Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

Salustiu, în lucrarea Historia rerum in republica Romana gestarum (cartea I, cap. 1).

      Reluând tema istoricului latin, poetul francez Mathurin Régnier din secolul al XVI-lea, care s-a străduit să valorifice literatura antică, a formulat aceeaşi idee într-o expresie devenită proverb: „Chacun est artisan de sa bonne fortune”. (Satire, XIII. l).
      Un conţinut apropiat găsim în zicala noastră: „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”.

E un crâmpei de vers aparţinând lui Iuvenal (Satira I-a, versul 79).

      Marele satiric latin care a biciuit fără cruţare moravurile corupte ale Romei din epoca lui (epoca de decădere a imperiului), spune la un moment dat, după ce înşiră o serie de fapte revoltătoare: „Si natura negat, facit indignatio versum”, adică: Dacă natura nu m-a înzestrat (subînţeles: cu darul poeziei) e suficientă indignarea (faţă de cele ce se petrec), spre a face să ţâşnească din mine versul.
       Cu alte cuvinte, indignarea, e muza poetului satiric.

      A ajuns un termen foarte des întrebuinţat spre a indica o persoană însărcinată cu de toate, într-o organizaţie, într-o instituţie, într-o casă; sau o persoană influentă care face şi desface, leagă şi dezleagă aproape totul, rezolvând cele mai felurite probleme.

      Cuvântul „fair” care în englezeşte are înţelesul de: corect, onest, cinstit, şi-a însuşit aici o nuanţă în plus, şi anume de lealitate, de cavalerism, de comportare sportivă, în acest spirit şi-a făcut drum expresia „fairplay”. Se mai spune şi: „A juca fair”.

      Sunt  cuvintele pe care poliţaiul Pristanda le adresează prefectului Tipătescu în prima scenă din O scrisoare pierdută de Caragiale.
      Se aplică în ironie celor servili care se plâng că au nevoi multe şi câştig puţin; sau celor ce-şi creează pretexte şi scuze pe seama familiei numeroase.
      Dar pot fi adresate, mai ales sub formă interogativă, chiar şi unuia fără familie, care în mod suspect cheltuieşte mult peste veniturile sale avuabile: „Famelie mare, renumeraţie mică” – şi atunci de unde? înţelegându-se prin „famelie” grupul de prieteni cu care respectivul se înhăitează şi petrece.

      Agamiţă Dandanache, faimosul candidat din O scrisoare pierdută de Caragiale, repetă de mai multe ori aceste cuvinte, împăunându-se cu originea şi ascendenţii lui, ca o justificare pentru alegerea sa în colegiul de deputaţi.
      Unei persoane care se laudă, nu cu meritele proprii, ci cu obârşia şi strămoşii, i se pot aminti vorbele lui Dandanache: „Familia mea de la patuzsopt !”

Ovidiu în Metamorfozele (cartea IV, versul 428)

      Dar povaţa aceasta e mult mai veche. Aparţine lui Aristofan care în comedia Păsările spune în versul 376: „Dar înţelepţii învaţă foarte multe de la vrăjmaşi”.

      Este vorba de „Zâna Morgana”, din vechile povestiri italieneşti, căreia i se atribuiau felurite vrăji.
      Astfel Fata Morgana a ajuns să denumească un miraj atmosferic care se produce din când în când, la răsăritul soarelui, în văzduhul limpede al Calabriei din sudul Italiei. Printr-un interesant fenomen de refracţie, în care marea joacă rol de oglindă, se proiectează pe umbra din aer lăsată de munţii Messinei: oameni, animale, arbori şi alte imagini de pe coastă, în proporţii bineînţeles gigantice şi aureolate de diverse culori.
      E un spectacol grandios şi impresionant, uşor de explicat din punct de vedere ştiinţific, dar pe care poporul calabrez, ce dădea pe vremuri cel mai mare număr de analfabeţi, îl saluta uluit şi înspăimântat cu strigătele de „Fata Morgana!”.
      Cuvintele au trecut în vorbirea comună şi în literatură, desemnând o iluzie trecătoare, o apariţie înşelătoare.

      Termen istoric prin care se înţelege dreptul celui mai puternic, în sensul că forţa e mai tare decât dreptul.

