Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      În timpul marii  revoluţii franceze, în zilele de 5 şi 6 octombrie 1789, când locuitorii Parisului manifestau pe străzi cerând pâine, o doamnă de la Curtea Franţei, ducesa de Polignac, spunea reginei Maria Antoaneta: „Ce neghiob e poporul ăsta, care vrea neapărat pâine, când ar putea să-şi cumpere cozonaci!” şi cele două nobile femei au ajuns repede la concluzia, atât de generoasă, că oamenii „dacă n-au pâine să mănânce cozonaci!” (Qu'ils mangent des brioches!).
      Vorbele acestea ridiculizează şi astăzi persoanele naive, cu păreri şi mentalităţi complet desprinse de adevărurile vieţii, de simţul realităţilor.

      Faptul s-ar fi petrecut în jurul anului 612 d.Hr., când Mahomed abia începuse a propovădui religia islamică. Arabii erau atunci idolatri şi-i cereau minuni. „Profetul” a poruncit muntelui în faţa căruia predica, să vină până la el. Muntele, deşi se zice că credinţa mişcă şi munţii, n-a catadicsit bineînţeles să se urnească. Atunci, Mahomed s-a închinat şi, cu ochii la cer, a exclamat senin: „Mare e înţelepciunea ta, doamne ! Dacă ai fi dat ascultare cuvintelor mele şi ai fi făcut muntele să se mişte, ne-ar fi prăpădit pe toţi. Trebuie deci eu să mă duc la munte şi să mulţumesc celui de sus că a fost atât de milostiv cu un neam de păgâni”.
      Și îndreptându-se spre munte, a rostit cuvintele care azi, în zeflemea, se spun acelora ce n-au altă cale. decât să se plece în faţa unei situaţii, chiar dacă astfel trebuie să înfrunte ironii şi râsete.
      Uneori expresia e folosită în formă inversată: Dacă nu vine Mahomed la munte, se duce muntele la Mahomed. E o variantă alterată, greşită. De altfel însăşi legenda din care s-a născut expresia face dovada acestei erori.

      În nuvela Alexandru Lăpuşneanu, scriitorul Costache Negruzzi povesteşte că Lăpuşneanu, intrând în Moldova cu oşti turceşti spre a-şi lua domnia în primire, a fost întâmpinat de o solie de boieri în frunte cu vornicul Motoc, care-i spuse: „...obştia ne-a trimis pe noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte, şi Măria ta să te întorci înapoi”...
            – Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau – răspunse Lăpuşneanu .
      Expresia se aplică în împrejurarea când o persoană încearcă să se impună împotriva voinţei majorităţii, sau, eu alte cuvinte, când vrea dragostea cu sila.

      Dalai-Lama, numele şefului religiei budiste din Tibet, înseamnă Marele Preot (Dalai = mare, Lama = preot).  După moarte, spiritul lui divin s-ar fi strămutat într-un copil care, dând semne precoce ale originii supranaturale, este proclamat noul Dalai-Lama.
      Considerat astfel ca incarnaţia perpetuă a lui Buddha pe pământ, autoritatea lui era supremă şi necontestată.
      Nu se arăta la lumina zilei, trăind retras în templul de la Lhassa, înconjurat numai de preoţii lui care aduceau la cunoştinţa credincioşilor cuvântul său sacrosanct, fără drept de comentarii.
      De aceea Dalai-Lama a ajuns sinonim cu un personaj pe care toţi îl ascultă şi nimeni nu îndrăzneşte să-l contrazică.

      E numele faimoasei curtezane din Gaza, care  – după cum spune legenda – a fost plătită de filisteni spre a-l supune pe Samson, care îi înspăimântase prin forţa sa herculeană. Îndrăgostit de ea, voinicul israelit i-a destăinuit că toată puterea sa e ascunsă în lungile lui plete. Într-o zi, când Samson adormise cu capul pe genunchii ei, Dalila a poruncit să i se taie părul şi l-a făcut astfel bătaia de joc a duşmanilor lui (Cartea Judecătorilor, cap. XIII–XVII).
      Numele de Dalila a devenit din această pricină sinonim cu o trădătoare, cu femeia fatală care, prin influenţa ei periculoasă, poate prăbuşi pe bărbaţii cei mai tari.

      E titlul unui roman, transformat  mai târziu şi în piesă de teatru, de Alexandre Dumas-fiul. Romanul (1848), şi mai cu seamă piesa (1852), în urma succeselor obţinute, au popularizat figura şi numele eroinei Marguerite Gauthier care avusese un trecut aventuros.
      Astfel porecla ei „Dama cu camelii” a ajuns să desemneze, cu oarecare preţiozitate, femeia de moravuri uşoare care, datorită concepţiilor din lumea burgheză, nu izbuteşte să se reabiliteze.

      Cuvinte cu care Goethe încheie partea a doua din Faust,  spunând că acest etern feminin „ne-nalţă în tării” (zieht uns hinan). Evident, e un omagiu adus femeii (indirect iubirii), rezumat numai în două versuri scurte, pe care le rosteşte în final „Chorus mysticus”.
      În accepţiunea cea mai simplă şi mai curentă, eternul feminin reprezintă femeia care, sub diverse nume: Venus, Psyché, Elena, Isolda, Julieta, Margareta etc., perpetuează de-a lungul secolelor principiul frumuseţii, al dragostei. E o idee pe care o regăsim şi la Eminescu (de pildă în Venere şi Madonă).

