Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Ovidiu, în Metamorfozele (III,  346 ş.u.) povesteşte în versuri legenda lui Narcis.
      Tânărul Narkissos din mitologia greacă, deosebit de frumos, era trufaş şi rece faţă de dragostea nimfelor. Una din ele l-a blestemat „să iubească fără a fi iubit”. şi blestemul l-a ajuns. Narcis, privindu-se într-o fântână, s-a îndrăgostit de propriul lui chip. Cucerit de imaginea pe care n-o putea ajunge, a murit de durere. Când nimfele au venit să ridice corpul lui Narcis, n-au mai găsit decât o floare care a căpătat numele lui.
       Prin Narcis se înţelege, îndeobşte, un om îndrăgostit de sine însuşi, care nu încetează să se admire şi nu vede pe nimeni în afară de el. Iar această admiraţie excesivă, patologică a cuiva fată de propria-i, persoană se cheamă narcisism.
       Plutarh susţine că numele Narcis vine de la cuvântul grec narke (amorţire), de unde şi termenii medicali narcoză şi narcotic.

       Paradox vestit al unui poet minor Manilius (secolul lui  Augustus), din poemul mistico-filozofic Astronomicon (cartea IV, versul 16).
       Spre a-i desluşi înţelesul, însuşi autorul a socotit necesar să precizeze în continuare: finisque ab origine pendet (sfârşitul atârnă de la început deasupra noastră). Adică, din clipa când intrăm în viaţă, devenim muritori.
       Acest sumbru aforism a fost luat în braţe şi legănat în operele lor de către numeroşi scriitori romantici, sceptici sau pesimişti.

       Susţine retorul roman Quintilian în  tratatul lui De institutione oratoria, de unde ne-a rămas şi fraza citată, mai mult pentru prima parte decât pentru a doua, care e îndoielnică. Quintilian voia să spună că darul poeziei e înnăscut, pe când orator poţi deveni (se pare că s-a inspirat din exemplul lui Demostene) prin exerciţii, studiu, meşteşug.
       În epoca modernă, prin parafrazarea acestei fraze s-au format expresiile: „născut, nu făcut”, „talentat te naşti, instruit devii” etc.

       „Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost  mai scurt, toată faţa lumii ar fi fost schimbată”. (În originalul francez: „Si le nez de Cléopatre eût été plus court, toute la face de la terre aurait changé”).
       E o reflecţie (VI, 18) din volumul Pensées (Cugetări) al lui Blaise Pascal. Se citează mai ales tradusă. Umorul exprimării şi renumele eroinei au asigurat succesul acestei observaţii.
       Pascal, care aprecia că femeile cu nasul lung sunt mai frumoase şi au o putere mai mare de seducţie, şi-a imaginat că regina Cleopatra a Egiptului (69–30 î.Hr.), dacă ar fi avut nasul mai scurt, n-ar fi fost atât de ispititoare şi, prin urmare, n-ar mai fi cucerit inimile lui Cezar şi Antonius, stăpânii din acea epocă ai Romei şi ai lumii.
       În acest caz regina n-ar fi înrâurit istoria acelor vremi, aşa cum a făcut-o, adică nasul ei mai scurt n-ar mai fi schimbat ... faţa lumii (jocul de cuvinte e intenţionat: nasul şi faţa!).
       Astăzi reflecţia lui Pascal despre „nasul Cleopatrei” e citată când vrem să arătăm că un mic amănunt, aparent fără importanţă, poate determina consecinţe mari şi neprevăzute.

       Un principiu al şcolii cinice a filozofilor antici.
       La început, expresia avea următorul înţeles: ceea ce de la natură vine, nu e faptă de ruşine.
       După un timp însă, acest sens natural a fost... denaturat de scriitori de scandal, care au luat vechea maximă filozofică drept paravan, pentru a-şi acoperi lubricele lor producţii.
       Și astfel, porniri josnice, instincte primare, sub scuza că sunt „naturalia”, au fost decretate „non turpia”, ba chiar foarte cuviincioase !

       Aforism ştiinţific, enunţat ca o lege de către filozoful  german Leibniz, în lucrarea Noi eseuri asupra intelectului uman (IV, 16), în anul 1704.
       Leibniz se referea la domeniul biologic, în sensul că natura nu evoluează brusc la o nouă specie, ci ajunge la ea în mod treptat, prin evoluţie lentă. Naturalistul suedez Linné a aplicat această axiomă la lumea plantelor (Philosophia botanica, 77) ; şi, cu timpul, ea s-a extins şi la alte domenii.

