala de mai sus.
       Profesorul elenist Iosuah Barnes, de la universitatea din Cambridge, a publicat, în anul 1694, un text din Euripide, căruia i-a dat următoarea redactare latină: Deus quos vuit perdere dementat prius. Versiunea actuală, în care Deus a fost înlocuit prin Iupiter, datează din 1825 şi aparţine filologului francez François Boissonade. Aceeaşi idee o găsim şi în Antigona lui Sofocle (versul 620).
       Expresia, aplicată acelora care prin proiecte nesăbuite sau prin acţiuni lipsite de judecată îşi pregătesc eşecul, ruina lor, e întâlnită în literatura universală.

      Fraza e a lui Terenţiu din comedia Formio (act.II, sc.4)

       Dar de fapt el n-a făcut decât să parafrazeze proverbul latin: Quot capita, tot sensus (Câte capete, atâtea judecăţi).
Ideea o găsim şi într-o cugetare mai amplu formulată ulterior de Horaţiu în Satira I din cartea a doua, versurile 27-28: „Quot capitum vivunt totidem studiorum miliau (Câte capete sunt, tot atât de multe gusturi).
       Noi avem, cu acelaşi sens, vorba noastră, poate tot de origine latină, dar impregnată cu umorul caracteristic poporului român: Câte capete, atâtea căciuli.

       De multe ori se citează fraza întreagă: Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? (Până când, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră?).
       Astfel şi-a început Cicero prima dintre cele patru faimoase diatribe rostite în anul 63 împotriva patricianului Catilina care îndrăznise să se înfăţişeze în Senatul roman, cu toate că se descoperise complotul ce-l pusese la cale contră Republicii. Fraza avea deci un caracter acuzator şi dramatic.
       Totuşi astăzi aproape întotdeauna, e folosită pe un ton glumeţ şi în chip de blajină dojana. O adresăm unui vorbitor prolix care acaparează discuţia într-o societate, sau cuiva care se lasă mult aşteptat ş.a.m.d.

       Apostolul Petru i-a adresat această întrebare lui Iisus, când l-a întâlnit mergând spre Roma, unde creştinii erau supuşi unor crude persecuţii.
       Expresia a fost popularizată de scriitorul polonez H. Sienkiewicz prin romanul său (1895) intitulat Quo vadis, a cărui acţiune se petrece la Roma în timpul domniei lui Nero. Se citează cu înţelesul de: Încotro?