      Este menţionată pentru prima oară de poetul german Freidank în cartea sa Bescheidenheit (Modestie, 1229), cuprinzând învăţăminte. Nu s-a putut stabili dacă el e chiar autorul acestei expresii, sau dacă numai a transcris-o fără să-i precizeze paternitatea.
      Cert este că „a cincea roată” circulă intens, de câteva secole, prin mai toate graiurile.
      Expresia semnifică un lucru de prisos, ca şi roata în cauză.

      Belisarius (sau Belisarie) a fost în Bizanţ  (sec. VI) un vestit comandant de oşti, care s-a luptat cu perşii, cu vandalii, cu ostrogoţii şi care ar fi trebuit să se bucure de toată recunoştinţa împăratului Iustinian, căruia i-a adus multe victorii.
      Dar legenda spune că, temător să nu-i ia tronul, împăratul i-a scos ochii şi l-a închis într-un turn (care există şi azi în Turcia şi poartă numele de „turnul lui Belisarius”), de unde marele general lăsa în jos, cu o funie, casca şi o mică pancartă pe care scria: „Date obolum Belisario”.
      Soarta lui tristă a inspirat multe romane, tragedii, tablouri, cântece şi opere. Ca expresie se folosesc aceste cuvinte pentru a ilustra starea unui personaj celebru, adus la sărăcie. Iar numele de Belisarius e întrebuinţat câteodată ca figură de stil (ca antonomază), pentru un om ruinat, care şi-a păstrat însă întreaga demnitate.

      Cuvinte citate foarte des şi întâlnite în multe limbi. Sunt din Evanghelie (Matei, XXII, 21).
      Se foloseşte uneori versiunea latină: Quae sunt Caesaris, Caesari. Evanghelistul Matei povesteşte că fariseii, vrând să-i întindă lui Iisus o cursă şi să-l îndemne la nesupunere faţă de stăpânirea romană, l-ar fi întrebat dacă să plătească dajdie Cezarului. Iisus – continuă povestitorul – simţind capcana care i se întinde, le-a cerut să-i prezinte moneda pe care vor s-o plătească; când i-au adus moneda, el le-a arătat efigia împăratului şi le-a zis vorbele de mai sus.
      Prin urmare, la origine, cuvintele n-aveau de loc un sens figurat. Ele l-au căpătat ulterior, şi astăzi servesc pentru a recomanda să se recunoască fiecăruia meritele, atribuţia, rolul său.

Hexametru din Satira a II-a a lui Iuvenal care a devenit proverb.

      Versul e pus în gura unei femei romane (Laurdnia) care se înverşunează împotriva bărbaţilor, pe motivul că aceştia, făcând legile, sunt deosebit de intoleranţi cu femeile şi tot pe atât de îngăduitori cu ei înşişi, deşi „sunt mai răi ca noi”. şi după ce dă câteva exemple din viaţa de atunci a Romei (de la începutul erei creştine), exclamă: „şi-apoi tot împotriva noastră, rigorile legii ! Dat veniam corvis, vexat censura columbas”.
      Versul lui Iuvenal poate fi apropiat şi de vorba noastră populară „Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă!”.

      Cuvinte vestite ale lui Arhimede. Printre numeroasele invenţii ale acestui ilustru fizician al antichităţii, se numără şi cele mai mari sisteme de pârghii şi scripeţi din acea vreme, pentru ridicarea unor greutăţi uriaşe. Ceea ce l-a făcut să spună că, dacă ar găsi un punct de reazem în spaţiu, ar putea urni şi pământul din loc. Arhimede nu l-a descoperit.
      În schimb cuvintele lui au pus în mişcare un aforism de renume universal, care atestă că omul, având la îndemână mijloacele necesare, poate înfăptui chiar cele mai fantastice planuri.

E versul 194 din comedia Andria a poetului comic latin Terenţiu (act. II, sc. 2 în ediţie modernă).

       Davus era un sclav (cum a fost şi autorul), dar un om cu mintea simplă, pe când Edip, după cum ştia lumea din antichitate, fusese un om cu mintea ascuţită, care reuşise să dezlege toate întrebările încuietoare ale Sfinxului. Prin vorbele de mai sus, eroul din comedia lui Terenţiu recunoştea: sunt un om simplu, nu sunt înţelept, nu pot pricepe, nu pot ghici (ca Edip).
      Azi, aceste cuvinte sunt folosite mai ales în ironie la adresa unui adversar care se pretinde deosebit de ager, de inteligent şi te tratează de sus. I se poate răspunde cu prefăcută modestie: „Davus sum, non Oedipus!...”