       E o maximă ce ne-a  rămas din dreptul roman. La Roma, circulau mai multe variante.
       Una, consemnată de Cicero, în De officiis (II, 21,74): Necessitati parendam est (Trebuie să te pleci nevoii).
       Alta, menţionată de istoricul Curtius Rufus, în Viaţa lui Alexandru (cartea VII, 7, 10): Nécessitas ante rationem est (Nevoia e înaintea raţiunii).
       În sfârşit alta lăsată de Publilius Syrus: Nécessitas dat legeni, non ipsa accipit (Nevoia dă legea, dar nu trebuie s-o accepţi prin ea însăşi).
       Englezii spun: Necessity knows no law (Nevoia nu cunoaşte lege). Cromwell a folosit această maximă într-un discurs ţinut în parlament la 12 septembrie 1654, pentru a combate nevoile false, născocite.
       Germanii spun cu acelaşi sens: Not kennt kein Gebot – vorbe care au căpătat o tristă celebritate, acum vreo cincizeci de ani, prin interpretarea cinică dată de cancelarul german Bethmann-Hollweg, autor al altei expresii celebre: „petic de hârtie” (vezi). La 4 august 1914, după ce trupele germane au intrat în Belgia, încâlcind neutralitatea acestei ţări, cancelarul, spre a justifica violarea tratatului, a declarat la tribuna Reichstagului: „Domnilor, ne aflăm într-o stare de necesitate (Notwehr) şi necesitatea (Not) nu cunoaşte lege”.
       Francezii spun: Nécessité fait loi (Nevoia face legea) sau: ne connaît point de loi (nu cunoaşte nici o lege).

       În înţelesul de „superior tuturora”, „fără pereche”. A fost deviza lui Ludovic al XIV-lea, supranumit „regele-soare”. El îşi alesese ca emblemă un soare care, prin razele lui, răspîndea cuvintele de mai sus deasupra globului pământesc. Ministrul său Louvois explica deviza prin: „Singur împotriva tuturor”.
       În Memoriile sale, Ludovic al XIV-lea îi dă însă altă interpretare: „Voi ajunge să strălucesc şi deasupra altor lumi”, în sensul că el se considera deasupra tuturor oamenilor.
       E o expresie care se foloseşte ca o culme a trufiei, a orgoliului.

       (lat. „Nu mai departe”, sau „Până aici”,  sau „Neîntrecut”, sau „Dincolo de asta nu se poate”, sau „Mai departe şi mai bine decât atât nu există”)
       Acestea sunt diverse înţelesuri ale lui „Nec plus ultra”.
       Legenda spune că aceste cuvinte le-ar fi crestat Hercule pe munţii (de atunci numiţi şi „coloanele lui Hercule”) ce despart, la strâmtoarea astăzi numită Gibraltar, Marea Mediterană de Oceanul Atlantic. Explicaţia e următoarea: cei vechi credeau că lumea se termină acolo. Prin urmare: mai departe nu se mai poate.
       Astfel, expresia nec plus ultra, luând sensul de ceva care nu mai poate fi întrecut, se aplică pentru orice este socotit la limita maximă a calităţii, a frumuseţii, a măiestriei ş.a.m.d.
       Statuia „Venus din Milo” este o sculptură nec plus ultra. Se poate spune şi nun plus ultra.

       Zeiţa răzbunării şi dreptăţii la greci. Spre deosebire de Themis, zeiţa justiţiei, Nemesis nu e legată la ochi şi n-are balanţă, ci compas. Nu cântăreşte, ci măsoară; măsoară şi răul şi binele, şi plata şi răsplata. Dacă cineva – spune Plutarh – e fericit fără să merite, Nemesis îl loveşte. E severă, dar dreaptă, pedepsind în genere orice abatere, orice exces. E zeiţa la care ţinea cel mai mult Eschil, căci răzbună spre á face dreptate.

       Cartea lui Luca (cap. IV, vers. 24) – unde se povesteşte că Iisus, când s-a reîntors la Nazareth şi i s-a cerut să facă şi în oraşul lui vindecări miraculoase ca la Capernaum, ar fi răspuns că nimeni nu-i proroc în patria sa, adică de obicei reuşeşti mai bine în altă parte decât la tine acasă.
       Părăsind domeniul biblic, cuvintele acestea vor să arate că adesea acţiunile, lucrările sau spusele noastre găsesc mai multă încredere, obţin mai mare succes în alte locuri decât în cel de baştină, decât în oraşul, în cercul sau în familia noastră.
       Cu acest înţeles expresia e folosită şi astăzi.

       Personaj mitic considerat întemeietor al imperiului din Babilon (2.500 î.Hr.). Două cuvinte dintr-un verset biblic (Geneza, cap. X, versetul 9), unde scrie ca pe o carte de vizită: mare vânător, au făcut din acest Nemrod prototipul vânătorului întrepid, neobosit şi neîntrecut meşter în arta Dianei.

