Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Cu aceste cuvinete conclavul pontifical de la Roma anunţă alegerea unui papă.
      Ele au fost preluate şi de laici, spre a semnala, cu o nuanţă ironică sau glumeaţă, că în sfârşit, după lungi dezbateri, frământări, conciliabule etc. (ca la Vatican), s-a numit un nou şef de guvern, s-a ales un nou preşedinte la cutare societate sau asociaţie etc.
      În asemenea ocazii, prin similitudine cu alegerea înaltului pontif, se poate spune: „Aşadar, habemus papam !

      Versul 258 din cartea de prozodie De litteris, syllabis, pedibus et metris a lui Terentianus Maurus, un gramatic latin care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. în continuare, el precizează că destinul cărţilor „depinde de felul cum sunt primite de cititori”.
      Chiar cartea lui a verificat acest adevăr, deoarece n-a avut viaţă lungă. Iar autorul ei a fost multă vreme deposedat şi de singurul vers care a supravieţuit, acest habent sua fata libelli, atribuit rând pe rând când lui Ovidiu, când lui Horaţiu, când lui Marţial.
      S-ar putea deci spune şi despre autori „habent sua fata”. De altfel, în aplicarea versului, câmpul nu-i de loc limitat la cărţi.

      Cuvânt englezesc din lumea turfului. E vorba de o alergare la care, participând cai de orice vârstă, se fac anumite înlesniri concurenţilor inferiori, pentru a se echilibra şansele.
      Acest termen a depăşit însă pista lui sportivă şi acum ... aleargă prin diferite graiuri, având la figurat înţelesul de „greutate”, piedică”.
      Dar mai are şi înţelesul de avantaj, întâietate, avans. Și atunci se spune: „are un handicap asupra mea: licenţa!”

      Este strigătul pe care l-au scos romanii după bătălia de la Cannae, una dintre cele mai vestite din istorie.
      Ostile cartagineze (Cartagina se afla unde e azi Tunisul), conduse de generalul Hannibal (care, pentru a ajunge în Italia, a traversat Spania, Pirineii, Galia şi Alpii) au înfrânt în această bătălie (în anul 216 î.Hr.) „invincibila” armată romană. Cannae se găsea la o sută de leghe de Roma.
      De bună seamă, romanii au fost cuprinşi de spaimă şi au lansat strigătul: „Hannibal e la porţile noastre !” (Relatează Titus Liviu în Istoria romană şi Cicero în De finibus bonorum et malorum).
      Expresia a ajuns proverbială şi se întrebuinţează atunci când e vorba de o primejdie gravă şi iminentă.

      Însemnare a lui Cristofor Columb în jurnalul său de călătorie.
      Se referă, cu ironie şi supărare, la febra descoperirilor, care cuprinsese pe mulţi aventurieri în goana lor după comori şi mărfuri preţioase.
      Expresia e folosită pentru nechemaţi şi profitori.

Ovidiu în Tristele (IV, 3, 75)

      Desigur, viteazul Hector, care s-a remarcat prin deosebite fapte de arme în războiul troian, figurează aici ca simbol, ca exemplu. Ovidiu vrea să spună că adesea însuşirile omului, talentul, curajul rămân în întuneric, dacă n-au prilejul să răzbată la lumină.
      Faima depinde de o împrejurare, chiar tragică şi nefericită (Hector a fost omorât de Achile, iar Troia distrusă).
      Citatul se aplică omului (sau operei, sau faptului), ieşit din anonimat datorită unui eveniment cu răsunet.

      Sensul acestei expresii este că bunele intenţii nu sunt nici o scuză pentru faptele rele, căci şi iadul (simbol superlativ al răului şi al suferinţei), invocând explicaţia că pedepsele crunte aplicate acolo ar fi sancţiuni juste şi meritate pentru păcatele şi nelegiuirile făptuite pe pământ, s-ar putea lăuda astfel că e „pardosit cu intenţii bune”.
      Această izbutită imagine aparţine criticului englez Samuel Johnson care a scris „Viaţa poeţilor englezi”, şi fraza se află în „Viaţa lui Bosweli”,datând din anul 1775.
      Paternitatea nu-i totuşi întreagă a lui, deoarece ideea se găseşte şi într-o lucrare mai veche (Iacula prudentum) de George Herbert (1633), dar altfel exprimată: „Iadul e plin de bune păreri şi dorinţi”. Johnson însă a sprijinit ideea cu o formulare atât de plastică, încât stă în picioare de aproape două veacuri.

