Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Sunt cuvintele pe care, potrivit Evangheliei lui Ioan (cap. XIX, versetul 5), le-ar fi rostit Pilat, prezentându-l mulţimii pe Iisus, cu cununa de spini pe cap şi cu o trestie drept schiptru.
      Împrejurările în care ele au fost folosite mai târziu şi se folosesc şi astăzi, sunt variate: când arătăm pe cineva care e slab şi prăpădit, sau când vestim sosirea unui oaspete mult aşteptat, sau când tu însuţi, făcându-ţi intrarea într-un cerc intim, te anunţi pe un ton glumeţ: Ecce homo ! (adică: „Iată-mă-s !”).

      Cuvânt ebraic ce înseamnă delicii. E numele dat paradisului terestru, imaginat ca o grădină uriaşă şi  încântătoare (Gan eden – grădina deliciilor), unde – cum pretinde legenda – ar fi apărut cei dintâi oameni, Adam şi Eva.
      Prin extensiune, cuvântul Eden a ajuns să desemneze un loc minunat, o sursă bogată de desfătare.

      Erau vorbele cu care pe vremuri, în Italia, actorii, care jucau de obicei în pieţe, anunţau publicul că s-a sfârșit piesa. Cu aceste cuvinte se termină cunoscuta operă Pagliacci a compozitorului italian Leoncavallo, care ne înfăţişează spectacolul unei trupe de actori ambulanţi.
      Poate din pricină că în italieneşte cuvântul „commedia” sună ca la noi comedie (în înţeles de bucluc, bazaconie, cum îl pronunţă şi eroii lui Caragiale), am adoptat şi folosim această expresie în sens glumeţ sau ironic, spre a spune de pildă că s-a sfârşit o gâlceavă, un scandal public, o dezbatere vijelioasă ş.a.m.d. (vezi şi Acta est fabula!).

      În antichitate, elefanţii africani şi asiatici erau dresaţi pentru războaie. Pyrrus şi Hannibal, au fost cei dintâi care i-au adus în Europa, folosindu-i pe câmpul de luptă.
      Dar cei mai vestiţi din istorie au rămas „elefanţii lui Cezar”, căci datorită unor trupe de pachiderme el a câştigat bătălia de la Thapsus (în anul 46 î.Hr.) localitate din Africa, împotriva partizanilor lui Pompei, adăpostiţi acolo de Iuba, regele Numidiei. Ca un omagiu adus acestor „aliaţi”, pe medaliile romane a fost gravat un elefant, spre a aminti de victoria lui Cezar.
      Dar de atunci au trecut două mii de ani „Elefanţii lui Cezar”, aceste „tancuri” ale antichităţii, nu mai merg la război. Astăzi, într-o expresie paşnică, au rămas în literatura universală, spre a desemna, fie un procedeu neaşteptat pentru a obţine o reuşită, fie un ajutor preţios, un aliat care ne prilejuieşte o izbândă, un succes, fără a cere nici o răsplată.

      Călugărul capucin François Le Clerc  du Trenablay (1577–1638), cunoscut mai ales sub numele de Pére Joseph, devenind confidentul şi colaboratorul cel mai apropiat al cardinalului Richelieu, umbra acestuia, a fost cel care pentru întâia oară a primit porecla de „eminenţă cenuşie” (eminenţă – de la titlul cu care te adresezi unui prelat, şi cenuşie – de la culoarea umbrei).
      Și, într-adevăr, pe vremea regelui Ludovic al XIII-lea, când Richelieu a condus destinele Franţei, părintele Joseph a fost însărcinat cu numeroase misiuni diplomatice secrete. Între altele, a dirijat din umbră negocierile păcii de la Ratisbona (1629), operaţiile de arestare a reginei-mame a Franţei, campaniile contra Spaniei, revolta din Portugalia etc.
      Ajunsese astfel – pitit în culisele palatului – omul cel mai temut din întreg regatul. La moartea lui Pére Joseph, Richelieu a exclamat: „Mi-am pierdut braţul drept !”. Un tablou celebru de Gerome îi redă figura caracteristică.
      De atunci, prin expresia „eminenţa cenuşie” se înţelege „omul din umbră”, omul care n-are de obicei nici o funcţie oficială, dar care de fapt e mâna dreaptă a titularului, e inspiratorul, factotum-ul, persoana cea mai influentă în sectorul unde activează tăcut şi anonim.