       Aceste vorbe ajunse vestite (mai mult datorită curajului de a fi fost servite chiar regelui în obraz) au fost spuse lui Frederic Wilhelm al IV-lea, regele Prusiei, în ziua de 2 noiembrie a anului revoluţionar 1848 de către un simplu deputat: J. Jacoby (1805–1877), care făcea parte din delegaţia parlamentară ce se prezentase la palat în audienţă. „Das ist das Unglück der Könige, daß sie die Wahrheit nie hören wollen”.

       Numele acestui împărat roman (54–68) a rămas timp de 1.900 de ani pecetea cu care sunt stigmatizaţi tiranii asasini şi incendiatori.
       Iată numai câteva din isprăvile care i-au transformat lui Nero numele în poreclă: şi-a ucis mama, pe Agripina; l-a otrăvit pe Britannicus; a fost învinuit că a dat foc Romei; a aruncat pradă fiarelor din circ pe primii creştini; sub acuzaţia de complot i-a silit să se sinucidă pe Seneca, Lucan, Petronius etc.
       Un om neobişnuit de crud merită comparaţia: „e un Nero”. Regele Christian II al Danemarcei şi al Suediei a fost considerat „un Nerone al Nordului”.
       Din acest nume a derivat şi adjectivul neronic. Despre un paricid sau despre un incendiator se spune că are porniri neronice.

       Expresie foarte cunoscută, rămasă de la un autor aproape  necunoscut astăzi: filozoful Crantor născut în Cilicia (Asia Mică), secolul al III-lea î.Hr.
       Din lucrările lui nu s-au păstrat decât câteva fragmente, în care figurează şi metafora că banul este nervul ce mişcă toate lucrurile.
       Tradusă în latină, expresia a făcut o strălucită carieră până în zilele noastre.

       Acest  nume l-a purtat un rege din Pylos (ţară străveche de pe ţărmul Mării Ionice), personaj din Iliada, descris cu multă simpatie de Homer, care spune că a trăit „trei vieţi de om”.
       Bătrân, sfătos, înţelept, cu vorba blândă şi ochiul clarvăzător, Nestor a devenit termenul cu care cinstim o venerabilă figură, spre a semnala că ea continuă să fie printre confraţi un fel de înţelept consultat şi ascultat cu respect.

       Plinius cel Bătrân, în lucrarea sa enciclopedică Istoria naturală (cartea a 35-a, 10, paragraf 36) povesteşte că pictorul grec Apelles, care a trăit şi la Roma, expusese într-o zi un tablou în faţa publicului. Un cizmar din mulţime găsi că sandala unui personaj din acea pictură era greşit făcută. Apelles a acceptat critica şi a retuşat sandala. Dar când cizmarul a început să-i judece şi restul lucrării, pictorul l-a oprit, spunându-i tranşant: „Ne sutor ultra crepidam”.
       De atunci, cuvintele acestea şi-au extins zona de acţiune de la cizmar la orice altă persoană şi de la sandală la orice alt subiect.
       În general expresia se aplică oricui se încumetă să dea lecţii şi sfaturi într-un domeniu în care nu se pricepe. O întâlnim uneori şi în varianta: „Sutor ne supra crepidam”, care are absolut acelaşi înţeles. În limba germană găsim proverbul echivalent: „Schuster, bleib’ beideinen Leisten !” (Cizmarule, rămâi la calapoadele tale !). O zicală românească cu sens apropiat ar fi: „Fiecare cu meşteşugul său”.

       Începutul unui adagiu latin, care astăzi nu se mai citează nicăieri  în limba de origine.
       Adagiul, în forma lui completă, este: „Nevasta lui Cezar trebuie să fie deasupra oricăror bănuieli!” . Autorul acestei faimoase fraze este însuşi Caius Iulius Caesar, după cum povestesc istoricii Plutarh ( în Viaţa lui Cezar, X) şi Suetoniu (în Iuliu Cezar, 74):
       Generalul roman îşi repudiase soţia, Pompeia, pe motivul că într-o zi (era atunci un fel de sărbătoare rezervată numai femeilor), Clodius a pătruns în apartamentele ei, deghizat, purtând costumul unei cântăreţe din harpă. Chemat ca martor, Cezar – contrar aşteptărilor – nu i-a adus acuzaţii lui Clodius. Surprins, magistratul l-a întrebat atunci pe Cezar de ce şi-a părăsit soţia. La care el a răspuns: „Fiindcă nevasta lui Cezar nici bănuită nu trebuie să fie !”
       Fraza aceasta şi-a extins dreptul de folosinţă peste graniţele căsătoriei, putând fi utilizată cu privire la o persoană asupra căreia nu trebuie să planeze nici cea mai mică bănuială, datorită funcţiei sau poziţiei ei în societate.

