Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Sunt ultimele cuvinte ale lui Iulius Fucik, erou ceh, căzut în lupta împotriva hitlerismului.
      Cu ele se încheie cartea pe care a scris-o în celulă înainte de a fi judecat şi condamnat la moarte. Cartea, terminată în 1943, purtând titlul : Reportaj cu ştreangul de gât, a apărut pentru întâia oară la Praga, în 1946.
       Autorul mai adaugă la sfârşit un singur cuvânt: vegheaţi!, cu semnificaţia: vegheaţi, ca sacrificiile să nu vă fie zadarnice !

       În înţelesul de a o duce la Atena. E o replică din comedia Păsările a lui Aristofan, versurile 306 şi 2000. Pe vremea lui Aristofan erau destule bufniţe la Atena; pe toate monedele de argint, cât şi pe emblema oraşului era gravat chipul acestei păsări, simbolul înţelepciunii şi al vigilenţei.
Prin urmare, „a duce bufniţe la Atena” înseamnă o treabă inutilă, un lucru de prisos. Cum spune zicala noastră: „a duce apă la fântână”.

       Psalmul 115 (versetele 5 şi 6), unde se spune de fapt: „ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud
       Se referă la idolii altor neamuri, ciopliţi din piatră, lemn etc. şi împotriva cărora psalmistul punea în gardă pe credincioşi, vrând să-i ferească de idolatrie.
       Poporul a „actualizat” aceste cuvinte şi a început să le aplice acelora care, din patimă, din ignoranţă sau din reacţionarism nu voiau pur şi simplu să vadă şi să audă, făcând pe orbii şi pe surzii în faţa realităţilor sau a primejdiilor.
       Uneori se citează versiunea latină: Oculos habent et non videbunt. Quis habet aures audiendi audiat.

       Expresia vine de la personajul mitologic Argus, poreclit şi Panoptes (care vede tot) şi despre care legenda spune că avea o sută de ochi, dintre care cincizeci totdeauna deschişi. De aceea zeiţa Iunona l-a însărcinat s-o păzească pe Io, de care Iupiter – soţul Iunonei – fusese îndrăgostit.
       Argus a devenit deci sinonim cu o persoană excepţional de atentă, căreia nu-i scapă nimic din vedere. Iar expresia „ochi de   Argus” are înţelesul de simbol al vigilenţei.

       Străveche pedeapsă din legislaţia mozaică, înscrisă în cartea Exodul (cap. XXI, v. 24): „Viaţă pentru viaţă, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”... E cunoscută mai ales sub denumirea de „legea talionului” şi a fost adoptată de vechea legislaţie greacă şi romană, de Mahomed în Coran etc.
       Astăzi această pedeapsă nu mai există la nici un popor civilizat. Se păstrează numai ca expresie literară, semnificând o sancţiune ce-o aplici cuiva în acelaşi mod în care a înţeles şi el să ţi-o aplice.

       Această frază, care a slujit ca deviză multor suverani şi dictatori sângcroşi, îşi are originea în tragedia Atreus a poetului roman Lucius Attius (170–94 î.Hr.). Ea a devenit celebră graţie lui Cicero care o explică în lucrarea sa De officiis (I, 28, 97).
       Cicero spune că poeţii trebuie să pună în gura personajelor ceea ce le convine, aşa încât ele să gândească şi să vorbească în concordanţă cu caracterul lor. De pildă: „dacă l-ai pune pe Minos (regele Cretei renumit pentru integritatea sa) să mă urască dar să se teamă, se va observa că convenienţa nu e bine slujită, fiindcă el e cunoscut pentru maica şa probitate. Aceleaşi cuvinte însă puse în gura lui Alien (rege al Argosului şi Micenei) ar face să aplaude tot teatrul, căci se integrează în caracterul său”.
       Oderint dum metuant au fost vorbele preferate ale împăraţii lui Caligula, vestit prin furia şi isprăvile lui aproape demenţiale. Într-o zi, la teatru, privind mulţimea de spectatori, şi-a exprimat dorinţa ca poporul roman să aibă un singur cap, spre a-l putea reteza dintr-o lovitură. şi a adăugat: „să mă urască, dar să se teamă de mine”. Vezi şi Incitatus.

       Odiseea, ca expresie,vine de la titlul epopeii lui Homer Odiseea, în care nemuritorul rapsod grec descrie călătoriile şi aventurile lui Ulysses (sau Odysseus).
       De aceea, folosim cuvântul odisee în înţelesul de: un şir de peripeţii.