      Cu aceste cuvinte se adresau preoţii romani asistenţei, înainte de a închina zeilor jertfe.
      Horaţiu le-a împrumutat pentru a-şi începe Oda I din cartea a III-a, dând a înţelege că şi el cere să fie ascultat într-o tăcere religioasă.
      Astăzi expresia este folosită şi ca o formulă politicoasă, spre a cere linişte (ca şi „Silentium”).

      Nicicând ca în zilele noastre acest vers al lui Vergiliu din poemul Georgicele (II, 489) nu şi-a găsit mai frecvente ocazii de a fi aplicat.
      Poetul cântă minţile pătrunzătoare care, prin cunoaşterea sau descoperirea tainelor naturii, „calcă în picioare teama” – cum spune în continuare Vergiliu –, dispreţuiesc soarta şi sfidează chiar moartea şi toate fenomenele care înspăimântă pe cei neştiutori şi stăpâniţi de superstiţii.
      Numai că la vremea când a fost scris acest poem (30 î.Hr.) şi chiar secole întregi după aceea, se spunea Felix qui potuit ... cu un fel de invidie şi ca o aspiraţie, pe când în zilele noastre cuvintele acestea pot fi citate ca un omagiu adus prometeilor contemporani, care smulg naturii, unul după altul, mari şi nenumărate secrete.

Ovidiu în cartea a doua din Amores  (Iubirile, cânt 5, vers 9).

      O idee apropiată despre curaj în iubire o exprimă şi zicătoarea noastră: „Unde este frică, nu încape dragoste”.

Versetul 3, capitolul V 382. („Predica de pe munte”) din Evanghelia lui Matei.

      După diferite explicaţii date acestui pasaj, exegeţii au ajuns la interpretarea că prin „cei săraci cu duhul” nu trebuie să se înţeleagă „omul prost, nătâng”, ci „omul simplu, neprihănit”.
      Cuvintele de mai sus sunt citate de obicei la adresa acelor oameni simpli, naivi, care izbutesc totuşi să culeagă unele avantaje prin felul lor de a fi.

      Istoricul latin  Suetoniu, care a scris Vieţile celor 12 cezari, povesteşte, făcând portretul lui Augustus (cap. 25), că acest împărat era de părere că nimic nu-i mai puţin recomandabil pentru un cap de oştire decât graba.
      De aceea deseori spunea: Grăbeşte-te încet (cuvintele sunt citate de Suetoniu în greceşte, căci „pătura de sus” din imperiul roman strecura în vorbire expresii din vechii elini).

      Italienii, la teatru (dar mai ales la operă), când sunt nemulţumiţi de un interpret, strigă: „Ola, ola, fiasco!”
      Se presupune că autorul acestei expresii (originar din Veneţia, deoarece e vorba de dialectul veneţian), aflându-se într-un local unde asculta un cântăreţ ce nu-i plăcea, a cerut o sticlă (fiasco) ca s-o arunce pe scenă. Gestul găsind imitatori, scena se transformă într-un depozit de sticle zvârlite protestatar din sală.
      Astfel fiasco-butelia a devenit fiasco-insuccesul!
      Expresia a părăsit cu timpul incinta sălilor de spectacol şi, în mai toate limbile europene, a intrat ca echivalentul eşecului în orice domeniu: „a fost un fiasco”, „a făcut fiasco”.

      Adică principiul de dreptate  trebuie să fie mai scump chiar decât lumea şi pământul.
     Manlius, autorul unei cărţi apărute în 1563 Loci communes (Locuri comune), afirmă că aceasta ar fi fost deviza împăratului Ferdinand I (fratele mai mic al lui Carol Quintul), care a domnit între anii 1558–1564 şi suna astfel: Fiat iustitia et pereat mundus.
      Fraza o găsim şi în Seneca, dar sub altă formă: Fiat iustitia, ruat coelum (să se facă dreptate, prăbuşească-se şi cerul), formă care astăzi nu se mai foloseşte.
      Seneca povesteşte că pretorul Piso condamnase pe un cetăţean pentru omor, dar în momentul când osânditul fu adus în piaţă spre a fi executat, îşi făcu apariţia omul pe care toţi îl credeau asasinat. Centurionul suspendă execuţia şi trimise la Piso să i se explice cazul.
      Concluzia?
      Piso i-a condamnat pe toţi trei la moarte: pe primul fiindcă exista deja o sentinţă capitală pronunţată împotriva lui, pe centurion pentru că n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă, fiindcă a fost cauza morţii a doi oameni nevinovaţi.
      Și dând această triplă sentinţă, care a făcut să se nască zicala mai puţin cunoscută „dreptate à la Piso”, ar fi exclamat: Fiat iustitia, ruat coelum!