      Maximă creată chiar de  un împărat care a lăsat şi alte expresii vestite, ca: „Banul n-are miros” (vezi loc. cit.). Este vorba de împăratul roman Vespasian care a domnit acum aproape două milenii. Ajuns la vârsta de 69 de ani, el continua să se ocupe de treburile împărăţiei. şi chiar în ziua morţii, coborând cu o ultimă sforţare din patul de! suferinţă, se ridică în picioare, spre „a sta la datorie”. Decet imperatorem stantem mori au fost cele din urmă cuvinte ale lui.
      Lărgindu-şi zona de aplicaţie, ele au fost şi mai sunt folosite la adresa acelora care (fără să fie împăraţi!), au înţeles ca, sfidând moartea, să rămână la post şi să-şi împlinească misiunea până în ultima clipă.

Versul 832 din comedia Asinaria de Plaut (act. V, sc. 1)
      Personajul Demetrius spune fiului său: „Un tânăr se cade să fie plin de cuviinţă”. Sfatul poetului antic adresat tinerilor şi-a păstrat tinereţea în toate timpurile şi pe toate meridianele.
      Dovadă că ideea a fost reluată, de-a lungul vremilor, de numeroşi scriitori.

      Proverb al filozofilor scolastici din evul mediu, s-a răspândit repede în foarte multe limbi. Germanii au varianta: „Güsten und Ohrfeigen sind verschieden” (Gusturile şi palmele sunt diferite).
      De obicei se foloseşte textul latin într-o formă rezumativă: „De gustibus non disputandum”, sau chiar numai: „De gustibus”... înţelesul e simplu: când e vorba de gusturi şi de culori, ne pierdem degeaba vremea cu dispute, fiecare om având în această privinţă păreri şi preferinţe proprii.

      Expresia e folosită ironic la adresa  acelora care, expunând sau povestind ceva, o iau de la un început prea îndepărtat şi nelegat de problema în discuţie. Ea n-are nevoie de prea multe explicaţii, deoarece se ştie că legenda biblică a Genezei începe cu Adam şi Eva.

      Expresia e însoţită de obicei de  un verb: mă poartă ... mă duce ... mă trimite de la Anna la Caiafa. Ea îşi are obârşia în scriptură.
      Anna a fost un sacerdot al iudeilor. Ezitând să-l judece pe Hristos, l-a trimis la Caiafa, alt preot şi judecător evreu care, la rândul lui, l-a trimis la Pilat.
      Prin analogie, expresia se foloseşte când eşti trimis de la o persoană la alta, fiecare evitând să-ţi rezolve o cerere, o problemă, sau să-ţi facă dreptate.

      Capitoliul este una dintre cele şapte coline ale Romei; şi anume, cea situată chiar în centrul ei. De aceea, vechii romani au ridicat pe vârful Capitoliului un templu, închinat lui Iupiter, unde erau conduşi cu mare pompă triumfătorii, spre a fi încununaţi cu lauri.
      Astfel Capitoliul a devenit cu timpul un simbol poetic pentru biruinţa cea mare, gloria sublimă, cununa de aur. Dar în spatele Capitoliului, pe panta lui abruptă, era o râpă adâncă, de pe marginea căreia erau zvârliţi, spre a fi ucişi, trădătorii, conspiratorii, criminalii.
      Apropierea aceasta între locul unde atingeai culmea gloriei şi locul unde te prăbuşeai, acoperit de cel mai profund oprobriu, a dat naştere expresiei de mai sus care în chip plastic arată că un singur pas greşit te poate duce la consecinţe foarte neplăcute.

      Cato  cel  Bătrân, supranumit  Censorul,  amintindu-şi  cât a suferit Roma de pe urma războaielor cu Cartagina pe vremea lui Hannibal,  se alarmase văzând cum Cartagina, după înfrângere, se reface, prosperă şi devine din nou o primejdie pentru romani. De aceea, revenind din Africa, îşi încheia toate discursurile sale (indiferent despre ce subiect vorbea), cu aceeaşi violentă frază: „Ceterum censeo Carthaginem esse delendam !” (De altminteri socot că Cartagina trebuie distrusă).
      Condensată cu timpul la două cuvinte: Delenda Carthago, expresia e folosită pentru o idee care devine o obsesie, sau pentru o ţintă pe care urmărim neapărat s-o atingem.

      Despre această expresie a filozofului Helvetius se poate spune: o idee limpede în câteva cuvinte. Citatul se găseşte în cartea sa De Vesprit (Despre spirit), apărută la Paris în 1758.
      Helvetius ia poziţie împotriva frazeologiei prolixe sub care se ascunde lipsa de gândire, goliciunea de spirit. Filozoful – în tinereţe poet – a dat ideii un înveliş poetic, ceea ce a contribuit mult la răspândirea expresiei.

      Pretorul era în Roma antică magistratul care împărţea dreptatea. şi adagiul acesta latin (la început juridic) era şi un sfat ca oamenii să nu vină cu fleacuri în faţa justiţiei.
      În zilele noastre el este folosit de către cineva care nu vrea să judece pricini şi certuri mărunte. Dar adagiul a mai căpătat cu timpul o semnificaţie în plus şi anume că un om ajuns la un post de seamă sau la o situaţie socială deosebită (considerând că pretorul era a doua funcţie înaltă în stat la Roma), nu trebuie să se ocupe de bagatele. (Vezi şi: Aquila non capit muscas).