       „Entremets -”urile,mâncăruri speciale introduse la curtea Franţei de Caterina de Medici şi preparate de bucătari aduşi din Italia, au fost la început o surpriză pentru consumatorii lor. Ele nu erau făcute nici din carne nici din peşte, cum se servea în mod obişnuit până atunci, ci din felurite legume, fructe, sosuri dulci, clătite etc.
       Despre acest amestec, care constituia un secret culinar, greu de ghicit pentru necunoscători, s-a spus: nu-i nici carne, nu-i nici peşte.
       Vorbele acestea au devenit o zicală populară care, prin extensiune, se referă la ceva nedefinit, sau la cineva nehotărât.

       Cicero, în De oratore (II, 24)

       Veche locuţiune latină la adresa leneşilor, a fost înlocuită de expresia italiană modernă: Dolce farniente (vezi)

       Horaţiu,  Epistole (I, 6, 1)

       E povaţa pe care poetul o dădea, ca să poţi fi şi rămâne fericit. Aici admirări n-are nici sensul de „a admira”, cum s-ar părea după asemănarea lui cu verbul românesc şi nici sensul obişnuit al cuvântului „a te mira”, ci un înţeles mai complex.
       Fraza întreagă din această epistolă adresată lui Numicius ne lămureşte: Nil admirări est prope una solague res quae possit facere beatum et servare (Să nu te laşi uimit de nimic este aproape singurul mijloc care poate face pe om fericit şi să-l menţină astfel).
       Adică: să nu te laşi stăpânit de tulburare, covârşit de emoţii. Căci „seninătatea, Numicius, e poate unicul drum ce duce la fericire şi numai prin ea o poţi păstra”.
       Horaţiu s-a inspirat dintr-o maximă atribuită lui Pitagora şi adoptată de mai mulţi filozofi greci. E un principiu al fericirii, în sens moral, şi ca atare îl foloseşte poetul latin. Uneori însă Nil admirari apare şi cu înţelesul lui literal: „să nu te miri” şi atunci se referă la nepăsători, la indiferenţi.

       Sau, cu alte cuvinte, să nu pierzi niciodată speranţa, să nu te laşi niciodată pradă deznădejdii. Acest sfat al lui Horaţiu se găseşte în Ode (1,7, versul 27).

       Vorbă veche, foarte veche, care a avut mare succes în tinereţea ei. Ea ne-a rămas din cartea Eclesiastul (I, 10), atribuită regelui Solomon.
       Pentru a-i denunţa vârsta, o rostim în latineşte nil novisubsole, sau în greceşte. De altfel, întregul context: „Ce-a fost o să mai fie, ce-o să fie a mai fost. Nimic nou sub soare” se referă la nemişcare, la stagnare, la o repetare stereotipă a fenomenelor.
       Cu alte cuvinte, tot ce se săvârşeşte pe lume s-a mai întâmplat cândva şi se va mai întâmpla după un timp. Romanticii au interpretat însă acest „nimic nou sub soare” ca fiind tot ceea ce este etern omenesc repetându-se într-un circuit nesfârşit, ca de pildă: naşterea, dragostea, moartea...

       Pe vremuri, la biserica Sf. Ioan din Suceava, unde se află moaştele sfântului Ioan cel Nou, se făceau dese pelerinaje, întrucât dăinuia credinţa că aceste moaşte vindecă orbii. Unii veneau singuri, pe jos, întrebând din om în om.
       Expresia constituie deci un îndemn la străduinţă: dacă nimeresc orbii Suceava, atunci orice ţintă, oricât de grea, poate fi atinsă.
       Se mai foloseşte şi varianta: a nimerit orbul Brăila, adresată celor „ce nimeresc după multă chibzuire”.

Emistih al lui Vergiliu (Egloga a II-a, vers. 17) 
       Poetul spune prin gura păstorului Corydon: „De ce oare n-am iubit-o pe Menalca, deşi pielea ei neagră n-are strălucirea pielii tale ! O, dar nu te mândri prea mult cu culoarea ta (bineînţeles: albeaţa pielii tale - n.n.). Zvârlim alba (floare) de mălin şi-n schimb culegem negrul hiacint”.
       Sensul expresiei este: nu te încrede în aparenţe.

       Astfel e cunoscut în istorie masacrul  împotriva hughenoţilor (protestanţi francezi de confesiune calvină) dezlănţuit în toată Franţa din ordinul regelui Carol al IX-lea şi al mamei sale Caterina de Medici.
       La 24 august 1572, sărbătoarea Sf. Bartolomeu, au fost ucişi în puterea nopţii zeci de mii de hughenoţi sub pretextul că au pregătit un complot contra regelui. În realitate, a fost un capitol tragic din istoria luptelor dintre catolici şi protestanţi.
       „Noaptea Sf. Bartolomeu” a devenit o expresie ce desemnează, în general, un eveniment sângeros.