      Până acum vreo sută de ani, expresia se referea într-adevăr numai la un copil care, prin indiscreţiile, sinceritatea şi candoarea lui, punea părinţii în încurcătură faţă de oaspeţi.
      Dar în urma unui ciclu de desene satirice, publicate, cu larg răsunet, de graficianul francez Paul Gavarni (1804–1866) sub titlul Enfants terribles, acest termen a început să fie aplicat şi oamenilor mari care pun pe alţii în încurcătură prin ieşiri inoportune, prin voite indiscreţii şi, în genere, prin manifestări care produc efectul unei „bombe”.

      E o expresie pe care o întâlnim în limbile  tuturor popoarelor şi are sens de epocă fericită, de belşug, glorie, pace; iar dacă ne referim la istoria artelor sau a ştiinţei, înseamnă o epocă de mare înflorire şi strălucire.
      Ea a fost folosită pentru prima oară de poetul grec Hesiod care a trăit. În secolul al VIII-lea î.Hr. Se află în poemul lui Munci şi zile, în care împarte istoria lumii în cinci epoci sau vârste, dintre care prima: „epoca de aur”, epoca patriarhală, de sub semnul lui Saturn, era aceea când oamenii „trăiau ca zeii, fără a munci şi fără a suferi”. Tema a fost mai târziu reluată de Ovidiu în Metamorfozele (I) şi, rând pe rând, de alţi poeţi.
      În regimul comunist, propagandiştii ceauşişti au denumit perioada în care s-a aflat Ceauşescu la putere „Epoca de aur” a României. 
      Dar ideea în sine a unei „epoci de aur” e într-adevăr poezie şi fantezie.
      Se mai folosesc, cu valoare identică, formele: vârsta de aur, veacul de aur, vremile de aur...

      Sunt faimoasele cuvinte rostite de Galilei care, după Copernic, proclamase că pământul se învârtește. Biserica l-a constrâns să-şi retracteze afirmaţiile, întrucât ele erau în contradicţie cu scriptura. Dat în judecată, Galilei a revenit asupra afirmaţiilor sale, dar cu dârzenia omului convins de adevărul ştiinţific pe care îl susţine, a repetat la sfârşitul procesului: E pur si muove.
      Cuvintele au ajuns o expresie folosită în împrejurări similare, adică atunci când ţi se dau fel de fel de argumente pentru a te convinge de contrariul celor ce susţii, iar tu, ca să pui capăt discuţiilor şi să arăţi că rămâi totuşi la convingerea ta, închei cu: e pur si muove.

      A spus Lucreţiu, în poemul său De rerum natura (Despre natura lucrurilor) – cânt. III, vers. 57.
      Se aplică spre a atrage atenţia asupra importanţei pe care o are valoarea unei creaţii.  Omul e într-adevăr trecător, dar el poate trăi veşnic prin operele sale.

      Erostrat e numele unui grec obscur din Efes (oraş elin situat în Asia Mică), ambiţios peste  măsură, care ţinea neapărat să ajungă celebru şi numele lui să fie transmis posterităţii. Nefiind însă capabil să-şi câştige această reputaţie printr-o descoperire, o cucerire, o capodoperă sau altă lucrare remarcabilă, a dat foc templului Dianei (în greceşte: Artemisa) din Efes, una dintre cele şapte minuni ale lumii.
      Fapta a fost săvârşită în anul 356 î.Hr. Deşi efesienii au emis un decret prin care se interzicea, sub pedeapsa cu moartea, de a i se rosti numele, Erostrat n-a fost totuşi uitat; ba dimpotrivă, acest nume a devenit un epitet aplicat oameni lor care, în goană după glorie, sunt în stare de orice, chiar de crime, spre a-şi potoli setea de celebritate.