      Cuvântul înseamnă în limba greacă: lucrător, constructor, arhitect. În filozofia platoniană, Demiurg este numele dat creatorului şi cârmuitorului lumii, adică divinităţii, ca pretins făuritor al universului.
      Prin extensiune, Demiurg a ajuns să semnifice principiul activ al lumii, sufletul universal.

      Dictonul, răspândit în versiune latină, e de fapt de origine greacă. El aparţine lui Chilon din Sparta, unul din cei şapte stâlpi ai înţelepciunii antice greceşti (Vezi: „Cei şapte înţelepţi”).
      Faptul e consemnat de scriitorul grec Diogene Laerţiu în cartea a doua din lucrarea sa: Despre vieţile şi doctrinele filozofilor. Autorul dictonului era de părere că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele şi că despre decedaţi nu trebuie deci să vorbim decât în cuvinte binevoitoare.
      Multă lume şi-a însuşit părerea înţeleptului Chilon. Dovadă că această favoare făcută morţilor mai trăieşte şi astăzi în numeroase graiuri şi în obiceiul oamenilor.

Versul 52 din Satira I, cartea a doua, de Horaţiu.

      Sensul e foarte limpede: fiecare se luptă cu armele pe care natura i le-a dăruit, fiecare se apără cu argumentele sale, specifice.

      Expresia e cunoscută şi precisă. Mai puţin precis şi cunoscut este faptul dacă ea a fost premergătoare vestitului vers din Musarion (vol. 2) al poetului german Christoph Wieland (1733 – 1813): „Den Wald vor lauter Bäumen nicht sehen”, sau dacă acest vers a devenit proverb.
       Se aplică acelora care se pierd în detalii, uitând din această cauză întregul, adică nu au o vedere de ansamblu asupra unei unei lucrări.

      Această vorbă este, după împrejurări, luată în parte sau în întregime. De omni re scibili – atotştiutor – adică un om de mare cultură, cu cunoştinţe enciclopedice. Dar de îndată ce i se adaugă et quibusdam aliis, adică „şi încă multe altele”, evident că vorba capătă o nuanţă ironică; şi atunci ea e aplicată unui om care se crede atotştiutor, care face pe savantul şi e prezumţios.
      De altfel expresia a şi apărut în două etape. Prima parte de omni re scibili a fost deviza savantului italian Pico della Mirandola (1463– 1494) care pretindea, la o vârstă destul de tânără, că nu există domeniu care să-i fie necunoscut şi nu există întrebare la care să nu poată răspunde. A spune deci cuiva că e un Pico della Mirandola sau de omni re scibili e unul şi acelaşi lucru.
      A doua parte a expresiei: et quibusdam aliis este atribuită lui Voltaire care persifla astfel afirmaţiile exagerate ale învăţatului italian. Timpul a dat şi dă dreptate lui Voltaire. într-adevăr, cu cât ştiinţa înaintează mai mult, cu atât ne dăm mai bine seara a că un singur om nu poate fi o enciclopedie universală.
      De altfel numele lui Pico della Mirandola a ajuns o poreclă ce se aplică, în mod serios, unui om bine instruit, care în orice materie se dovedeşte stăpân pe probleme, sau, în zeflemea, altuia care numai se pretinde atotştiutor. Născut în 1463, Pico a început încă de copil să se iniţieze în toate ramurile ştiinţei şi literaturii, devenind la o vârstă tânără un erudit cu renume universal. Învăţase 22 de limbi. La 24 ani a cerut savanţilor din lumea întreagă să angajeze cu el o dispută în public, în care scop a întocmit o listă cu 900 de teze din toate domeniile: filozofie, teologie, matematică, lingvistică, jurisprudenţă, ocultism etc. N-a trăit decât 31 ani.

Tacit în Historiae (IV, 17)

      E o ironie la adresa, divinităţii care, spre a-şi dovedi puterea (şi existenţa) ar trebui să fie de partea celor slabi care, tocmai fiindcă sunt slabi, au nevoie de ajutor. Dar Tacit constată cu amărăciune că zeii sunt de partea celor tari care, şi fără sprijinul lor, se pot descurca.
      Ideea a fost reluată cu cinism de Napoleon care a spus: „Le bon Dieu est toujours du côté des gros bataillons” (Bunul Dumnezeu e totdeauna de partea marilor batalioane).

Primele cuvinte din Psalmul 130 al pocăinţei.

      Versetul întreg, în traducere latină, e o invocaţie penitentă: de profundis clamavi a te, Domine (Din adâncimile abisului strigat-am către tine, Doamne) şi se cântă la înmormântări catolice.
      Cuvintele s-au transformat într-o expresie laică, având înţelesul: din adâncul sufletului.

      Cuvintele acestea sunt uneori citate în greceşte şi mai adesea în versiunea lor latină (Vanitos vanitalum et omnia vanitas). Ele vin însă din ebraică (Haveil havulim hacoil haveil) şi cu ele se începe cartea din Biblie cunoscută sub numele de Eclesiastul. Cartea a fost atribuită regelui Solomon, deoarece conţine o seamă de aluzii la fapte petrecute cu multe secole după domnia acestui rege.
      Originea expresiei ar fi în Psalmii lui David: „Omul e asemenea deşertăciunii, zilele lui sunt ca o umbră care trece” (psalmul 144, versetul 4).

