Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

Vergiliu, Georgice (I,144– 145)

       Text devenit un răspândit adagiu încă din epoca romană. Marele poet povesteşte în versuri cum omul, de la unealta primitivă, a ajuns la feluritele meşteşuguri.
       Cugetarea lui Vergiliu este citată (de obicei în original) ca un îndemn la sârguinţă şi perseverenţă. A figurat ca moto şi pe manuale didactice.

       În vechime exista credinţa că, în perioada când îşi naşte puii, crocodilul, fiind mai greoi în mişcări, recurge la un vicleşug spre a-şi procura hrana. El se aşează pe malul fluviului şi se preface că suferă, imitând destul de bine plânsul omului. Stârnind mila trecătorilor, crocodilul îşi atrage astfel victimele şi le devorează.
       Prin „lacrimi de crocodil” se înţelege deci o durere făţarnică, o suferinţă amăgitoare, cu scopul ipocrit de a înduioşa şi a induce în eroare. Expresia figurează aproape în toate limbile.

       Versul următor completează: Qual piuma al vento (ca fulgul în vânt). Dar de obicei se citează doar cuvintele: la donna è mobile.
       E primul vers cu care începe cunoscuta arie a ducelui de Mantua din opera Rigoletto de Verdi, fiind folosit tot atât de şăgalnic cum e şi cântat, spre a spune ceea ce mai de mult au spus Vergiliu în Eneida (vezi: Varium et mutabile...), Shakespeare în Hamlet (vezi: Frailty, tky name is woman!).
       Melodia graţioasă şi uşor de reţinut a lui Verdi a răspândit pretutindeni acest avertisment adresat îndrăgostiţilor.

       E o pădure din Franţa, lângă oraşul cu acelaşi nume (departamentul Senei).
       Veacuri de-a rândul, această pădure a păstrat trista faimă a unui cuib de tâlhari şi ucigaşi. Acolo au fost sugrumaţi regele Childeric II împreună cu soţia sa, seniorul Aubry de Montdidier, curtean al lui Carol V, precum şi mulţi alţii.
       „La forêt de Bondy” are un echivalent românesc în expresia „codrul Vlăsiei” (vezi).

       Sunt cuvintele pe care le-ar fi rostit generalul francez Pierre Cambronne (1770– 1842) în istorica luptă de la Waterloo, unde Napoleon a fost învins de armatele Angliei  şi  Prusiei. Cambronne era atunci în fruntea unei divizii de grenadieri, din care nu mai rămăsese decât o mână de oameni încolţiţi din toate părţile de către ostile duşmane. (Lupta e patetic descrisă de Victor Hugo în Mizerabilii).
       Generalul însuşi zăcea rănit pe câmpul de bătălie; şi totuşi, când englezii i-au cerut să se predea, el ar fi răspuns: „Garda moare, dar nu se predă”, cuvinte care au apărut patru zile mai târziu în jurnalul parizian „L’independant”.
       Dar, cum spune un vechi dicton latin: corruptio optimi pessima (până şi cele mai frumoase lucruri sunt denaturate în cele mai urâte), vorbele acestea vestite au început cu vremea să fie folosite în împrejurări din cele mai comice şi mai banale.

       Perifrază prin  care era denumită armata. De ce mută? Fiindcă, în principiu, militarilor le era interzis pe vremuri (în multe ţări, încă şi astăzi) să-şi exprime păreri politice, să se manifeste public. Armata, în timp de război, nu vorbeşte decât prin glasul tunurilor, iar în timp de pace, tace şi se pregăteşte. Deci, marea mută!
       Autorul expresiei a rămas necunoscut. Dicţionarele enciclopedice nu-i pomenesc numele.