     Cuvintele sunt originare din prima carte a Bibliei („Geneza”, cap. 3),  unde se povesteşte facerea lumii: „Dumnezeu a zis: să fie lumină şi lumină se făcu !”
     Dar parcă presimţind că cel care va face într-adevăr lumină va fi omul, generaţiile trecute au făurit din aceste cuvinte biblice o deviză a ştiinţei.
     Deseori întâlnim în iconografie această inscripţie. De pildă, Gutenberg,  inventatorul tiparului, este reprezentat cu un sul de hârtie desfăcut, pe care scrie Fiat lux!
     Dar expresia mai poate fi întrebuinţată când se cere elucidarea unui proces, a unei controverse ş.a.m.d., în care caz cuvântul lux (lumină) capătă înţelesul figurat de clarificare, de desluşire.

      Aceste cuvinte pe care le găsim în mai multe pasaje din Eneida (de ex.: I, 188), unde Vergiliu vorbeşte despre Achates, cel mai credincios însoţitor al lui Enea în toate peregrinările întreprinse, desemnează un prieten foarte devotat.

      Marele orator grec Demostene (384–322 î.Hr.), care a devenit el însuşi un epitet pentru a califica un om de o strălucită elocinţă, a ţinut la vremea lui un şir de discursuri împotriva regelui Filip al Macedoniei, care au primit mai târziu numele de filipice.
      Din momentul în care un alt mare orator, de data aceasta latin: Cicero, şi-a intitulat faimoasele sale discursuri împotriva lui Marc Antoniu tot filipice (când, după acelaşi sistem, ar fi trebuit să le numească „antonice”), cuvântul a căpătat un sens general şi a devenit o expresie pentru a desemna un atac virulent, chiar şi prin scris, nu numai prin viu grai, împotriva unei anumite stări de lucruri.

      Cuvântul vine de la străvechiul popor al filistenilor care locuiau pe meleagurile Siriei şi Palestinei.
      După lupte îndelungate mai ales cu triburile evreilor, filistenii au fost înghiţiţi de popoarele vecine şi, pe la mijlocul secolului al VII-lea î.Hr., au dispărut de pe scena istoriei.
      Prin analogie, numele lor a servit istoriei religioase spre a desemna un popor de eretici, blestemat de Dumnezeu şi sortit pieirii.
      În preajma anului 1770, studenţii germani au folosit cuvântul filistin ca denumire peiorativă pentru negustorii târgoveţi. Iar mai târziu acelaşi nume a fost adoptat de scriitorii romantici francezi ca termen de comparaţie pentru burghezii refractari şi obtuzi în materie de artă şi cultură.
      Astfel, din anticul popor al filistenilor, nu mai supravieţuieşte astăzi decât cuvântul ce califică o concepţie de viaţă lipsită de orizont (filistinism) şi pe mic-burghezii cu asemenea concepţii (filistini).

     Maximă a lui Ovidiu din Heroides (11,85), am traduce-o liber prin zicala românească: „Urma alege” sau „Ce-ai semănat, aceea vei culege”, cu alte cuvinte sfârşitul este în direct raport şi o consecinţă a începutului.
      De aceea ea poate fi folosită şi spre lauda şi spre condamnarea cuiva.

      Ariadna a fost fiica regelui Minos al Cretei. Legenda spune că, îndrăgostită de Teseu, i-a dăruit un  ghem de aţă, care l-a ajutat să iasă din labirintul unde s-a luptat cu Minotaurul. Numai graţie acestui fir al Ariadnei, Teseu a găsit calea de întoarcere. Totuşi, nerecunoscător, a părăsit-o mai târziu.
      De aici:
             1) antonomaza Ariadna, care serveşte în literatură pentru a desemna o femeie părăsită de iubitul ingrat – şi
            2) expresia Firul Ariadnei, care se utilizează pentru un mijloc de îndrumare, ca un fir conducător ce ne înlesneşte să ieşim dintr-o situaţie întortocheată ca un labirint.