Schiller, Don Carlos, (act IV, sc. 21)

       E concluzia la care ajunge marchizul de Posa după o tulburătoare discuţie cu regina Spaniei despre viaţa şi moarte, despre dragoste şi datorie.
       Cuvintele lui Schiller sunt citate spre a susţine că, în ciuda vicisitudinilor şi a oricăror amărăciuni, viaţa este totuşi frumoasă şi merită să fie trăită.

       Hugo, Les  chants du crepuscule – XIV : Cine ştie ce povară a îndurat sufletul ei, câte zile a răbdat de foame ! Vina e a noastră ! A ta, bogătaşule şi a aurului tău ! Pentru ca picătura de apă din ţărână să redevină o perlă strălucitoare, e deajuns o rază de soare, o rază de dragoste.
       Versul lui Hugo se citează în apărarea unei femei care decade din vina societăţii, sau din alte pricini străine de voinţa şi puterile ei.

Schiller, Hoţii (act. I, sc.2)

       Îndurerat de vestea că nu va fi iertat şi reprimit în casa părintească, Karl Moor, spre a se răzbuna pe oamenii care-i refuză omenia, acceptă să devină căpetenia unei bande de tâlhari şi spune acoliţilor săi: „Aş fi în stare să otrăvesc întreg oceanul, pentru ca moartea să poată fi sorbită din toate izvoarele!”
       Fraza se foloseşte de către o persoană aflată în culmea desperării.

       Expresia, foarte frecventă în Statele Unite, s-a introdus în numeroase limbi.
       Ea derivă, probabil, din cuvântul „Oke”, care, în graiul pieilor roşii înseamnă : „Aşa este !”. (Vezi şi: „All right!”).

       Expresia are la bază o legendă veche.  Un marinar olandez făcuse jurământ să ocolească un promontoriu întâlnit în cale, chiar dacă această expediţie i-ar ce e o veşnicie. Semeţia lui a atras mânia lui Dumnezeu şi marinarul s-a văzut pedepsit să se lupte cu talazurile şi furtuna, fără a ajunge niciodată la liman.
       Dar această legendă, originară din Ţările de Jos, n-a dat naştere expresiei decât abia în secolul trecut, când cei doi mari creatori germani – poetul Heinrich Heine (în 1834) şi compozitorul Richard Wagner (în 1843) – au popularizat-o prin lucrările lor.
       Opera wagneriană Der fliegende Hollănder a fost tradusă în franceză Le vaisseau fantôme, povestea „Olandezului zburător” fiind cunoscută şi sub titlul de „Vasul fantomă”, care de asemenea a devenit o expresie spre a caracteriza spiritul de aventură ce, în orbirea lui, e sortit eşecului.

       Latinii foloseau această expresie pentru a caracteriza o scriere fără valoare, un discurs nereuşit etc. Autorul a lucrat probabil nopţi de-a rândul, dar n-a izbutit decât să risipească zadarnic uleiul lămpii sale.

       Cuvinte rostite de M-me Roland de la Platière, în cele din urme clipe de viaţă, când urca pe eşafod, la 8 noiembrie 1793, condamnată la moarte, fiindcă aprobase răscoalele din Franţa.
       Se citează spre a dezvălui abuzurile comise sub masca libertăţii.

       Expresia circulă sub diferite forme: „Parcă-i o mie şi una de nopţi!”; sau „Asta-i o poveste ca din o mie şi una de nopţi !” în sens de miraculos, fantastic; sau „A fost ceva feeric: o bogăţie, un lux ca în o mie şi una de nopţi”.
       Această expresie vine de la răspândita culegere de poveşti arabe, cunoscută sub numele de mai sus. Eroina lor, frumoasa şeherezada, a izbutit timp de o mie şi una de nopţi, să-l ţină pe sultan cu atenţia încordată şi să-l pasioneze cu poveştile ei până într-atât, încât el tot amâna hotărârea de a o sugruma, numai din curiozitatea de a  auzi urmarea.
       De aceea, titlul acestor basme a devenit sinonim cu ceva extraordinar de captivant, mirific, magic.

       Cugetarea aceasta a lui Tacit (Viaţa lui Agricola, 30) serveşte atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. înţelesul ei fiind că „necunoscutul are farmec”, o putem cita atât pentru a explica ce-i îndeamnă câteodată pe oameni să pornească în necunoscut (în ascensiuni, în călătorii îndepărtate), cât şi pentru a preveni pe cei care, lăsându-se ademeniţi de „farmecul necunoscutului”, iau calea periculoasă a aventurii, a misterului, a marelui semn de întrebare.
       Dar pentru acest din urmă caz romanii aveau un proverb mai vechi: Omne ignotum pro terribili, adică farmecul pe care îl prezintă necunoscutul poate avea un rezultat îngrozitor.