       E o frază celebră în care se află rezumată o întreagă doctrină economică, lansată în Franţa şi Anglia în secolul al XVIII-lea. Ea preconiza totală libertate în materie de comerţ: suprimarea impozitelor indirecte, desfiinţarea taxelor vamale, protecţioniste („lăsaţi să treacă”), libera concurenţă etc.
       Reprezentanţii mai de seamă ai acestei şcoli liber-schimbiste au fost Adam Smith şi David Ricardo în Anglia şi Jean Baptiste Say în Franţa. Dar  paternitatea acestor cuvinte e atribuită unui ... medic, Francois Quesnay, doctorul lui Ludovic al XV-lea care, după cum vedem, dădea ... reţete şi în probleme de ordin comercial!
       Cu vremea, maxima de mai sus şi-a luat libertatea să pătrundă şi în alte domenii: în politică, în presă etc., înţelegându-se prin ea un sistem în care forurile conducătoare se abţin de a interveni. Iar ca expresie, laissez-faire indică o îngăduinţă vecină cu dezmăţul.

Vers celebru al lui Dante (145 din cântul 33), cu care se încheie Paradisul –  ultimul vers din Divina Comedie.

       E unul dintre cele mai înălţătoare şi vibrante elogii aduse dragostei în literatura universală, Dante recunoscând iubirii puterea de a pune în mişcare chiar şi aştrii universului.

       Aladin este numele eroului unuia  din faimoasele basme orientale cuprinse în culegerea O mie şi una de nopţi. Povestea e lungă. Aici nu putem spune decât că acest băiat de croitor s-a văzut într-o zi în posesia unei lămpi fermecate cu ajutorul căreia putea obţine şi face tot ce-i poftea inima şi-i visa mintea.
       Lampa lui Aladin a devenit o expresie universală prin care se face aluzie la puterea miraculoasă a cuiva de a înfăptui repede lucruri măreţe, minunate.

       Istoria anecdotică povesteşte că Diogene umbla în plină zi cu lampa aprinsă pe străzile Atenei. La întrebarea: „De ce?”, a răspuns: „ Caut un om !”.
       Vom înţelege bine acest răspuns, dacă vom şti că filozoful grec predica munca, egalitatea între cetăţeni, desfiinţarea sclaviei, simplitatea moravurilor etc. şi socotea, pe vremea lui, în Atena huzurului şi a decadenţei, că foarte puţini ar merita, în lumina ideilor sale generoase şi înaintate, să fie numiţi oameni. Cuvintele lui Diogene se mai explică şi prin atitudinea lui retrasă, puţin sociabilă, fapt pentru care era poreclit „mizantropul”.
       Lampa lui Diogene serveşte de atunci ca termen de comparaţie, pentru a ilustra o situaţie asemănătoare.

       Legenda spune că regele Mysiei (vechi ţinut din Asia Mică), fiind rănit de lancea lui Ahile, a consultat ... oracolul în chip de medic. Oracolul i-a răspuns că rana nu poate fi tămăduită decât de cel care i-a făcut-o. şi atunci Ulise a preparat din rugina lăncii un soi de alifie şi într-adevăr regele s-a vindecat.
       Lancea lui Ahile avea deci la început însuşirea să vindece pe cine vătăma. Mai târziu a căpătat un dar în plus : de a servi ca termen de comparaţie pentru ceea ce poate face pe cât rău, pe atât bine.
       Bunăoară, se spune despre cuvânt că e ca lancea lui Ahile : poate răni dar poate şi mângâia.

       Adică, pe ocolite zis: „Vom muri”, deoarece Pluto era zeul infernului.
       Cuvinte istorice rostite de regele Leonidas al Spartei (secolul V î.Hr.), când se hotărâse, împreună cu o mână de oameni, să năvălească în timpul nopţii în lagărul duşman şi să-l ucidă pe Xerxes, regele perşilor, chiar în cortul lui. Era o expediţie care îl ducea sigur la moarte.
       Și într-adevăr, eroii spartani „au luat cina în noaptea aceea la Pluto”, adică au murit cu toţii.
       De supravieţuit, au supravieţuit numai cuvintele de mai sus care, în literatură sunt puse în gura celor ce pornesc în expediţii, raiduri, recunoaşteri foarte primejdioase, de unde sunt puţine şanse să se mai întoarcă.