      Pe vremuri, când încă nu existau cuirasate, englezii, pentru a împiedica furtişagurile pe vase şi a putea identifica lesne parâmele, frânghiile etc. care ar fi fost subtilizate flotei şi vândute, luaseră măsura ca toate odgoanele şi sforile de pe navele regale să fie străbătute de-a lungul lor de un fir roşu care să nu poată fi desprins decât dacă s-ar desface complet toată funia.
      Goethe, în romanul său Wahlverwandschaften (1809), după ce relatează acest lucru, se serveşte de firul roşu spre a compara cu el simţământul care străbate „Jurnalul Otiliei”.Se pare că Goethe a izbutit să facă să circule, mai bine decât flota engleză, acest fir roşu care astăzi străbate şi prin romanele-fluvii şi prin apele mai mici ale literaturii şi presei, ba chiar şi prin undele conversaţiilor obişnuite.

      Traduse literal, aceste cuvinte înseamnă ora cinci dar, ca expresie, desemnează acele ceaiuri pe care burghezia le organiza în cerc intim, acasă, într-o zi fixă din săptămână; se serveau gustări şi se obişnuiau cancanuri şi jocuri.
      Interesant este însă că expresia – deşi în engleză – nu e folosită de englezi, fiindcă ei nu obişnuiesc să bea ceaiul la ora 5.

      În anul 1802 a stârnit vâlvă apariţia romanului Heinrich von Ofterdingen al poetului german  Hardenberg – Novalis.
      Autorul povesteşte cum „floarea albastră” (Die blaue Blume) a făcut miraculos să înflorească darul poetic, până atunci ascuns, al lui Ofterdingen, trubadur din secolul al XIII-lea.
      După publicarea romanului, floarea albastră a fost decretată simbol al romantismului.

      Deviza oraşului Paris, care are ca emblemă o corabie plutind pe valuri.
      Despre o persoană care e lovită de vicisitudini ca şi nava bătută de talazuri, dar care nu abandonează poziţia şi merge înainte, se poate spune: „fluctuat nec mergitur”.

      Bengalul este o regiune din India, de unde vine denumirea acestui foc de artificii cu străluciri puternice.
      Aprins pe străzi, cu prilejul unor serbări populare, focul bengal răspândeşte lumini feerice de diferite culori, care însă se sting   repede, ca orice joc de artificii.

      Se ştie că în temple arde o flacără în permanenţă.
      Prin analogie, inspiraţia, elanul creator, geniul au fost comparate cu acest foc nestins, ajungând să fie denumite „focul sacru”.

Versul 32 din comedia Formio de Terenţiu (respectiv act. I, sc.4).

      Tânărul Antipho aşteaptă cu îngrijorare întoarcerea tatălui său, întrucât în lipsa acestuia s-a căsătorit cu o fată simplă din popor. Sclavul Geta îi spune atunci lui Antipho, stăpânul său, să fie cu luare aminte, căci norocul îi ajută pe cei viteji.
      Versul lui Terenţiu e o variantă a expresiei Audaces fortuna iuvat, cu o singură schimbare: fortes (cei puternici) în loc de audaces (cei îndrăzneţi).

      În De amicitia (Despre prietenie) Cicero, în dialogul său cu consulul roman Laelius (XV, 54), relatează că acesta spunea ginerilor săi Scaevola şi Fanius: „Norocul nu numai că e orb, dar orbeşte adesea pe mulţi dintre cei care sunt mângâiaţi de el ... Nu este rar să vezi oameni pe care i-ai cunoscut cu moravuri simple şi uşoare, că se schimbă de îndată ce pun mâna pe onoruri, bogăţii, putere, dispreţuind vechi prieteni şi făcându-şi alţii noi”.
      Dictonul latin a ajuns proverb în multe limbi.

Din monologul lui Hamlet (act. I, sc. 2). 

      Nefericitul prinţ al Danemarcei, revoltat că mama lui, regină, s-a remăritat după numai o lună de la înmormântarea soţului ei, exclamă cu amărăciune: „O, slăbiciune, tu te numeşti femeie !”.
      Aceste cuvinte se adresează unei femei când săvârşeşte o greşeală morală.