Horaţiu (versul 4 din Arta poetică)

      Marele poet compară opera de artă lipsită de unitate cu trupul frumos al unei femei, care s-ar termina într-o coadă de peşte: desinit in piscem formosa superne.
      Din acest vers nu se mai întrebuinţează astăzi decât primele trei cuvinte, devenite o expresie frecventă, spre a critica lucrări al căror început (bustul frumos al femeii) nu corespunde cu sfârşitul (coada de peşte), sau persoane care promit mult, dar realizează puţin.

      Ennius a fost unul dintre cei mai vechi poeţi latini, născut în anul 240 î.Hr. Originar din Grecia, el nu stăpânea rafinamentul limbii latine şi de aceea stilul lui e lipsit de eleganţă, ba uneori chiar vulgar şi primitiv. Marele poet Vergiliu a împrumutat totuşi de la Ennius mai multe versuri, cărora le-a dat strălucirea talentului său. Acest fapt i-a făcut pe latini să spună, că Vergiliu a scos perle „de stercore Enni” (din gunoiul lui Ennius).
      Expresia a rămas, spe a caracteriza un lucru de valoare extras din rudimente şi deşeuri.

Crâmpei dintr-un vers celebru al lui Horaţiu (Satire I, 1, 69)
      În versurile precedente, poetul satirizează viciul avariţiei. La un moment dat se întrerupe şi, ca şi cum ar sta de vorbă cu cineva, exclamă: Quid rides? (Ce râzi?). Mutato nomine, de te fabula narratur (Schimbă numele şi o să fie vorba chiar de tine).
      Expresia serveşte pentru a atrage atenţia cuiva că sub anumite trăsături ale unui personaj, ori în cutare aluzie sau povestire, se găseşte oglindit chiar portretul lui.

      În Eneida  (cartea VI, versul 46), Vergiliu atribuie această exclamaţie sibilei din Cume. Legenda spune că ea, primind darul profeţiei de la Apollo, a alcătuit faimoasele „Cărţi sibiline”, o culegere de oracole şi prorociri privitoare la destinul Romei antice.
      Întrucât lumea credea că prin gura acestei sibile se exprimă însuşi Apollo, zeul oracolelor, al poeziei, al artei, că deci el este autorul, s-a născut expresia: „Deus, eece deus !”, prin care se înţelege o sursă de inspiraţie poetică şi, mai ales, un inspirator.

      Cuvinte latine care se folosesc numai în original, deoarece e greu de realizat o traducere concisă. Platon, în dialogul său Kratylos, explică obârşia acestei curioase formule.
      În vechime exista credinţa că oamenii nu puteau şi nici nu aveau voie să dezlege probleme complicate de viaţă, de destin, în măsură să fie soluţionate numai de puterea zeilor. De aceea, în teatrul antic, când intriga piesei devenea mai încurcată şi deznodământul mai dificil, era coborâtă din „ceruri”, cu ajutorul unei maşinării, o zeitate care rezolva lucrurile de obicei în mod fericit. (De pildă, apariţia zeiţei Artemis în Ifigenia în Aulida de Euripide).
      Expresia este folosită şi astăzi, tot în teatru, când fără maşinărie şi chiar fără justificare, survine un eveniment sau un personaj, care-l ajută pe autor să rezolve repede conflictul şi să termine piesa. Dar expresia deus ex machina s-a introdus cu vremea şi în alte domenii, semnificând tot o apariţie fericită şi neaşteptată, care dă o întorsătură bruscă şi o dezlegare favorabilă unei situaţii dificile.       De obicei însă e folosită astăzi cu ironie, cu o notă de umor, spre a sublinia neverosimilul unei asemenea împrejurări.

      Poetul comic latin Titus Maccius Plautus este autorul acestei maxime, pe care Terenţiu, în comedia Formion (vers. 8, act. III, sc. 3) a redus-o la numai două cuvinte: Sapienti sat (Înţeleptului îi ajunge atât!). Le spune tânărul Antipho sclavului Geta.
      Ambele versiuni exprimă acelaşi lucru: că omului ager la minte nu-i trebuie prea multe explicaţii, precizări şi lămuriri, un singur cuvânt îi este de ajuns spre a pricepe totul.
      În acest sens cele două expresii – şi mai ales ultima: Sapienţi sat – se folosesc şi astăzi. (Vezi şi À bon entendeur, salut !).

      Nume  dat tunului de mare calibru cu care germanii au bombardat Parisul de la o distanţă de 75 mile, în războiul din 1914–1918. Francezii l-au poreclit astfel ca o aluzie ironică la Bertha Krupp, soţia celui mai mare fabricant de arme.
      A devenit apoi expresie, spre a desemna un procedeu, un argument în care îţi pui toate speranţele.

      Sunt cuvintele cu care obişnuia să-şi încheie ziua împăratul roman Titus (79-81 d.Hr.), când constata că n-a realizat nici o acţiune folositoare. Faptul ni-l relatează istoricul Suetoniu în Viaţa lui Titus (cap. VIII), împăratul care avea ambiţia să devină „filantropul universului”. Într-o seară, la masă, amintindu-şi că în ziua aceea nu făcuse nici un bine nimănui, a exclamat cuvintele: „Amici, diem perdidi”, care de atunci au devenit deviza lui Titus.

