Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Aceste cuvinte înţelepte au fost determinate de o greşeală de gramatică, făptuită de împăratul Sigismund al Germaniei (1368–1437). Când arhiepiscopul Placentius şi-a permis să-l corecteze, împăratul i-a răspuns plin de trufie: Ego sum rex Romanus et supra grammaticam („Eu sunt rege roman şi mai presus de gramatică”). La care Placentius ar fi replicat: Caesar non supra grammaticos.
      Expresia se foloseşte la adresa acelor persoane care, abuzând de poziţia lor, cred că pot nesocoti legi, reguli şi hotărâri consacrate.

       Aceste două cuvinte franţuzeşti (care traduse literar înseamnă: „o să fie bine!”, iar literal: „o să mergă”)  constituie primul vers al unui faimos  cântec revoluţionar, compus pentru cea dintâi aniversare a Revoluţiei Franceze.
      Se pare că autorul textului era un cântăreţ de stradă, anume Ladré, iar al muzicii – toboşarul Operei din Paris, pe nume Bécourt. Cântecul a cucerit toată Franţa, a trecut şi graniţele, exprimând optimismul poporului şi încrederea lui în victoria revoluţiei. Ritornela melodiei (Ça ira!) a devenit o deviză şi apoi o expresie aproape universală, care rezumă în două scurte cuvinte convingerea că ceva, care se află abia la început, va reuşi.
      Altă versiune pretinde că expresia e mai veche şi că aparţine lui Benjamin Franklin, care încă în l776, pe când era ministru la Paris, răspundea cu „ça ira ! ça ira !” la întrebările ce i se puneau în legătură cu revoluţia americană şi cu începuturile noilor state independente de peste ocean.

      După cum povesteşte legenda greacă, zeiţa Thetis, mama eroului grec Ahile, în grija  ei de a-l apăra de orice primejdie, l-a cufundat în Styx, râu din Infern, a cărui apă te făcea invulnerabil. Dar zeiţa, când l-a scăldat în apă, l-a prins de călcâi, aşa încât Ahile a devenit invulnerabil, cu excepţia călcâiului de care l-a ţinut Thetis. Și într-adevăr, eroul a murit în războiul Troiei, nimerit de o săgeată tocmai în călcâi. De aceea, expresia serveşte spre a semnala locul vulnerabil, punctul nevralgic al unei persoane.
      Prin extensiune se poate utiliza şi în alte situaţii, de pildă atunci când se descoperă partea defectuoasă din argumentaţia cuiva – şi atunci se spune că i-ai găsit „călcâiul lui Achile”.

      Pe vremea diligentelor, caii de poştă străbăteau. drumuri lungi şi anevoioase. De aceea, calul de poştă – sau de olac, cum i se mai spunea pe atunci – ajunsese termen de comparaţie pentru oamenii istoviţi de muncă şi de alergătură. Astăzi, poştalioanele şi olacii au dispărut de mult.
      Comparaţia s-a păstrat însă pentru cineva care e întrebuinţat la toate, aleargă mult de colo până colo, fiind trimis în toate părţile.

      Expresia vine din basmele arabe, cuprinse în O mie şi una de nopţi (vezi „Lampa lui Aladin”). Se povesteşte acolo că un tânăr din Bagdad, pe nume Abu-Hassan, şi-a destăinuit într-o zi unui oaspete necunoscut, visul lui de a fi calif (prinţ domnitor mahomedan) măcar o singură zi. Habar n-avea că oaspetele misterios era însuşi Harun al Başid, sângerosul şi temutul calif din Bagdad, care într-adevăr a existat şi a domnit în jurul anului 800.
      Pe Harun al Başid l-a amuzat dorinţa tânărului. I-a turnat în vin un praf care să-l adoarmă; apoi a dat poruncă să fie transportat la palat şi, când se va trezi, să i se dea toate onorurile, spre a-l face să creadă că realmente este calif. Timp de o zi, Abu-Hassan gustă din plăcerile califatului, dădu ordine şi făcu pe califul în toată regula. Dar, seara, a fost din nou adormit şi dus înapoi acasă. Basmul se sfârşise.
      În schimb s-a născut expresia „Calif de o zi, care desemnează un stăpânitor efemer, o persoană care numai pentru extrem de scurtă durată deţine o anumită putere.