Expresia a rămas din fabula lui La Fontaine Junca, capra şi oaia în societatea leului (cartea I, fab. 6).

       Invocând calitatea lui de rege al animalelor, forţa lui, curajul lui, ghearele lui, leul îşi arogă pentru fiecare dintre aceste atribute câte o parte din pradă la împărţeala pe care o face cu junca, capra şi oaia, aşa încât se alege cu de patru ori pe atât cât i s-ar fi cuvenit de fapt.
       La Fontaine, la rândul lui, s-a inspirat din Fedru (Fabula 5 din cartea I), în care fabulistul latin, istorisind o împărţeală similară, ajunge la aceeaşi concluzie pe care o exprimă prin gura leului: „Ego primam tollo, nominor quoniam leo” (Eu iau prima parte, fiindcă mă numesc leu).
       Expresia partea leului e folosită deci pentru a ilustra un avantaj ce pe nedrept şi-l face cineva, numai pe baza faptului că e mai puternic, adică pe ceea ce germanii numesc „Faustrecht” – dreptul pumnului (vezi).

       Adică: niciodată, întrucât caii n-au o asemenea sărbătoare. Expresia, creată de popor, e echivalenţă  cu „la  calendele  greceşti (se ştie că grecii n-aveau calende), sau cu „la Sfântu-Aşteaptă” (care nu figurează în catastiful sfinţilor), sau cu „moşii ăi verzi”, adică nişte bătrâni tineri (ceea ce iarăşi nu există).
       Prin urmare, când vrem să desemnăm ceva ce nu poate să se întâmple vreodată, putem folosi, cu valoare egală, una dinte formulele de mai sus (vezi: Ad calendas graecas).

       Sunt expresii latineşti (Greşeală –  Greşeală de scriere –  Greşeală de vorbire), adoptate în mai toate limbile, pentru a indica anumite scăpări, cuvântul lapsus derivând de la verbul latinesc labi = a cădea, deci a lăsa să-ţi scape.
       Spui de pildă: „am un lapsus de memorie” când vrei să-ţi aminteşti un nume şi nu reuşeşti. Numeşti lapsus calami o greşeală care îţi scapă din condei.

       Sunt cuvintele pe care marele poet italian Dante Alighieri, precum povesteşte în Divina Commedia (cânt. III, vers. 9), le-a văzut scrise pe poarta Infernului.
       Ele sunt întrebuinţate atât în serios, cât şi în glumă, atunci când vrem să arătăm că s-au spulberat nădejdile nutrite pentru ceva sau pentru cineva.

       Expresie folosită numai în original, deoarece nu se poate traduce în nici o altă limbă jocul de cuvinte (last-least), pe care l-a făcut Shakespeare în tragedia Iuliu Cezar (act. III, sc. 1).
       După o înşiruire de argumente, înainte de a invoca ultimul, se atrage atenţia prin last but not least că, deşi spus la urmă, el nu este argumentul cel mai puţin important.

      Vergiliu, Egloge (III, 93)

       Acest fragment de vers capătă în context semnificaţia de „pericol ascuns”. şi se foloseşte tocmai spre a atrage atenţia asupra unei asemenea primejdii.

      Horaţiu, versul 173 din Ars poetica.

       Poetul denunţă paseismul şi îi ironiza pe cei ce cântau cu regret timpurile de odinioară, îndeosebi cu scopul de a blama (zice Horaţiu în versul următor, 174) vremurile „de acum”.
       Aşadar, laudator temporis acti nu se întrebuinţează decât ca o critică la adresa acelor care evocă nostalgic vremurile de altă dată şi nu găsesc nimic bun în prezent.