Spune Iuvenal în Satira I (30).
      El  imaginează un dialog cu cineva care-l întreabă de ce şi-a ales o carieră ilustrată de „marele satiric” (adică de Lucilius)? şi Iuvenal îi răspunde: „Cum oare să-mi sting mânia... când văd mulţimea-n lături dată de ceata celui ce răpise unui orfan averea toată”... sau când mai vezi... (şi aici înşiră o serie întreagă de lucruri revoltătoare care se petreceau Ia Roma), atunci, conchide el: „o, atunci e greu să nu scrii satire” !

      Astfel denumeşte Marţial versurile sucite şi enigmatice pe care Ie scriau unii poeţi ca Sotades şi Palaemon, azi complet uitaţi. Expresia se găseşte în cartea a doua, epigrama 86, adresată lui Classicus şi determină o concluzie, djn păcate, încă uneori actuală pentru anumite elucubraţii literare:
      „Cu astfel de şarade să pierd o întreagă zi? Să pun atâta trudă în nişte nerozii? Ca Palaemon, poeme pentru cei proşti nu scriu; Eu năzuiesc pe placul celor mai buni să fiu.”
      Prin extensiune, formula lui Marţial: difficiles nugae se aplică astăzi nu numai poemelor care o merită, ci oricăror bagatele cu pretenţii de capodopere.

      Această expresie s-a născut dintr-o întâmplare istorică. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, împărăţia Bizanţului era pe punctul de a fi complet înghiţită de Semilună. Flamura lui Mahomed fusese deja înfiptă în periferiile oraşului lui Constantin cel Mare (Constantinopole, pe atunci capitala Bizanţului), dar călugării îşi mai pierdeau încă vremea în dispute sterpe, dacă să se oficieze slujba în latineşte sau în greceşte, – şi alte asemenea subiecte.
      De aici expresia „discuţii bizantine”, adică discuţii sterile pentru lucruri mărunte, certuri absurde, fără importanţă, într-un moment când sunt în joc probleme vitale, de prim ordin.

Hemistih al lui Iuvenal (Satire, VI, 495).
      Atacând matroanele romane care îşi vărsau năduful asupra slujnicelor, poetul se referă la o sclavă, Pescas, care a fost crunt bătută de stăpâna ei pentru că nu i-a aranjat bine o buclă de păr şi n-a reuşit s-o înfrumuseţeze. şi Iuvenal întreabă: „Cu ce-i vinovată fata, dacă chiar ţie nasul tău nu-ţi place?” – sau mai limpede: „dacă tu singură te găseşti slută”.
      Prin urmare, când cineva este victima unor capricii, a unui act arbitrar, se poate spune în mod ironic, pe latineşte: displicuit nasus tuus !.

      Faimos adagiu roman ridicat la principiu de guvernământ, care apare şi sub forma mai puţin uzitată, dar mai explicită: divide ut règnes (divide pentru a domni).
      Niccolo Machiavelli (vezi Machiavelism), care a studiat şi a scris despre politica imperiului roman, a rezumat-o în această formulă care i-a fost pusă în seamă. Dar ea e mult mai veche şi Heinrich Heine o atribuie într-o scrisoare din Paris (12 ianuarie 1842) regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în anul 359 î.Hr.
      Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între partide, între naţionalităţi.

      E formularea în limba latină a cuvintelor profetului Ezechiel (capitolul III, versetele 19 şi 21) care recomandă să avertizezi atât pe omul ticălos să nu săvârşească fapte rele, cât şi pe omul drept, să nu cadă în păcat – căci numai spunându-le acest lucru, „mântui-vei sufletul tău.
      Scurgerea vremii a spălat culoarea biblică de pe aceste cuvinte care au îmbrăcat un veşmânt laic. Cu formula lapidară: dixi (am zis) filozofii îşi terminau odinioară demonstraţiile, iar avocaţii pledoariile.
      În genere, după ce ai făcut mărturisiri ca să-ţi descarci conştiinţa, poţi să adaugi uşurat: „Dixi et salvavi animam meam!”. Dar, de obicei, acest „dixi” e folosit astăzi mai mult în glumă decât în serios.

      În formularea originară: Homines dum docent discunt – spunea filozoful latin Seneca, într-una din Epistole morale (a şaptea), adresată lui Lucilius (Ad Lucilium epistolae).
      În rândurile următoare Seneca precizează limpede sensul vorbelor sale devenite mai târziu o expresie uzuală: „Ataşează-te de cei care te pot face mai bun, primeşte pe cei pe care la rândul tău îi poţi face mai buni. Reciprocitate de servicii: înveţi, învăţând pe alţii... Eh, îmi vei spune, pentru cine să învăţ atât? Truda ta nu-i zadarnică: Înveţi pentru tine!”
      Astfel însuşi autorul ne indică modul de folosinţă a cugetării sale.

      Expresie prin care sunt ironizaţi cei ce nu exprimă idei şi păreri proprii, ci se erijează în învăţaţi folosind emfatic ceea ce au cules din diferite cărţi şi au memorizat papagaliceşte. Un bucher care face paradă de erudiţie, sau un citatoman înveterat este un „doctus cum libro”.