      Adesea  cu completarea: perseverare diabolicum (a persevera în greşeală e diabolic).
      Adagiu foarte vechi căci îl găsim sub diverse forme şi la tragicii greci (de exemplu în Antigona lui Sofocle). E de obicei invocat ca scuză, sau pentru a explica o greşeală, o neglijenţă etc.
      Dictonul latin, atât de des întrebuinţat, îşi trage originea din lucrarea retorului Seneca, intitulată Controversiae (IV, 3), unde se găsesc vorbele: „humanum est errare”. Mai înainte, Cicero, vestitul orator roman, în a 12-a Philippică împotriva lui Antoniu (paragr. II), formulase aceeaşi idee, dar cu alte cuvinte: „Cuiusvis hominis est errare” (Oricărui om i se întâmplă să greşească) şi mai departe: „Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare” (dar numai nebunul perseverează în greşeală).

Vers din tragedia Moartea lui Wallenstein de Schiller (act. II, sc. 3).

      Generalul Wallenstein a fost una dintre figurile războiului de 30 de ani. Râvnind să ajungă rege al Boemiei, pregătise o acţiune în acest scop. Sunt clipe în viaţa unui om”... spunea el celor din anturajul său. şi într-adevăr, pierzând momentul prielnic, planurile lui s-au năruit. Împăratul Ferdinand a descoperit complotul şi Wallenstein, osândit pentru trădare, a fost omorât chiar de ofiţerii din garda sa.
      „Es gibt im Menschenleben Augenblicke”... e o expresie care se poate aplica în felurite situaţii:
            1) când vrem să aducem aminte cuiva de o împrejurare – fericită sau nefavorabilă;
            2) când vrem să atragem atenţia că anumite momente din viaţa unui om îi pot aduce ascensiunea, dacă ştie să le utilizeze cum trebuie;
            3) când, dimpotrivă acele momente îl pot prăbuşi, dacă nu se foloseşte de ele, sau dacă le foloseşte greşit.

      Se foloseşte (numai în original) când un răspuns spiritual, potrivit, pe care ai fi putut să-l dai într-o discuţie, sau un argument convingător pe care ai fi putut să-l aduci într-un proces, într-o dezbatere, îţi vine abia după ce discuţia, procesul, dezbaterea s-au terminat şi tu eşti deja pe scări, la plecare. Zici atunci: „L'esprit de l'escalier”... (adică: mi-a venit asta în minte abia pe scări, prea târziu). Aduce cu vorba noastră: „Mintea românului cea de pe urmă”.

Horaţiu (Satire, Cartea I, Satira I, versul 106)

      Uneori  se foloseşte versul în întregime: Est modus in rebus, sunt cerţi denique fines (Există o măsură în toate şi mai ales anumite limite), ceea ce completează şi întăreşte ideea.
      Găsim aceste cuvinte foarte des citate în original de Voltaire, deşi francezii au un proverb echivalent „L'exces en tout est un défaut” (Excesul în toate e un defect).

Hemistih al lui Vergiliu (Eneida, III, 12)

      Marele poet descrie Troia distrusă de război. Supravieţuitorii, conduşi de Enea, părăsesc ruinele oraşului. Versul ilustrează situaţia tristă a celor nevoiţi să se despartă de patria lor, sau de un loc drag şi pustiit.

      Exprimă regretul fericirii pierdute. Arcadia, regiune din vechea Grecie în centrul Peloponesului, era locuită de un popor de păstori pe care poeţii din antichitate îi socoteau fără de prihană. De aici Arcadia a ajuns să desemneze o ţară imaginară cu oameni de o rară puritate în comportarea lor, un fel de rai pe pământ.
      Cine pierde o asemenea viaţă fericită, poate spune: „Et in Arcadia ego!”.

Corneille, Cidul (act. IV, sc.3)

      Viteazul spaniol Rodriguez (Cidul), povestind regelui cum în bătălia sa cu maurii i-a secerat pe toţi, termină cu versul de mai sus.
      Deşi extras dintr-o tragedie, citatul e folosit mai totdeauna cu o nuanţă comică, zeflemistă. De pildă, referindu-ne la o dezbatere care se termină repede din lipsă de vorbitori.

Cartea psalmilor (psalmul II, versetul 10).

      Textul integral al acestui verset, în latină, este: Et nune, reges, intelligite; erudimini qui iudicatis terram (şi acum, regilor, înţelegeţi; învăţaţi, voi care judecaţi lumea).
      Se citează în forma prescurtată şi cu sensul de a trage învăţăminte din experienţa altora, mai ales când de hotărârea noastră depinde soarta unor semeni.