      Această expresie se aplică astăzi unui cuplu de prieteni inseparabili, sau unei perechi de artişti care apar veşnic împreună, sau unor coautori care semnează totdeauna în doi ş.a.m.d.
      Expresia vine de la gemenii care se nasc lipiţi. Li se spune „siamezi” fiindcă în anul 1811 s-au născut asemenea gemeni la Mekong (astăzi Tailanda). Din părinţi chinezi, ei se numeau Ciang şi Eng, şi aveau piepturile lipite. Plimbaţi prin numeroase ţări, ca o curiozitate a vremii, au strâns o avere însemnată.
      S-au căsătorit cu două surori, au avut copii şi au murit la trei ore unul de celălalt, în ziua de 17 ianuarie 1874, în etate de 63 de ani.
      Dar din toată moştenirea lăsată, n-a rămas decât ... expresia, încetăţenită în toate limbile: „fraţi siamezi”.

      E legendarul măr din „arborele cunoştinţei”,pe care,după cum povesteşte Biblia, în cartea Genezei (cap. III, v.1-24), Dumnezeu l-a interzis omului. şarpele a ispitit-o însă pe Eva să guste din fructul oprit. La rândul ei, Eva l-a îndemnat pe Adam. Amândoi au căpătat astfel conştiinţa goliciunii lor şi au început să-şi acopere trupurile.
      Fiindcă nu i-au ascultat cuvântul, Dumnezeu i-a izgonit din paradis, pedepsindu-i să rătăcească pe pământ şi să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii.
      Fructul oprit a devenit o expresie pentru un lucru de care nu-ţi este îngăduit să te atingi.

      Biblia povesteşte că, după ce-au mâncat din „fructul oprit”, Adam şi Eva, care umblau până atunci goi-goluţi prin paradis, au căpătat conştiinţa goliciunii lor, li s-a făcut ruşine şi s-au acoperit cu frunze de smochin.
      Frunzele au devenit frunză şi smochinul – viţă de vie în interpretarea liberă a fanteziei pictorilor şi sculptorilor.
      Cum Biblia e o carte de care mai mult se vorbeşte decât se citeşte, oamenii au reţinut detaliile din tablourile şi statuile ce de veacuri îi înfăţişează pe Adam şi Eva – precum şi pe mulţi zei şi semi-zei greci şi romani – cu o frunză de viţă în faţă.
      Astfel s-a răspândit expresia la adresa acelora care, cu ipocrizie, caută să acopere – bineînţeles incomplet – intenţii de care le este ruşine, planuri pe care n-au curajul să le mărturisească, o stare de lucruri care i-ar compromite dacă ar fi arătată în adevăratele ei culori.

Vergiliu, Georgicele  (III, versul 284).

      Aceeaşi idee au exprimat-o mulţi scriitori de-a lungul vremilor. Aici însă accentul se pune pe ireparabil, pe ireversibil şi deci pe concluzia că timpul trebuie întrebuinţat cu folos.

      Alexandru Macedon n-a lăsat în urma lui numai cel mai vast imperiu (care s-a destrămat), ci şi o seamă de cuvinte înţelepte (care s-au păstrat).
      Se zice că, prevăzând dihonia care va izbucni după moartea lui printre moştenitori, ceea ce va duce la dezmembrarea împărăţiei, şi-ar fi exprimat această presimţire, înainte de sfârşit, spunând că urmaşii lui îi vor face „funeralii sângeroase”.
      Devenind o expresie, „funeraliile lui Alexandru” desemnează pe scurt o situaţie când, în legătură cu o moştenire materială sau cu una politică, literară, filozofică etc., se produc neînţelegeri,rupturi, lupte.
      Se spune în asemenea ocazii: cutare a avut, are sau va avea (după caz) funeraliile lui Alexandru.

      Caudine vine de la numele unui vechi orăşel din Italia : Caudium, în apropierea căruia  era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strâmtoarea caudină), azi: valea Arpaia.
      Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut, dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mândru – samniţii – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai ruşinos din toată istoria lor militară.
      Faptele s-au petrecut în anul 321 î.Hr. şi sunt povestite de Titus Livius în cartea IX De la fondarea Romei.
      Samniţii, vlăguiţi de atâtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis şi toţi prizonierii înapoi şi le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea.
      Mânios faţă de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un şiretlic, ostile romane în defileul numit „Furcile caudine” şi nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decât după ce au depus armele şi veşmintele şi după ce au trecut sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite.
      Expresia „a trece prin furcile caudine” a intrat în toate limbile spre a desemna acceptarea, de nevoie, a unor condiţii grele, înjositoare.