       Ilustrul comandant de oşti din  vechea Grecie, Miltiade a cucerit în anul 489 î.Hr. laurii victoriei în istorica bătălie de la Maraton.
       După această strălucită biruinţă, Temistocle, alt renumit conducător militar al grecilor, întrebat de prieteni ce gânduri îl frământă, le-a răspuns: „Laurii lui Miltiade nu mă lasă să dorm” –  dând a înţelege prin aceste cuvinte că visează o victorie care s-o întreacă pe cea de la Maraton.
       De aceea expresia „laurii lui Miltiade” este folosită pentru cineva care, fie din dorinţa de întrecere, fie din invidie, pregăteşte o lucrare, o operă etc. care să-i aducă aceeaşi glorie sau chiar una mai mare.
       După împrejurări, numele lui Miltiade poate fi înlocuit cu numele persoanei la care te referi.

       Expresia aceasta,  pe care o găsim în scrierile lui Platon, Aristotel, Tucidide şi la tragicii greci (vezi Antigona...), se referă la obiceiuri , şi principii vechi care, deşi nescrise, aveau putere de lege.
       După ce legile au început să fie scrise, termenul părea sortit dispariţiei. Dar nu s-a întâmplat aşa.
       Expresia lege nescrisă” s-a păstrat de-a lungul veacurilor şi se mai păstrează şi astăzi, spre a desemna un precept moral, o normă de conduită, o regulă de viaţă, care trebuie păzită şi aplicată cu stricteţe, ca orice lege scrisă.

       Expresia, de obicei citată în original, vine din Franţa, unde regalitatea ereditară a durat 13 veacuri.
       Prin această formulă, un herald vestea moartea regelui şi totodată venirea la tron a urmaşului său. Ea exprimă prin urmare: continuitatea.
       Și de aceea, ca expresie, Le roi est mort, vive le roi! se foloseşte în ironie, spre a indica o stare de lucruri care în pofida schimbării de persoane, continuă.

       Istoricul  francez Adolphe Thiers şi-a început cariera politică prin a combate absolutismul regal. În ziarul său „Le National”, la 1 iulie 1830, a semnat maxima de mai sus, care s-a bucurat de o rapidă popularitate.
       Fiind însă vorba de un istoric, trebuie cu atât mai mult să restabilim adevărul istoriei. Cu 250 de ani înaintea lui Thiers, cancelarul şi generalul Jan Zamoyski a exprimat o părere identică în Dieta Poloniei. Cu o singură deosebire: a folosit formularea latină Rex regnat, sed non gubernat, care are absolut acelaşi înţeles.

       Zicală franceză, susţine că interesele  celor care nu-s de faţă (la o dezbatere, la un proces, la o împărţeală etc.) sunt de obicei sacrificate.
       Se aplică deci atunci când acuzaţii, împricinaţii, criticaţii sunt absenţi şi nu se pot apăra.

       Cuvinte celebre care rezumă principiul monarhiei absolute, în cadrul căreia suveranul socoate, statul o proprietate personală. Ele aparţin regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei, într-o zi din aprilie 1655 (n-avea atunci nici 20 de ani), Ludovic a venit în parlament în costum de vânătoare, cu botfori şi o cravaşa în mână şi l-a întrebat pe preşedinte de ce parlamentul se opune unui edict al său. „Fiindcă apără interesele statului” –  i-a răspuns preşedintele. La care regele i-a replicat autoritar: „Ale statului?... Statul sunt eu”.
       Ce a înţeles el prin aceste cuvinte se vede şi din „Instrucţiunile” pe care le-a lăsat fiului său. De pildă: „... regele reprezintă naţiunea întreagă, toţi ceilalţi nu sunt, fiecare în parte, decât un individ. Prin urmare, toată puterea, toată autoritatea e concentrată în mâinile regelui ...
       De atunci, cuvintele lui Ludovic sunt întrebuinţate în batjocură la adresa cuiva care face pe stăpânul absolut. Ele suportă şi parodieri, după caz.