      Personaj legendar care a ajuns prototipul cavalerului seducător, fără scrupule. Se pare însă că legenda, foarte înflorită de-a lungul vremii, a crescut totuşi dintr-o sămânţă de adevăr.
      Astfel „Cronica Sevillei” pomeneşte de un tânăr Don Juan Tenorio, care a omorât într-o noapte pe comandorul Ulloa, după ce i-a răpit fiica. Ucigaşul a fost atras într-o mănăstire şi sugrumat de nişte călugări franciscani. Povestea lui Don Juan a fost preluată de literatură şi accepţiunea acestui „nume devenit poreclă” este astăzi unanim cunoscută.
      Un sugestiv portret al acestui cinic cuceritor de femei îl găsim în drama în versuri Don Juan Tenorio a poetului spaniol din secolul trecut Don Jose Zorrilla. Citind lista celor 62 femei cucerite într-un singur an, Don Juan adaugă: „Îmi trebuie o zi ca să le fac să înnebunească după mine, încă o zi – să le seduc, a treia spre a le părăsi, apoi două zile, ca să le găsesc înlocuitoare, şi, în sfârşit, spre a le uita, îmi trebuie... o oră!
      Pentru completarea portretului, reproducem şi bilanţul, pe care-l face Leporello, valetul lui Don Juan din opera cu acelaşi nume a lui Mozart, unde el înşiră aventurile stăpânului său: „În Italia 700 de femei, în Germania – 800, în Turcia şi Franţa – 91, iar în Spania – 1003!”.
      Expresia califică pe bărbaţii, şi îndeosebi pe tinerii nestatornici în iubire.

 

E un vers celebru din Ovidiu (Tristele – I, 1, 39)

      Poetul, surghiunit de către împăratul roman Augustus, a ajuns la Tomis (Constanţa de azi). Când s-a văzut părăsit de prieteni a făcut îndurerat reflecţia de mai sus, care se citează de obicei împreună cu versul următor: Tempora si fuerint nubila, solus eris (Dar dacă cerul se acoperă de nori, vei rămâne singur).
      Prin cuvintele lui Ovidiu putem ilustra soarta unui om părăsit Ia nenorocire de toţi cei care mişunau în jurul lui, atunci când el era bogat, glorios şi puternic.

      E numele faimosului  erou al romanului  cu acelaşi titlu al marelui scriitor spaniol Miguel Cervantes de Saavedra.
Conceput ca o parodie a povestirilor cavalereşti, romanul este de fapt un amplu tablou al vieţii din Spania secolului al XVII-lea. Cervantes îl înfăţişează pe Don Quijote ca un visător incorigibil, trăind într-o lume fictivă, plăsmuită după cărţile pe care le-a citit şi care i-au înfierbântat imaginaţia. Între altele, el îşi ia drept scutier pe ţăranul Sancho Panza, făgăduindu-i bogăţie şi mărire; îşi alege după obiceiul cavaleresc „femeia inimii”: o fată simplă din popor, pe care el o numeşte Dulcinea de Toboso; încălecând pe mârţoaga Rosinanta, se luptă cu morile de vânt, luându-le drept uriaşi; închipuindu-şi că-i apără pe obidiţi, joacă rolul unui erou grotesc care inspiră compasiune.
      Pornindu-se de la isprăvile acestui „cavaler rătăcitor”, numele lui a devenit un apelativ pentru a-i caracteriza pe cei care iau iluziile drept realităţi; sau pe cei care aleargă după un ideal fantastic; sau pe cei care devin, dintr-un elan rău învestit, apărători zeloşi ai unor cauze pe care ei le cred drepte, dar în fond sunt eronate; sau pe cei care au o atitudine sau o purtare extravagantă, caracteristică omului lipsit de simţul realităţii, care urmăreşte scopuri fantastice şi irealizabile, manifestând un eroism steril în lupta cu obstacole imaginare. (Vezi şi expresia: Cavaler al tristei figuri).

      Se zice că, după bătălia care l-a făcut  pe Iulius Caesar stăpânul absolut al Republicii romane, Brutus care era socotit cel mai temut adversar al dictaturii şi în care republicanii îşi puneau toate speranţele, a început să primească „bileţele”: „Dormi Brutus şi Roma e-n cătuşe !” sau „Dormi, Brutus? Nu, nu eşti Brutus !” etc., ca să-l îndemne să intre în acţiune.
      Sunt o aluzie istorică prin care cineva e incitat la acţiune, e deşteptat să treacă la luptă, apelându-se la patriotismul sau la datoria care-i revine. Numele de Brutus poate fi înlocuit, după caz, prin numele persoanei respective căreia te adresezi, aşa cum de pildă revoluţionarul francez Camille Desmoulins l-a înlocuit cu Danton, instigându-l pe acesta împotriva lui Robespierre.