       Axiomă de bază a biologiei moderne.
       Rezultă din formularea mai veche a medicului englez William Harvey (sec. XVII): Omne vivum ex ovo (Orice vieţuitoare provine dintr-un ou, dintr-un germene).

       Deviza, tradusă în latineşte, a filozofului Bias, unul dintre „cei şapte înţelepţi ai Greciei “(vezi).
       Pliniu relatează că Bias a fost întrebat de concetăţenii săi care se grăbeau să părăsească oraşul Priene, ameninţat să fie cotropit de ostile persane ale lui Cirus (secolul VI î.Hr.), cum de nu-şi ia nici veşminte, nici vase, nici alte lucruri din gospodărie.
       El le-a răspuns calm: „tot ce-i al meu port cu mine”, dând astfel a înţelege că mai mult decât toate bunurile materiale preţuiesc acumulările spirituale şi că adevărata bogăţie este ceea ce a adunat omul ca experienţă, cunoştinţe, înţelepciune, cultură.
       Desigur, filozoful Bias a răspuns în greceşte. Dar traducerea latină a rezistat timpului, aşa cum s-a întâmplat cu foarte multe alte expresii din Biblie, mitologie, istorie, care ar fi trebuit citate în ebraică sau în greacă.

Ovidiu, Metamorfozele (XV, 165).

       Poetul îi întreabă pe oameni de ce se înspăimântă de moarte, de întunericul ei, de nume născocite ca cel al fluviului Styx, de infernul imaginar care nu se găseşte decât la poeţi? Sufletul este nemuritor. El trece însă prin mai multe trupuri: când părăseşte un trup, intră imediat în altul.
       Natura – susţine Ovidiu – e în veşnică schimbare, totuşi rămâne mereu aceeaşi: succesiunea zilelor, a nopţi lor, a anotimpurilor, a vârstelor vieţii. în ultimă analiză, toate se schimbă, nimic nu piere.
       Scriitorii şi filozofii idealişti s-au servit de versul lui Ovidiu pentru a susţine principiul continuităţii spiritului. A fost invocat şi de adepţii metempsihozei. Vezi replica ştiinţifică: Rien ne se perd,... tout se transforme.

Vergiliu, Egloge (X,69)

       El cântă dragostea poetului Corneius Gallus, care, trădat de Lycoris, se retrage în Arcadia, în mijlocul păstorilor, şi apoi în pădure, spre a duce o viaţă singuratică. Dar, zadarnic ! Gândurile şi inima lui Gallus se întorc la femeia iubită.
       Și Vergiliu încheie: Omnia vincit amor, et nos cedamus amori (Iubirea învinge toate, şi noi cedăm în faţa dragostei).

       Astfel a definit Aristotel, în lucrarea sa Politica (I, 9), înnăscuta tendinţă a omului de a căuta societatea semenilor săi.
       Mai întâlnim uneori şi varianta: „Omul este prin natura sa o fiinţă sociabilă”.
       Această expresie a fost popularizată prin Scrisoarea 87 din Scrisorile persane ale gânditorului francez Montesquieu.

       Vorbe atribuite contelui Petru de Pahlen, guvernatorul Petersburgului.
       Organizând un complot care a dus la detronarea ţarului Pavel I, el a rostit cuvintele de mai sus la o întrunire a conspiratorilor din 23 martie 1801.
       În realitate, contele Pahlen a folosit o veche zicală franceză, care semnalează că nimic nu se face fără riscuri şi investiţii.

       E traducerea cunoscutei zicale franceze: un malheur ne vient jamais seul. Dar francezii au tradus-o liber după versiunea latină: abyssus abyssum, invocat („abisul cheamă alt abis”), cu alte cuvinte: o dată pornit pe o prăpastie, mergi dintr-o prăpastie în alta.
       Acesta e versetul 8 din psalmul XLI al regelui David, verset care, în traducerea lui Gala Galaction, sună astfel: „O viitoare cheamă pe cealaltă în vijelia cataractelor sale...
       Din traducere în traducere, ca din prăpastie în prăpastie, sensul iniţial s-a dus de-a rostogolul, şi cu vremea, vorbele acestea au ajuns să fie rostite, de obicei cu resemnare dar nu fără amărăciune, spre a marca un lanţ de neplăceri, de eşecuri.