       Întâmplarea e povestită de grămăticul latin Auhis Gellius în lucrarea sa Noctes Atticae (Nopţile atice, cartea V, cap. 14).
       Androcle a fost un sclav roman. Refugiat în Africa, a întâlnit într-o pădure un leu rănit la picior. Androcle i-a scos ţeapă din labă şi i-a vindecat rana. Leul s-a ataşat de el şi l-a însoţit un timp.
       Reîntors în ţară, Androcle a fost prins şi aruncat să lupte cu fiarele în circul din Roma. Dar, spre uimirea tuturor, leul din arenă l-a recunoscut pe binefăcătorul său şi s-a aşezat cuminte la picioarele lui. Impresionat, împăratul l-a graţiat pe sclav şi i-a dăruit şi leul care l-a întovărăşit tot restul vieţii.
       De atunci „leul lui Androcle” a devenit simbolul recunoştinţei. Pe această temă, Bernard Shaw a scris o comedie care poartă titlul Androcle şi leul şi care se încheie cu vorbele acestuia către leul salvator: „Cât timp vom fi împreună, nu va exista cuşcă pentru tine, nici sclavie pentru mine!”

       Aceste cuvinte care aparţin  regelui Ludovic al XVIII-lea al Franţei (1814– 1824), se explică prin însăşi mentalitatea monarhilor.
       Regii nu cunoşteau decât politeţea altora faţă de dânşii şi nu se simţeau datori să fie politicoşi, la rândul lor, faţă de alţii. Singura lor politeţe era punctualitatea la ceremonii, la recepţii, la serbări şi oriunde erau aşteptaţi. Cuvintele au ajuns celebre şi sunt folosite astăzi ca un îndemn la punctualitate.
       Iar în privinţa obârşiei ei, expresia serveşte ca un exemplu paradoxal : o vorbă scânteietoare a unui personaj fără strălucire.

       Aşa începe capitolul I din Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau, care spune în continuare, având în vedere condiţiile social-istorice de atunci: et partout il est dans les fers (dar pretutindeni e în lanţuri).

       De la Iuliu Cezar au rămas mai multe vorbe vestite, dar aproape toate orale. Dicţionarul nostru consemnează: Alea iacta est, Tu quoque, fili mi Brutus?... şi altele.
       Dintre puţinele maxime scrise ale lui Cezar (vezi: Veni, vidi, vici) face parte şi cea de faţă, care se găseşte în lucrarea sa De bello Gallico (cartea III, cap. 18): Războiul galic.
       Galii –  arată Cezar în acest capitol – sperau să-i învingă pe romani, fiindcă generalul acestora, Sabinus, şovăia să intervină, fiindcă erau lipsiţi de alimente, fiindcă urmau să fie atacaţi şi de veneţi şi fiindcă, de obicei, oamenii cred bucuros ceea ce râvnesc.
       Fraza lui Cezar e citată în sensul că suntem adesea dispuşi să luăm dorinţele noastre drept realităţi.

       Sunt ultimele cuvinte ale lui Goethe, rostite pe patul de moarte, la 22 martie 1832.
       Semnificaţia lor este controversată. Unii dau acestor vorbe sensul lor propriu.
       În cele din urmă clipe ale vieţii, marele scriitor german, simţind în faţa ochilor o înceţoşare, o negură, a cerut să se facă mai multă lumină.
       Alţii, dimpotrivă, acordă acestui mehr Licht sensul figurativ de mai multă cultură, mai multă ştiinţă, mai mult adevăr. şi cu acest ultim înţeles sunt citate de obicei vestitele cuvinte ale lui Goethe.