      „E un Hercule!”, „Are o tărie de Hercule”, „O forţă herculeană” etc. sunt expresii pe care chiar un   Hercule nu le-ar mai putea opri ori scoate astăzi din limbajul obişnuit.  Ele provin de la numele Iui Hercule (sau  Heracles), vestitul erou al antichităţii greceşti, care – spune  legenda – încă  din leagăn  a reuşit să sugrume doi şerpi.
      Mitologia povesteşte vitejiile sale, cunoscute toate sub denumirea de „Cele 12 isprăvi ale lui Hercule” sau „Muncile lui Hercule”.
      Eroul a devenit astfel personificarea forţei şi termen de comparaţie pentru oamenii cu staturi şi puteri atletice.

      Nu ne referim nici la constelaţia cu acest nume, nici la insulele Hesperide, nici la Hesperidele lui Mendelssohn Bartholdy.
      Toate acestea îşi trag numele de la Hesperidele din mitologia greacă, cele trei frumoase nimfe surori care stăpâneau o grădină cu mere de aur, păzită de Ladon, un fioros dragon cu o sută de capete. Cu merele fermecate şi fetele fermecătoare, grădina Hesperidelor a ajuns să ispitească foarte des pe scriitori, poeţi, pictori, muzicieni. Shakespeare, în Loves Labour’s lost (Chinurile zadarnice ale dragostei, act. IV, sc. 3), vorbind de farmecele dragostei, invocă merele Hesperidelor.
      Mai frecvent însă se face aluzie în literatură la „grădina Hesperidelor” cu referire la o pază severă, la o supraveghere puternică instituită în jurul unei comori, a unor opere de artă preţioase etc.

      În sensul că azi e rândul meu, iar mâine va fi al tău. Se aplică uneori şi ca o prevestire rea.
      Expresia e prelucrarea germană a unui vechi proverb ebraic din culegerea lui Jesua Sirach. Acesta a fost un poet din Ierusalim, care a lăsat o bogată colecţie de zicale, parte adunate din popor, parte create după modelul proverbelor lui Solomon.

      Expresie foarte răspândită în scrieri şi discuţii.
      A izvorât din vorbirea  poporului. Prin „aici şi acum” se înţelege „de îndată”. Se spune, bunăoară: răspundeţi hic et nune, sau venim hic et nune, adică imediat.

      Locuţiune latină care corespunde cu românescul: „Aici e aici”, adică problema, dificultatea.
      Jurisconsulţii din timpurile când limba latină era de uz curent (secolele XV, XVI, XVII) obişnuiau, la studierea unui dosar, să noteze pe marginea pasajelor unde era punctul dificil al problemei, sau unde credeau că au descoperit misterul ei: hic iacet lepus, sau pe scurt: hic ..., adică: aici e vizuina unde se ascunde iepurele căutat!
      Cu timpul, expresia latină a fost concurată de corespondentul ei german, azi la fel de răspândit: Hier liegt der Hund begraben (Aici e îngropat câinele), cu siguranţă derivat din latineşte, dar legat de o poveste cu un câine, în loc de iepure.

      Esop în fabula Lăudărosul

      E vorba de un om fălos care se împăuna cu vitejii săvârşite prin diferite locuri. Între altele, cică la Rhodos făcuse o săritură de 40 de paşi, ce n-o putea face nimeni. Zicea că are şi martori. Dar oamenii i-au răspuns simplu: de ce-i nevoie de martori? Picioarele îţi sunt aici, şi tot aici ne putem închipui că este şi Rhodosul. Haide, să vedem: poftim Rhodosul, poftim sări!
      Expresia se foloseşte (în versiunea latină, care-i mai cunoscută) atunci când vrei să spui cuiva: aici să vedem cu ce te lauzi, aici să arăţi tot ce poţi, tot ce ştii, tot ce ai făgăduit.

      Cicero, în Epistolele lui Către cunoscuţi (Ad familiares, V,12), spune: Epistola non erubescit (Scrisoarea nu roşeşte).
      După inventarea şi răspândirea hârtiei, traducătorii au „modernizat” citatul: hârtia nu roşeşte şi, mai târziu: hârtia suportă orice.
      Expresia serveşte spre a înfiera aberaţiile, stupidităţile, trivialităţile ce apar în anumite tipărituri, sau spre a arăta că unele persoane îşi îngăduie să aştearnă pe hârtie ceea ce le-ar fi ruşine să comunice verbal.