      Astfel era denumită în dreptul roman operaţia de transmitere a unei proprietăţi către o persoană, cu condiţia de a căpăta din partea ei o dotaţie corespunzătoare. Formula a mai servit să oglindească epoca trocului, adică a comerţului din vremea când nu apăruseră încă banii. Pe atunci, negoţul se efectua prin schimb de bunuri: se dădea un fel de marfă, spre a obţine alte produse în valoare echivalentă.
      Aşadar, expresia „do ut des” indică o înţelegere cu avantaje egale. În acelaşi sens, formula se întrebuinţează când două părţi nu-şi transmit neapărat bunuri materiale, dar îşi fac concesii sau înlesniri reciproce şi, critic, la adresa cuiva care e darnic, nu din generozitate, ci pentru a primi în schimb unele avantaje.

      Rădăcina cuvântului ar putea să ne inducă în eroare. E adevărat că acest cuvânt are înţeles de „al dracului” (măsuri severe, legi aspre). Etimologia lui însă este cu totul alta.
      Cuvântul vine de la Dracon, primul legiuitor grec, care a trăit în secolul al VII-lea î.Hr. şi pentru că legile lui au fost scrise – cum s-a zis – „cu sânge, nu cu cerneală”, deoarece prevedeau pedeapsa cu moartea pentru aproape toate delictele, expresia de „draconic” sau „draconian” a început să fie aplicată cu sensul de „excepţional de drastică”, de o „asprime excesivă” ş.a.m.d.

      Expresia vine de la o povestire  din „Faptele apostolilor” (cap. IX), unde se relatează că Saul (numele dinainte de creştinare al apostolului Pavel), prigonitor până atunci al creştinilor, a plecat într-o zi la Damasc (oraş din Asia Mică, azi capitala Siriei). Pe drum, „o lumină l-a învăluit deodată ca într-un fulger” şi, în urma acestei viziuni, s-a decis şi a trecut la creştinism.
      Literatura a reţinut imaginea şi a creat expresia „drumul Damascului” sau „a luat drumul Damascului”, spre a caracteriza prin această formulă lapidară cazurile în care o revelaţie provoacă o bruscă schimbare de idei, sentimente, sau păreri. În sensul cel mai laic al cuvântului revelaţie.

      E vorba de carierele de piatră de la Siracuza, un fel de ocnă, unde vestitul tiran Dionisie trimitea pe cei pe care voia să-i pedepsească, într-o zi l-a trimis acolo şi pe poetul grec Philoxene, căruia tiranul, care se credea şi el poet, i-a citit nişte versuri. Solicitat să-şi spună părerea, Philoxene a răspuns sincer că versurile sunt proaste. După câtva timp, Dionisie, compunând alt poem, l-a rechemat pe Philoxene să i-l citească. şi iarăşi l-a întrebat ce părere are. Drept răspuns, poetul s-a adresat străjerilor care îl   aduseseră, spunându-le: „Duceţi-mă înapoi  la cariere !
      De atunci, cuvintele acestea sunt folosite când vrei să spui cuiva că opera asupra căreia ţi s-a cerut părerea e de aşa natură, încât preferi să te duci să spargi pietre ...

Horaţiu (Ode, III, 2,13)
      Acest vers a devenit un îndemn, învestit cu marea autoritate a poetului, adresat de obicei tinerilor ce plecau pe câmpul de luptă, spre a le stimula curajul războinic şi a le insufla spiritul de sacrificiu al strămoşilor.

      Nume inventat de Cervantes pentru aleasa inimii eroului său, Don Quijote. Acest nume, propriu şi singular, a devenit cu timpul un nume comun şi răspândit, pentru a desemna atât femeia dragostei visate, cât şi femeia dragostei împlinite.

      Maxima, bazată pe o izbutită schimbare a modului aceluiaşi verb, e o chemare de a ne trăi din plin viaţa.
      A servit pe vremuri ca moto  la diferite cărţi.

      Altă expresie amuzantă ce ne-a rămas de la Caragiale. E una dintre ultimele replici din O scrisoare pierdută şi o rosteşte Caţavencu, în scena finală, când se împacă cu adversarii săi.
      Expresia persiflează pe cineva care vorbeşte emfatic, fără să cunoască noţiunea exactă a unor cuvinte şi care poate susţine, ca şi eroul lui Caragiale, că lupta seculară durează ... 30 de ani!

      Maximă străveche care înseamnă: legea-i lege, trebuie să i te supui, oricât ar fi de aspră.
      Această maximă a părăsit cu vremea câmpul ei strict juridic, fiind citată nu numai când e vorba exclusiv de lege, ci şi de o regulă de conduită, foarte exigentă şi severă, sau de o ordine stabilită pe care trebuie s-o respecţi, deşi îţi este greu sau neplăcut.

      Adagiu latin care, prin  simpla traducere, ne dispensează de orice  explicaţie: „Atâta timp  cât durează  cauza,  durează şi efectul”.

      Sunt cuvintele pe care le-a pronunţat Napoleon Bonaparte în decembrie 1912, după dezastrul de la Berezina, când a fost nevoit să fugă, din Rusia, cu armatele distruse şi prestigiul destrămat.
      Ele se aplică, cu egală semnificaţie, oricărui muritor care, ajuns la o situaţie strălucită, comite o greşeală imensă care-l prăbuşeşte şi-l face ridicol, provocând fie hazul, fie compătimirea lumii, sau chiar pe amândouă laolaltă.