       Această expresie s-a născut dintr-o întâmplare al cărei erou ar fi fost însuşi vestitul fabulist.
       Se ştie că la început Esop a fost sclav. Într-o zi, Xantos, stăpânul său, i-a poruncit să-i cumpere din piaţă ceea ce este mai bun. Esop a adus numai limbi, le-a gătit în toate felurile şi a explicat:
       –  Ce poate fi mai bun de-cât limba? Este legătura cu viaţa, cheia ştiinţelor, organul adevărului şi raţiunii. Cu ajutorul limbii construim, învăţăm, conducem, lăudăm ...
       Atunci, stăpânul Xantos, care voia să-l pună în încurcătură, i-a cerut să-i cumpere ceea ce este mai rău. A doua zi, Esop a servit la masă tot numai limbi, spunând:
       –  Limba este mama gâlcevilor, doica proceselor, izvorul războaielor, organul greşelilor şi al calomniei. Cu ajutorul ei bârfim, blestemăm, pângărim, distrugem ...
       De atunci expresia „limbile lui Esop” desemnează posibilitatea de a înfăţişa acelaşi lucru sub două aspecte contrare: de alb şi negru, de bine şi rău, de laudă şi critică.

       Argonauţii, eroii cunoscutei legende greceşti care le poartă numele, au plecat din Tesalia pe corabia „Argo” şi, înfruntând mii de primejdii, au ajuns în Colhida (Caucazul de azi), de unde au adus Lâna de aur.
       Din toată fabuloasa lor cucerire n-a rămas însă decât ... expresia literară, care desemnează o comoară obţinută cu preţul unor mari sacrificii.

       Adică executarea fără judecată a cuiva. Cuvintele „linşare”, „a linşa”, „linşaj” vin toate de la numele unui şerif din statul Carolina de sud, John Lynch, care a trăit acum 300 de ani.
       Spre a stârpi tâlhăriile, omorurile şi devastările care făceau atunci ravagii, a introdus sistemul de a lăsa mulţimea să-i execute pe cei prinşi asupra faptului, sau a căror vinovăţie nu lăsa nici o îndoială.

       Vorba aceasta care înseamnă  respectare cu sfinţenie, credinţă fără rezervă, nici o abatere de la un text, de la un cuvânt de ordine, de la o poruncă etc., vine nu numai de la faptul că tot ce scrie în Evanghelie era admis fără discuţie.
       Expresia se mai explică şi prin superstiţia că de cărţile sfinte nu trebuia să te atingi, în aşa măsură, încât pe vremea când Evanghelia, ca şi întreaga scriptură, era copiată cu mâna (neexistând încă imprimerii) copiştii n-aveau voie să îndrepte, să rectifice nici măcar o literă, chiar dacă descopereau o greşeală evidentă de transcriere. Litera, fie şi greşită, trebuia respectată. Literă de evanghelie !

       Aşa declara la 16 septembrie 1831, la tribuna camerei franceze, generalul Sebastiani, pe atunci ministru de externe al Franţei, când a fost interpelat asupra situaţiei din Polonia.
       Or, realitatea era că revoluţia fusese înăbuşită în sânge şi, într-adevăr, domnea liniştea, dar o linişte de cimitir. Presa a demascat cruda ironie a acestor cinice cuvinte ministeriale şi scandalul ce-l stârniseră le-a conferit o tristă celebritate.
       Fraza a fost de atunci de multe ori amintită (şi, întotdeauna în ironie), când se întâmpla ca şi alte demonstraţii, tulburări, răscoale, indiferent unde, să fie reprimate prin foc şi sabie. Dar, prin. extensiune, se poate face aluzie la ea şi în împrejurarea că o molimă, un cataclism instaurează o pace de ţintirim.

       Expresia ar veni din Orient şi s-ar găsi consemnată în vestita carte Zend Avesta a vechilor perşi. Voltaire susţine acest lucru în romanul său: Zadig (1747), capitolul III: „ ... prima lună de căsătorie, cum scrie în cartea lui Zend, e luna de miere, iar a doua –  luna de pelin ...”.
       Din această ultimă completare se poate trage concluzia că orientalii voiau să arate cât de puţin ţine dulceaţa căsniciei: o lună !
       Ca expresie însă, luna de miere a dovedit că durează de veacuri, pe tot globul. Ea semnifică o înţelegere, o armonie de scurtă durată.