      Expresie a lui Horaţiu din Satire (cartea a II-a, satira 6, versul 1).

      Păstrându-şi întocmai sensul dat de autorul ei, se citează când e vorba de o dorinţă deplin realizată.

      Vergiliu, Eneida (cânt. VI, vers 129)

      Cu aceste cuvinte îşi sintetizează Sibila pledoaria pe care i-o face lui Enea, spre a-l convinge să nu coboare în Infern (cuvinte valabile pentru cei care îşi închipuie că a-ţi lua viaţa e un mare eroism).
      Sibila îi spune: Facilis descensus Averno” – cânt. VI, vers. 126 – (emistih care şi el a devenit locuţiune): „e uşor a coborî în Avern” (lac de lângă Neapoli, considerat în antichitate a fi intrarea în Infern); dar a face cale-ntoarsă, a te înălţa din nou la lumină: hoc opus, aici e greul, hic labor est, aici e toată truda.
      De unde se vede că această expresie indică punctul cel mai greu, dificultatea cea mai mare, spre deosebire de expresia hic iacet lepus (vezi), care serveşte pentru împrejurări mai puţin grave, pentru piedici mai mici.

      E începutul versului 223 din Satira a VI-a a lui Iuvenal.

      El pune aceste cuvinte în gura unei femei care spune în continuare: „sit pro ratione voiuntas” (voinţa mea ţine loc de orice altă raţiune).
      E vorba de o femeie dictatoare care nu vrea să ştie de nimeni şi de nimic în afară de bunul ei plac. De aceea expresia serveşte pentru a exprima o voinţă arbitrară.

      Sunt cuvintele pe care, începând din secolul al XVII-lea, scamatorii de bâlci, şi apoi cei de circ, le rosteau în timpul executării prestidigitaţiilor lor.
      Ele nu înseamnă, propriu-zis, nimic. Unii cred că ar fi o schimonosire a formulei liturgice Hoc est corpus.
      Cert e că scamatorii voiau astfel să imite pe savanţii vremii lor care se foloseau exclusiv de limba latină şi, spre a da un caracter mai straniu şi mai solemn operaţiilor lor magice, îmbrobodeau lumea cu „Hocus-pocus”, „tontus talontus”... ş.a.m.d.
      Astăzi expresia este folosită pentru a califica fie o şmecherie, o subtilizare îndemânatică a unui obiect, fie o stratagemă şi, în orice caz, un şiretlic.

      Poetul latin Plaut a fost acela care, acum peste două  mii de ani, în versul 405 din comedia sa Asinaria (act. II, sc. 4) a sintetizat în aceste cuvinte – care au ajuns vestite pretutindeni – lăcomia sălbatică, nepotolită, ce transformă pe unii oameni în fiare faţă de semenii lor.
      Latinii i-au asemuit cu lupii, indienii îi compară cu panterele, iar noi spunem despre asemenea indivizi că se mănâncă între ei ca câinii. Versul întreg era: Lupus est homo homini, non homo, dar uzul l-a rezumat în trei cuvinte.
      Seneca i-a opus principiul umanitar de viaţă: homo res sacra homini (Omul e ceva sfânt pentru om).

      Cicero a folosit această  expresie în De officiis (I, 39) spre a desemna pe bărbatul  care, cel dintâi din familia sa, a dobândit o înaltă funcţie de stat (pretor, consul, senator).
      În acelaşi sens, homo novus mai serveşte şi astăzi, spre a indica o persoană despre care nu s-a auzit până atunci şi care capătă un post de mare răspundere.

      Versul  25 din comedia lui Terenţiu Heautontimorumenos (Cel care se pedepseşte pe sine însuşi – act. I, sc. I).

      Terenţiu, născut la Cartagina, fiul unui sclav african, fusese răpit şi adus de mic la Roma, unde mai târziu a fost dezrobit. De la prima reprezentare a comediei, la rostirea acestui vers au izbucnit aplauze unanime.
      Popularitatea pe care şi-a câștigat-o atunci dăinuie şi în zilele noastre; şi de la scriitorii antici până la contemporanii noştri stihul acesta a fost deseori citat, ca o sinteză a solidarităţii umane.

      E prima parte a unei maxime de drept roman, expusă de jurisconsultul Ulpian, consilierul împăratului Alexandru Severus, în Pandecte şi în tratatul juridic Liber singularis regularum.
      Iată textul complet al maximei: „Iuris praeeepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”. (Preceptele dreptului sunt acestea: să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine).
      Toate aceste trei precepte au devenit expresii curente şi fiecare e folosit în împrejurarea potrivită.