      Voltaire, într-o piesă în versuri (Chariot, act. I, sc.7), pune cuvintele de mai sus în gura unui intendent. Acesta povesteşte castelanei cum oamenii de la curte, amăgiţi de o falsă alarmă că regele Henric al IV-lea a venit în vizită la castel, au început să strige: „Trăiască regele !” şi intendentul încheie: „şi iat-aşa, doamne, se scrie istoria !”.
      Se pare însă că Voltaire a luat vorba aceasta dintr-o întâmplare pusă pe seama exploratorului, poetului şi istoricului englez Walter Raleigh (1552–1618). Când regele Iacob I, învinuindu-l de o conspiraţie antimonarhică, l-a închis în turnul Londrei, ţinându-l acolo 12 ani, Walter Raleigh s-a apucat să scrie Istoria lumii (care a şi apărut mai târziu). Pe când scria, a fost într-o zi tulburat de un incident care se petrecea în stradă. L-a urmărit de la fereastra celulei. După câteva minute, când a venit temnicerul, i-a cerut să-i povestească ce s-a întâmplat.
      Dar relatarea acestuia era atât de departe de ceea ce Raleigh văzuse cu propriii săi ochi, încât, exclamând: „Dacă aşa se scrie istoria unui fapt abia petrecut, atunci cum să mai îndrăznesc eu a scrie istoria trecutului îndepărtat?”, se repezi să-şi distrugă manuscrisul. Venită să-l viziteze, nevasta lui l-a oprit la timp. Ceea ce însă ea n-a putut opri a fost ca această reflecţie să ajungă la urechea lumii şi,după un secol, la urechea lui Voltaire, care a rezumat-o în versul devenit una dintre cele mai uzitate expresii.

      Vers din  Scrisoarea III de Mihail Eminescu – face parte din răspunsul, plin de demnitate, pe care Mircea cel Bătrân l-a dat lui Baiazid, venit până la Dunăre cu oştile-i cotropitoare. Trufia vijeliosului sultan, care voia să subjuge Ţara Românească, a fost spulberată de oştenii lui Mircea, care, făcând minuni de vitejie, au pus pe goană pe năvălitori la Rovine (1394).
      Stihul se citează în împrejurări asemănătoare, adică atunci când cineva, în faţa unui adversar puternic, apără cu dârzenie, cu înflăcărare şi succes, un drept, o cauză, o idee.

      E faimosul strigăt al lui Arhimede, în clipa când a descoperit legea că un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea sa, egală cu volumul de apă dislocuit (principiu care îi şi poartă numele).
      Arhimede trăia la Syracuza, pe vremea când tiranul (regele) cetăţii era Hieron al II-lea. Acesta dăduse o cantitate de aur unui făurar să-i facă o coroană. Bănuind că meşterul a amestecat aurul cu un metal mai ieftin, regele l-a chemat pe Arhimede şi i-a cerut ca, fără să strice coroana, să-i răspundă la întrebarea dacă a fost furat sau nu.
      Arhimede nu ştia cum să procedeze. Problema îl chinuia. Într-o zi, aflându-se în baie, a observat că apa se ridicase când a intrat în cadă, iar picioarele îi erau mai uşoare. Această constatare l-a condus la descoperirea legii greutăţii specifice a corpurilor şi la dezlegarea problemei care îl frământa.
      Neputându-şi reţine bucuria, a început să alerge pe stradă şi să strige acel „Evrika” (Am descoperit !), care de atunci a devenit o exclamaţie de bucurie, de entuziasm în faţa unei descoperiri neaşteptate sau a găsirii unei soluţii într-o problemă grea.

      Când doi candidaţi la un examen au obţinut aceleaşi note, sau când doi sportivi au cucerit acelaşi loc şi acelaşi premiu, se spune că au ieşit ex aequo.

      Aceste cuvinte au servit la început pentru a caracteriza hotărârile papilor în materie de dogmă şi disciplină, hotărâri care erau date „ex cathedra”, fără drept de apel,de la înălţimea tronului pontifical.
      De aici, expresia s-a extins, mai ales în ironie, la adresa celor ce vorbesc în mod pedant, cu pretenţii de erudiţie, socotindu-se infailibili în tot ce spun.