       Valpurgia a fost o călugăriţă engleză care, pe la mijlocul secolului al VIII-lea, a venit în Germania să propovăduiască creştinismul. Proclamată sfântă după moarte (25 februarie 779), era sărbătorită în fiecare an în noaptea din ajunul zilei de 1 mai. Legenda spune că atunci, în „noaptea Valpurgiei”, vrăjitoarele şi demonii organizau pe muntele Brocken petreceri lubrice după ritualuri păgâne. Goethe evocă această legendă în Faust.
       Ca expresie, „noaptea Valpurgiei” înseamnă o întâmplare halucinantă, un amestec de orgie şi mister.

       Maximă de obicei citată în franţuzeşte.
       Autorul ei este Gaston de Levis, care a scos în 1808 un volum de Maxime şi cugetări despre diferite teme (Maximes et reflections sur divers sujets – a 51-a).
       Sensul strict al maximei este: omul care e, sau care se pretinde nobil, trebuie să se poarte ca un nobil.
       Sensul mai larg este că postul înalt pe care-l ocupă cineva, titlul pe care îl deţine, ori cultura sa, îl obligă să aibă o comportare demnă de poziţia sa în societate.

       Exista în templul lui Iupiter din Frigia  un car cu care intrase în capitală plugarul Gordius, devenit rege. La carul acesta simplu, nodul care lega jugul de oişte era atât de meşteşugit făcut încât nu i se puteau descoperi capetele. Un oracol prevestise că cine va izbuti să desfacă acest nod (numit mai târziu gordian, fiindcă era de la carul lui Gordius), va deveni stăpânul împărăţiei asiatice.
       Ajungând în Frigia cu trupele sale, Alexandru Macedon, care tocmai înainta spre Asia, află de oracol. şi, întrucât visa să cucerească această împărăţie, încercă să dezlege nodul: o dată, de două ori, de trei ori. Nereuşind, a scos paloşul şi ... a tăiat nodul.
       Soluţia, găsită de Alexandru spre a descurca problema nodului gordian, a dat naştere expresiei care de atunci i-a ajutat pe mulţi să dezlege prin ea, tranşant şi plastic, nu nodul ci modul de a ieşi dintr-o situaţie dificilă şi încâlcită, adică o rezolvare energică, curajoasă şi rapidă.

       Expresia aparţine teologului şi filozofului Augustin, cunoscut mai ales sub numele de „Sf. Augustin”.
       A folosit-o pentru prima oară în Retractări (I, 13, 5), o lucrare în care autorul revine asupra unor păreri din tinereţe.
       Expresia s-a introdus aproape în toate limbile, fiind utilizată alături de formele proprii, ca de pildă: „willy-nilly” (engleză), „bon-gré, mal gré” (franceză) etc.

       Evanghelia lui Ioan (XX, 17)

       Aceste cuvinte, pe care Iisus le-ar fi adresat Mariei Magdalena, au intrat pe calea literaturii în limbajul comun. Expresia are două sensuri:
       La propriu, eşti poftit prin vorbele de mai sus să nu te atingi de un lucru preţios, sacrosanct. În muzee, obiectele rare şi valoroase sunt însoţite de inscripţia: Non me tangere !
       La figurat, aceste cuvinte se folosesc cu referire la un personaj înconjurat de o aureolă care-l face intangibil; sau la un principiu, un text, o ordine stabilită etc., de care e grav şi riscant să te atingi prin vorbă sau faptă.

       După declararea ultimului război mondial, nu s-a întreprins nici o acţiune militară la graniţa franco-germană între liniile de fortificaţii Maginot şi Siegfried. Cum trecuse mai mult timp şi nici una dintre părţile combatante nu îndrăznea să pornească atacul, zona respectivă căpătase denumirea de „no man's land”.
       De atunci expresia a rămas să desemneze teritoriul dintre două graniţe, care nu aparţine nici unuia din cele două state; sau o regiune pustie, adormită; sau un loc unde se aşteaptă evenimente ce nu se produc.

Ovidiu, Heroide (XIII, 54)

       În scrisoarea pe care Laodamia o adresează soţului ei Proteslas, unul dintre vitejii care au luat parte la expediţia contra Troiei. Ea spune că oraşele Ilion şi Tenedos, râurile Simois şi Xanthus, munţii Ida Nomina sunt ipso paene timenda sono (Sunt nume care sună aproape înfricoşător), fiindcă ele amintesc de cumplitul război troian.
       De aici s-a născut  expresia nomina odiosa, adică nume care nu trebuie pomenite, deoarece evocă lucruri neplăcute, provoacă repulsie.