      Sunt cuvintele   pe care le spune Othello (act. III, sc. 5), atunci când credea în sinceritatea acestui slujitor al său. Or se ştie că Iago este prototipul omului perfid, necinstit.
      Prin antifrază (adică prin procedeul de a folosi o vorbă sau o frază în înţelesul ei contrar, spunând de pildă pentru „negru” – alb ca un arap) se aplică în ironie aceste cuvinte shakespeariene acelor intriganţi neruşinaţi care, cu aerul de a-ţi fi prieteni şi a voi să te îndatoreze, îţi înșeală buna-credinţă.

      Sau mai liberă:  „Afurisit fie cel ce se gândeşte la rele!”.
      Deşi franţuzeşti, aceste vorbe ne vin de la ... englezi. Ele alcătuiesc deviza celei mai înalte decoraţii britanice: Ordinul Jartierei, care în principiu nu-i acordat decât suveranilor, şefilor de state, membrilor familiei regale, numărul beneficiarilor fiind limitat la numai 25.
      Această deviză e brodată în argint pe o jartieră de catifea albastră, pe care bărbaţii o poartă la genunchiul stâng, iar femeile, la braţul stâng. Expresia, foarte cunoscută şi răspândită pretutindeni, a împlinit respectabila vârstă de şase sute de ani.
      Într-adevăr, „Order of the Garter” (Ordinul Jartierei) a fost instituit în anul 1348 de către regele Eduard al III-lea al Angliei, în urma unei nostime întâmplări petrecute la curte cu ocazia unui bal. În timpul dansului, contesa Joan de Salisbury, favorita regelui, a scăpat pe jos jartiera ei albastră. Regele s-a aplecat, a ridicat-o şi, spre a abate atenţia invitaţilor de la contesa foarte ruşinată, şi-a legat jartiera la genunchiul său, exclamând în franţuzeşte (căci atunci domneau regi de origine franceză la curtea Angliei, şi el era fiul Isabelei a Franţei): Honni soit qui mal y pense, cu alte cuvinte: „Cine se gândeşte la blestemăţii, să fie el blestemat!
      Cum totuşi curtenii nu şi-au putut opri un zâmbet, regele, spre a-şi consola favorita i-a făgăduit „să ridice jartiera atât de sus încât până şi cei mai înalţi demnitari vor jindui s-o poarte”. şi a înfiinţat marele ordin având ca deviză: Honni soit qui mal y pense.
      De atunci, expresia aceasta face acelaşi serviciu oricărei persoane care, citind sau spunând ceva ce ar putea fi înţeles şi în sens rău, îşi previne auditoriul să nu se gândească la un lucru trivial. Dar de multe ori, o face chiar cu intenţia contrară, atrăgând atenţia tocmai asupra interpretării supuse ... „afuriseniei”!

      Expresia, deşi în limba latină, nu numără milenii în vârsta ei, ci numai câteva veacuri.
      Ea a fost încetăţenită de obiceiul universităţilor de a acorda titlul de doctor honoris causa unor personalităţi cu merite deosebite în artă, ştiinţă, cultură.

CiceroTusculane (I, 2, 4).

      Maxima nu trebuie interpretată stricto sensu, căci, pentru artişti, numai honos n-ar fi desigur o hrană suficientă. Dar aici nu e vorba de plată, ci de răsplată. Cicero se referă la hrană sufletească, la stimul, în sensul că recompensa morală a artiştilor pentru strădaniile lor e onoarea care li se acordă, reputaţia de care se bucură, succesul public.
      De aceea, pentru mai multă precizie, se adaugă uneori: „laurii hrănesc artele, iar artele pe artişti”.

      Expresia a rămas de la poetul german Freidank, despre care se cunosc puţine date. Nici măcar dacă acesta i-a fost numele adevărat, căci mai mult seamănă a pseudonim, „Freidenker” însemnând „liber cugetător”. Ceea ce se ştie este că a compus, în anul 1229, un poem satiric şi moral, intitulat: Bescheidenheit (Modestie), cuprinzând zicale, fabule, ghicitori. Printre acestea se numără şi expresia de mai sus care s-a bucurat de atâta succes, încât în scurt timp a devenit proverb, adresat celor care formulează pretenţii culinare exagerate.
      Obârşia expresiei este mult mai veche. Cicero, în De finibus ... (II, 28), spunea: Cibi condimentum ţames est (Foamea este condimentul bucatelor).