      Poate servi de urare, de moto şi chiar este motoul Statelor Unite ale Americii. Cuvântul a devenit îndeosebi răspândit după apariţia poemului pe care, sub acest titlu, l-a scris poetul american Longfellow.

      Veche maximă de drept.
      Azi se întrebuinţează de obicei cu intenţii glumeţe sau răutăcioase, pentru a face aluzie la lucruri care în mod obişnuit se trec sub tăcere.

Este primul vers din a 30-a odă, cu care-şi încheie Horaţiu a treia carte a odelor sale.

      Celebrul poet latin, cizelând fiecare vers, şlefuind fiecare cuvânt, şi-a îngăduit, la sfârşitul culegerii primelor trei cărţi, să-şi compare opera cu un monument ce va rezista vremilor.
      Aceste cuvinte nu trebuie interpretate ca o lăudăroşenie, ca o lipsă de modestie, ci ca o recunoaştere conştientă a unei strădanii merituoase, a unei munci asidue săvârşite cu succes. În acest sens se şi întrebuinţează versul lui Horaţiu, spre a desemna îndeplinirea unei lucrări ce va dăinui peste vremuri.
      Expresia se citează în trei feluri: numai prima jumătate (Exegi monumentum), sau numai a doua jumătate (aere perennius), sau versul în întregime – toate variantele având acelaşi înţeles.

      De obicei această formulă apare rezumată în cele două iniţiale: e.g. Se mai foloseşte, cu acelaşi înţeles: verbi gratia.

Cicero, în lucrarea sa despre datoriile morale: De officiis (cartea III, cap. I).

      Nu se poate preciza dacă vorbele marelui orator au devenit proverb, sau dacă Cicero a consemnat în scrierea lui un dicton latin mai vechi, care de altfel s-a păstrat, de-a lungul vremilor, în foarte multe limbi.
      Îl găsim şi la noi: „Din două rele alege pe cel mai mic”.

      Acest început de vers din poemul De rerum natura (Despre natura lucrurilor) al poetului latin Lucreţiu (cântul I, 149, 205) cuprinde un principiu filozofic al lui Lucreţiu şi Epicur; după părerea lui Voltaire, el reprezintă
      În mod obişnuit se întrebuinţează ca şi vorba românului: Cine nu seamănă, nu culege. Mai circulă şi sub forma: De nihilo, nihil (Din nimic nu rezultă nimic).

      Începutul versului 147 din Satira a X-a a lui Iuvenal, care spune în continuare: „câte livre de cenuşă vei găsi în acest mare căpitan?”.
      Iuvenal se referă în mod special la deşertăciunea gloriei militare, dar expresia se citează spre a sublinia cât de puţin cântăreşte în general grandoarea omenească.

      Înseamnă a vorbi în perfectă şi profundă cunoştinţă a materiei, cum ar face-o un profesor bine calificat şi specialist în problema pe care o tratează. Se spune: a trata o temă ex professo, a vorbi despre un subiect ex professo.
      Expresia nu trebuie confundată (deşi e vorba de profesor) cu ex cathedra (vezi), mai ales că amândouă sunt de obicei întrebuinţate cu o nuanţă de ironie.

      Deşi totdeauna citată în latineşte, expresia aceasta e de origine grecească. Nu i se cunoaşte însă exact paternitatea: istoricul grec Plutarh, în lucrarea sa De defectu oraculorum, o atribuie unui rapsod grec şi el, din secolul al VII-lea î.Hr.; iar poetul grec Lucian, în lucrarea sa Hermotimos,o pune în seama marelui sculptor Phidias.
      Înţelesul este că-i suficientă o trăsătură ca să recunoşti, aşa cum leul e recunoscut după urmele ghearelor, opera unui mare artist: sculptor, pictor, poet etc
      Se mai întrebuinţează, cu înţeles similar, şi varianta: Ex pede Rerculem (După picior îl recunoşti pe Hercule). Pitagora a calculat că Hercule avea un picior uriaş cât al unui urs, deci lesne de recunoscut faţă de picioarele obişnuite ale omului.

      Ex commodo (lat. „comod, pe îndelete”).
      Ex dono (lat. „din donaţie”).
      Ex libris ... (lat. „din cărţile lui...”).
      Ex officio (lat. „din oficiu”).
      Ex voto (lat. „după legământ”).