       Expresie populară, sub forma unui vers leonin, al cărei autor nu se cunoaşte.
       Se ştie numai că a rămas din evul mediu, când se folosea în ironie la adresa celor ce-şi scriau numele pe ziduri, pe garduri, pe copaci.
       Cum acest obicei n-a dispărut încă definitiv, mai trăieşte şi expresia ce-l combate de câteva sute de ani.

       E un adagiu juridic care înseamnă că nu poţi fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă.
       Expresia a fost împrumutată şi de vorbirea curentă, unde a căpătat un sens diferit, şi anume: de a nu întrebuinţa de două ori metode identice.
       De exemplu: aceleaşi trucuri într-o comedie, aceleaşi expresii într-o cuvântare, aceleaşi cuvinte într-o lecţie ş.a.m.d.

       Pliniu cel Tânăr povesteşte în Scrisorile sale (III, 16) că pe vremea împăratului roman Claudiu, care a domnit între anii 41–54 d.Hr., s-a descoperit un complot împotriva acestuia.
       Demnitarul Caecina Paetus, implicat în conspiraţie, a fost condamnat la moarte prin sinucidere. Arria, soţia lui, văzând cum el şovăie să execute sentinţa, şi-a împlântat un pumnal în piept, l-a scos apoi plin de sînge şi l-a întins bărbatului ei, spunându-i: „Non dolet, Paete”.
       Aceste cuvinte au rămas ca un exemplu suprem de fermitate, de curaj.

       Marţial, Epigrame (VI, 60)

       Dacă scădem – spune poetul latin – din zilele noastre timpul consumat de febre crude, tristeţi grave şi dureri chinuitoare, ajungem dintr-un salt de ia copilărie la bătrâneţe. Deci o preţuire a sănătăţii trupeşti şi spirituale. (Vezi şi: Mens sana...)

       Corintul, una din anticele cetăţi greceşti, era vestit în epoca înfloririi lui, prin viaţa de lux şi de petreceri ce o ducea sub protecţia zeiţei Afrodita, care îi era patroană. Dar din pricina unor taxe mari la care erau supuse mărfurile aduse din afară, plăcerea de a petrece la Corint era şi foarte costisitoare. Dovadă că se spunea: „nu toată lumea îşi poate permite să se ducă la Corint”.
       Vorba a ajuns proverb şi proverbul a fost răspândit mai ales datorită lui Horaţiu care, în prima Epistolă (17–36), i-a dat următoarea formă: Non cuivis homini contingit adire Corintkum (cu acelaşi înţeles).
       Cu vremea, vorba aceasta a căpătat un sens mai general şi a fost folosită spre a spune că nu toţi oamenii au acelaşi talent, sau acelaşi spirit, sau aceeaşi avere etc. Dar mai ales acest non licet omnibus ... se aplică, în serios sau în glumă, când trebuie să renunţăm la dorinţele noastre din lipsă de mijloace materiale.

       Era  deviza retorului roman Marcus Fabius Quintilianus; şi ideea, altfel exprimată, o găsim în lucrarea sa De institutione oratoria (X, 1, 59).
       Conducător al unei şcoli create de împăratul Vespasian, preceptor al familiei împăratului Domiţian, profesor renumit, Quintilian era de părere că în şcoală ca şi în viaţă, nu numărul rezultatelor obţinute este ceea ce interesează, ci importanţa şi valoarea lor. El a formulat ideea într-o fază mai dezvoltată: Multa magis quam multorum lectione formanda mens (Mintea se formează prin lecţii multe ca valoare şi nu multe ca feluri).
       Elevul său, scriitorul Pliniu cel Tânăr, a reluat şi subliniat ideea maestrului în Epistulae (VII, 9, 15): Aiunt multum legendum esse, non multa (se zice că trebuie să citeşti mult, nu multe).
       Aici apar elementele viitorului adagiu. Cum însă ambele fraze erau prea lungi, cineva (nu se ştie cine în mod precis, dar probabil un dascăl de limba latină) a găsit embrionul din care s-a născut mai târziu expresia concisă şi lesne de reţinut: Multum, non multa sau Non multa,sed multum.
       Desigur, jocul de cuvinte e numai aparent şi util memorizării, dar el nu schimbă cu nimic ideea de bază a expresiei care preţuieşte fondul, conţinutul.
       Se citează, atât în original, cât şi în traducere, cu semnificaţia de: puţin, dar bun.

Vergiliu (Egloga a VIII-a, vers 63, mai precis: sfârşitul  acestui vers).

       Sensul este că nu putem şti toate şi încă la fel de bine.
       De pildă: Michelangelo nu era nici pe departe atât de mare ca pictor, arhitect şi poet, pe cât era ca sculptor, fiindcă non omnia possumus ornnes.

       Expresie consemnată de Cicero în scrisorile sale Ad familiares (VII, 24, 1).