       E rezoluţia pe care cenzura maghiară a pus-o pe Cronica Românilor şi a altor neamuri învecinate, scrierea principală a lui Gh. şincai. Din această cauză lucrarea n-a văzut lumina tiparului decât mai târziu, la Iaşi (1853), după moartea cărturarului ardelean.
       Astăzi, expresia se mai citează la modul ironic în legătură cu o lucrare care nu merită să fie luată în considerare.

       Sunt două personaje mitologice care au  devenit de-a lungul vremurilor sursa de inspiraţie a unui şir nesfârşit de lucrări literare.
       Oreste a fost fiul regelui Agamemnon, căpetenia oştilor greceşti în războiul împotriva Troiei. După moartea tatălui său, Oreste a fost trimis la curtea regelui Strofiu din Focida, unde a crescut împreună cu Pilade, fiul acestui rege. Între cei doi copii s-a legat o prietenie frăţească. Pilade l-a însoţit mai târziu pe Oreste în Taurida şi s-a căsătorit cu sora lui, Electra.
       Prietenia neclintită, până la sacrificiu, dintre Oreste şi Pilade a ajuns proverbială, servind drept pildă, ca şi aceea a dioscurilor Castor şi Pollux (vezi).


       Personaj legendar, fiul lui Apollo (sau al regelui trac Oiagros) şi al nimfei Caliope, a vrăjit cu lira şi cântecele sale nu numai oameni şi zei, ci şi animale, plante, stânci...
       Numele lui Orfeu a ajuns antonomază pentru un muzician deosebit de înzestrat.

       Ortul, o monedă veche în valoare de zece parale, era pe vremuri plata obişnuită pentru slujba religioasă la o înmormântare.
       De aceea „a da ortul popii” a ajuns să însemne: a-şi da sfârşitul.

       Este versul 60 din Satira a VI-a a lui Horaţiu (cartea a doua) prin care poetul îşi exprimă dorul şi graba de a se refugia în liniştea odihnitoare de la ţară unde, departe de zgomotul oraşelor, să uite, în lectura clasicilor, de ostenelile cotidiene ale vieţii (iucunda oblivia vitae).
       Când vrem să evocăm farmecul pastoral, mai putem recurge şi la un crâmpei de vers din Georgicele lui Vergiliu (versul 486 din cartea a doua): O, ubi campi? (O, unde sunt câmpiile?), cu acelaşi înţeles ca O, rus, quando ego te adspiciam?

       Ultimele cuvinte ale reformatorului religios ceh Jan Hus, condamnat la moarte pentru erezie şi ars pe rug în anul 1415.
       El le-a rostit când a zărit o femeie bătrână, simplă şi neştiutoare, care aducea vreascuri şi le arunca pe rugul lui, socotind că săvârşeşte astfel o faptă bună, răsplătită de biserică cu promisiunea fericirii viitoare.
       Aceleaşi cuvinte, rostite în exact aceleaşi împrejurări, sunt atribuite şi lui Ieronim din Praga, partizan al lui Hus, de asemenea ars pe rug, ca eretic, la 30 mai 1416.
       Expresia e citată în ironie pentru o vorbă sau o comportare izvorâtă din naivitate. Se foloseşte uneori şi forma: sancta simplicitas!

Ovidiu, Metamorfozele (I, 85)

       Vorbind despre  facerea lumii, poetul spune: „Dacă cu ochii-n pământ celelalte animale se uită, Omului chip înălţat dărui ca să cate spre ceruri, Faţa în sus îndreptând să-şi ridice privirea la aştri”.
       Cu aceste cuvinte stabileşte Ovidiu diferenţa dintre om şi celelalte fiinţe, dând totodată a înţelege că omul a fost creat „să biruie ţărâna”.
       Os homini sublime dedit ... se citează spre a exprima simbolic (şi de la o vreme la propriu) ideea că destinul omului este să-şi înalţe privirile Ia cer, în sensul de a aspira tot mai sus, de a avea idealuri tot mai înalte.

       Balthazar, ultimul rege al Babilonului, era vestit prin ospeţe le sale care degenerau de obicei în petreceri desfrânate.
       De altfel, într-o noapte când se desfăşura un asemenea festin, el a fost detronat şi omorât.
       „Ospăţul lui Balthazar” (sau Belsazar) a ajuns astfel să semnifice o orgie vecină cu prăbuşirea (vezi: Mane, tekel, fares).