       Are la bază o amuzantă istorioară antică: un cetăţean din Roma, neputând suporta vizitele, se prefăcea că doarme când îi soseau musafiri. Într-o zi, zărind pe sub gene cum sclavul său se înfruptă pe ascuns din vinul casei, îi spuse: Non omnibus dormio !
       Vorba a rămas şi poate fi utilizată în acelaşi sens, adică: mai închid eu ochii, dar nu chiar pentru toată lumea!

       Într-una din odele sale (a 30-a din cartea a treia, versul 6), Horaţiu (acelaşi Horaţiu, care a spus în primul vers din aceeaşi odă: exegi monumentum aere perennius), vorbind despre sine, afirmă: non omnis moriar!
       Prin acest „nu voi muri de tot” se înţelege că va lăsa posterităţii opera sa care va fi nemuritoare şi va aminti de numele lui.

Ovidiu, Fastele (II,   734).

       Soldaţii lui Tarquinius Superbus, regele Romei, în vremea asediului cetăţii Ardea (secolul VI î.Hr.), discutau la masă despre cinstea femeilor lor: „Oare ale noastre soţii se mai gândesc la noi?” şi toţi se întreceau în a-şi lăuda nevestele. Atunci sare un anume Collatius şi zice: „La ce să vorbeşti? Numai în fapte să crezi! Noaptea, mai ţine; pe cai să sărim şi să mergem la Roma !”
       E ceea ce exprimă în trei cuvinte dictonul latin „Acta, non verba”, introdus în multe alte limbi; în franceză: „Des actes, non des paroles” (vezi); în română: „Fapte, nu vorbe”.

       Formulă care echivalează cu un imposibil categoric, solemn şi fără apel.
       E răspunsul dat de Petru şi Ioan unor înalţi preoţi care au încercat să oprească răspândirea evangheliei, – răspuns consemnat în „Faptele apostolilor” (IV, 20) de unde acest non possumus a şi fost luat (bineînţeles după traducerea latină a scripturii). Mai târziu a devenit o formulă de refuz a papilor.
       În vremea noastră, îmbrăcând semnificaţia laică, acelaşi non possumus înseamnă o interdicţie de neclintit, o împotrivire peste care într-adevăr nu se mai poate trece, deoarece pune un caz de conştiinţă ce nu admite nici un fel de tranzacţii.

       Această înţeleaptă vorbă rezumă un întreg pasaj din Epistola 106 a lui Seneca cel Tânăr.
       Se foloseşte spre a atrage atenţia că învăţătura este o armă pentru viaţă şi, în acest scop, se adresează elevilor (uneori şi părinţilor lor) care, de obicei, „vânează” numai note mari în catalog.
       Când este cazul, se utilizează şi reciproca: „Non vitae, sed scholae discimus” (Nu învăţăm pentru viaţă, ci pentru şcoală).

       Se pare că obiceiul acestor adăugiri a rămas de pe vremea când cărţile erau scrise de mână.
       Atticus, un prieten al lui Cicero, înfiinţase la Roma un atelier unde lucrau 300 de scribi care copiau, după dictare, în mod simultan, acelaşi text. Desigur, în asemenea condiţii se săvârşeau destule greşeli şi omisiuni. Prin „nota bene” erau evitate efortul şi cheltuiala unor noi transcrieri.
       Deci, la început : un fel de erată. După ce mai târziu s-a introdus erratum, „nota bene” a ajuns ceea ce este şi azi : o însemnare, cu iniţialele N.B., spre a semnala cititorilor o informaţie sau o precizare suplimentară.

       În anul 1830, datorită măsurilor reacţionare ale regelui  Carol al X-lea şi ale guvernului său, situaţia internă în Franţa era dintre cele mai încordate.
       În luna iulie din acel an a şi izbucnit revoluţia. Cu puţin înainte (la 31 mai 1830), ducele d'Orléans dădea la Palais Royal un bal fastuos în onoarea regelui Neapolelui, venit în vizită la Paris. În palat era petrecere mare. Afară poporul era în fierbere şi mai mare. La un moment dat, când începu iar dansul, unul dintre invitaţi, scriitorul Achille Salvandy, trecând pe lângă ducele amfitrion, îi spuse, făcând un joc de cuvinte (ca aluzie la regele Neapolelui şi la Vezuviul care e în faţa Neapolelui) : „E o serbare curat napolitană: dansăm pe un vulcan” .
       Vorbele lui, reuşind prin această figură de stil să rezume atât de bine momentul de atunci din Franţa, au lansat expresia care şi astăzi e folosită pentru a semnala o primejdie, o situaţie care ameninţă siguranţa cuiva.

       Horaţiu, Ode, cartea I, oda 24, versul 7

       Este oda scrisă cu prilejul morţii criticului Quintilius Varus şi închinată lui Vergiliu care era neconsolat de pierderea lui Varus, bunul său prieten.
       Horaţiu deplânge dispariţia acestuia şi se întreabă: „Când Cinstea, Bunăcredinţa, neprihănita soră a Dreptăţii, Adevărul nepătat (nuda veritas) vor mai găsi un om să-i semene?
       De la versul lui Horaţiu s-a format expresia curentă astăzi: „Adevărul gol-goluţ”.

       Plinius, vorbind în Historia naturalis (35–36) de pictorul  Apelles, povesteşte că acesta nu lăsa să treacă o zi fără să tragă o linie, adică fără să deseneze.
       Cuvântul „linie”, mai apropiat de „rând”, adică de „scris”, a făcut ca deviza lui Apelles să se aplice îndeosebi scriitorilor, care zilnic, cu perseverenţă, au dat glas condeiului lor.

       Expresia vine din dreptul roman, unde excepţia era un mijloc de apărare. Reclamantul formulează o pretenţie. Aceasta este regula. Pârâtul invocă un fapt accesoriu, prin care neagă pretenţia reclamantului. Aceasta e excepţia.
       Deci, orice regulă cu excepţiile ei. De unde, mai târziu, a rezultat şi versiunea: „Excepţiile confirmă regula.

       Terenţiu, în prologul comediei Eunuchus (41)

       Fraza se referă desigur la faptul că Terenţiu a spus şi el după alţii, prelucrând această piesă după două comedii greceşti ale lui Menandru: Linguşitorul şi Eunucul, care la rândul lor au fost compuse după un autor necunoscut – şi aşa mai departe.
       Expresia lui Terenţiu, care aminteşte de Nil novi sub sole (vezi: Nimic nou sub soare), mai apare uneori şi sub forma: Nihil est iam dictum... etc.

       Versul 76 din Egloga a VIII-a a lui Vergiliu.

       Într-adevăr, numerele 3, 7, 9, 13 se bucurau în antichitate de o deosebită trecere, de unde superstiţia că aceste cifre ar avea o putere magică. şi fiindcă le plăceau numerele neperechi, zeii au hotărât ca Parcele să fie trei, Graţiile – trei, minunile lumii să fie şapte, şapte – cerurile, nouă – muzele şi până şi ... păcatele – tot şapte!
       Pitagora considera nemuritoare numerele impare, fiindcă ele nu se puteau împărţi în două părţi egale de unităţi.
       Chiar şi medicina antică, în frunte cu Hipocrat, părintele ei (sec. V î.Hr.), a atribuit numerelor neperechi o anumită putere enigmatică: copilul se naşte la 9 luni (sau la 7), a şaptea zi ar fi decisivă pentru bolnavii contagioşi sau operaţi etc.
       În sistemul lui Pitagora, numărul 7 era de altfel denumit „numărul medical” sau „climacteric”.

       Oda a 37-a 792 din cartea întâi a Odelor lui Horaţiu a fost scrisă după ce romanii au repurtat marea şi neaşteptata victorie de la Actium.
       Oda începe astfel: Nune est bibendum, nune pede libero, pulsanda tellus! (Acum să bem, acum cu pas voios (liber) să batem pământul!).
       Adică o invitaţie la chef şi joc, spre a sărbători o biruinţă deosebită, un succes neprevăzut.

       Schiller, Moartea  lui Wallenstein (act. I, sc. 6)

       E răspunsul pe care contele Terzky îl dă generalului Wallenstein, când acesta vorbeşte despre credinţă, prietenie, omenie.
       Echivalentul literar al vorbei noastre populare: „Interesul poartă fesul”.

Miron Costin, Letopiseţul ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace, cap. XVIII, paragraful 12

       Este vorba de lupta lui Vasile Lupu împotriva uzurpatorului de tron Gheorghe ştefan.
       Cronicarul, după ce arată „ce greşeli s-au făcut la cei vestiţi sfetnici”, adaugă „Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”.
       A.D. Xenopol a ales vorbele cronicarului ca motto la opera sa Istoria Românilor.

       Aceste cuvinte grave şi serioase aparţin unui om de haz: poetul grec Philemon care a rămas vestit, nu atât prin cele 80 de piese comice, cât prin epilogul său tragicomic: a încetat din viaţă în urma unui acces de râs, la vârsta de 97  ani.
       În unul din puţinele fragmente răzleţe ce s-au păstrat din lucrările sale, se găseşte şi înţeleaptă cugetare de mai sus care desigur îi conferă dreptul la atenţia posterităţii nu numai într-un dicţionar de citate celebre. Ea constituie un foarte vechi elogiu adresat fiinţei superioare care e omul, dar în acelaşi timp poate fi şi un foarte actual memento pentru a păzi marile virtuţi umane : raţiunea, morala, iubirea – într-un cuvânt: omenia !