       Pentru amatorii de ospeţe care au şi gusturi ... literare, termenii de comparaţie nu lipsesc în istorie.
       Spre deosebire de ospăţul lui Balthazar sau cel sardanapalic (legate de ideea de orgie), ori de ospăţul pantagruelic sau gargantuesc (ce se referă la cantitatea enormă de mâncare), „o masă à la Lucullus” sugerează mâncăruri fine şi servite luxos.
       Acest Lucullus a fost un general roman (109–57 î.Hr.), vestit printr-o serie de victorii ce nu-i aduseseră numai lauri, ci şi o avere nemăsurată. La vârsta de 45 de ani, dezamăgit de intrigile unora şi de ingratitudinea altora, a părăsit viaţa publică şi cariera militară şi s-a dedat huzurului şi festinelor, câştigându-şi prin ospeţele ce le dădea, o faimă care a întunecat complet pe aceea dobândită pe câmpul de luptă. Bătăliile i-au adus o glorie muritoare; ospăţurile, o nemurire „glorioasă!”.

       E strigătul de protest al lui Cicero, din Catilinare (I, 21 ş.a.), unde vestitul orator roman, pe atunci (anul 63 î.Hr.) consul, atacându-l pe Catilina, se ridica îngrozit contra complicităţilor care au făcut posibilă o conjuraţie ca aceea pusă la cale de Catilina, împotriva senatului roman.
       De asemenea, în Verrine (cap. XXV, paragr. 59, r.1) referindu-se la lăcomia lui Verres care, în calitate de pretor al Siciliei, a despuiat monumentele de podoabele lor preţioase, a furat vase şi odoare de aur şi şi-a însuşit o avere uriaşă, Cicero foloseşte din nou: O, temporal O, mores! Vorba a rămas şi e invocată atunci când vrem să arătăm în ce grad de decădere au ajuns uneori moravurile.

Saint-Simon, în Catehismul industriaşilor (1823-1824).

       Vorbele filozofului francez referitoare la relaţiile din lumea capitalistă au devenit o expresie ironică la adresa acelora care nemărturisit nu urmăresc decât scopul de a lua locul altora.

       Mai mulţi regi din Pont (mic regat din Asia Mică) au purtat numele de Mitridate. Acela de care e legată expresia de mai sus e Mitridate al VII-lea şi a trăit cam între anii 135–63 î.Hr. Deoarece în perioada domniei lui (123–63), conspiraţiile şi intrigile la curte se ţineau lanţ, iar mijlocul cel mai obişnuit de care se slujeau curtenii pentru a se descotorosi de monarhul care îi stingherea era otrava, Mitridate s-a apucat să studieze plantele veninoase şi să-şi obişnuiască organismul cu tot soiul de otrăvuri, până într-atât încât – spun cronicarii – devenise imun.
       Aşadar, se vorbeşte de otrăvurile lui Mitridate pentru a exprima că cineva a gustat toate amărăciunile posibile, ajungând la un fel de imunizare faţă de orice alte încercări. Specialiştii folosesc şi verbul a se mitridatiza = a se imuniza.

       După descoperirea Americii (1492) şi întoarcerea lui Columb în Spania, gloria lui începuse să stârnească invidii, gelozii.
       Mulţi „viteji” se arătară după această expediţie. Tăgăduind meritele celebrului navigator, ei spuneau că de fapt Columb n-a făcut nici o descoperire: „De vreme ce America exista, trebuia numai să te gândeşti să pleci într-acolo. Atât!
       Pentru a-l umili, un grande d’España l-a invitat într-o zi pe Cristofor Columb la un ospăţ, unde i s-au servit vinuri bune, dar şi vorbe rele. Columb a tăcut un timp; apoi însă, luând ca din întâmplare un ou de pe masă şi dând impresia că propune un joc de societate, i-a întrebat pe comeseni – toţi nobili – care dintre ei poate face ca oul să stea drept pe unul din vârfuri. Mulţi au încercat, dar nimeni n-a reuşit.
       Atunci Columb, lovind uşor oul la capăt, îl făcu lesne să rămână în echilibru pe farfurie. „Aşa ştim şi noi!” – izbucniră strigăte. „Nici nu mă îndoiesc – răspunse zâmbind Columb – dar vorba d-voastră: trebuia numai să-ţi vină asta în gând. Atât!”
       Din acest ou a ieşit ... o expresie. Foarte răspândită în lumea întreagă: „oul lui Columb”. Ea se aplică persoanelor care nu izbutesc să facă un lucru, dar când li se arată cum se poate realiza, declară că rezolvarea e simplă şi uşoară, sau se miră că acelaşi procedeu nu le-a trecut şi lor pria minte.