      Calipso este o nimfă despre  care ne vorbeşte Homer în Odiseea (cânturile 5 şi 7).  Rapsodul grec povesteşte că ea era stăpâna unei insule pe care ar fi nimerit Ulise în urma naufragiului. Calipso i-a oferit nemurirea, rugându-l să rămână pe această insulă  încântătoare, dar eroul, înfrângând  ispita, nu consimţi să facă acest schimb şi o părăsi.
      Expresia „insula lui Calipso” se foloseşte atunci când voim să spunem  că cineva se smulge dintr-un loc plăcut şi singuratic, de obicei agrementat de prezenţa unei femei, spre a-şi urma drumul mai departe; sau,  dimpotrivă, atunci când vorbim despre o persoană care, pentru un timp, se retrage pe o asemenea insulă (la figurat), numai printre cărţi, printre tablouri, ori printre alte lucruri plăcute.

Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla – act. II, sc. 8

      Sunt cuvintele din faimoasa tiradă a lui Don Basilio, care i-a inspirat compozitorului italian Rossini, nu mai puţin faimoasa „arie a calomniei”. Autorul, punându-l pe Don Basilio să facă elogiul calomniei, arată că cei ce folosesc această armă perfidă, strecoară în mod conştient veninul minciunilor, convinşi că măcar un strop tot va rămâne în sufletul oamenilor, de pe urma unor astfel de ponegriri.
      De aici, această expresie, aplicată defăimătorilor fără scrupule, de tipul lui Don Basilio, care se bucura şi râdea mefistofelic văzând cum o şoaptă calomnioasă ia încet-încet proporţii:

  „Și se-ntinde ca un val,
Ca un foc, ca un cutremur,
Ca urgia ce produce
Un dezastru  infernal
”.
 

     La rândul lui, Beaumarchais s-a inspirat din Francis Bacon care, în lucrarea sa De dignitate et augmentis scientiarum (cartea a 8-a, cap. II), exprimă o idee identică într-o formă care e şi ea aproape identică: Audacter calumniare, semper aliquid haeret (Calomniază cu îndrăzneală, până la urmă tot se prinde ceva).

      În antichitate, grecii, asediind zadarnic  Troia timp de zece ani, au hotărât – aşa cum ne povesteşte Homer – să cucerească cetatea printr-un vicleşug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaş cal de lemn, înăuntrul căruia au fost ascunşi cinci sute de soldaţi; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraş. În puterea nopţii, ostaşii greci au ieşit din ascunzătoare, au deschis poarta cetăţii şi astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagemă devenită celebră de-a lungul veacurilor şi cunoscută sub denumirea de „calul troian”.
      Această expresie caracterizează pe acela care foloseşte un şiretlic spre a se furişa în tabăra adversă, indică pe duşmanul travestit în binefăcător.

      Expresia vine de la legenda povestită de Ovidiu în Metamorfozele despre Nessus şi Deianira (cartea I, v. 98–133) şi despre Moartea lui Hercule (c. IX, v. 134-210).
      Nessus era un centaur. Hercule l-a ucis, pentru că monstrul a încercat să-i răpească soţia, pe Deianira. Înainte însă de a-şi da sfârşitul, perfidul centaur a conceput o răzbunare cumplită, spunând Deianirei că sângele lui are darul de a păstra credinţa conjugală. Într-un moment de suspiciune, Deianira i-a trimis lui Hercule să îmbrace o cămaşă îmbibată cu sângele luat de la Nessus. Eroul muri în chinuri groaznice, căci sângele era otrăvit cu veninul hidrei din Lerna. Cămaşa s-a lipit de trup şi apoi a luat foc.
      În cele din urmă clipe, Hercule disperat rupse fâşii din trupul său o dată cu veşmântul ucigător. Dar din mantia morţii tot a mai rămas ceva viu: expresia care simbolizează o pasiune mistuitoare de Care omul nu se poate descătuşa.

      Este pământul cuprins între Iordan şi Marea Mediterană care, potrivit legendelor biblice (Geneza,cap. XII), a fost făgăduit de Dumnezeu seminţiei descinse din patriarhi. De aici şi numele de pământul făgăduinţei. Întrucât acest pământ a fost descris drept ţara unde curge numai lapte şi miere, cuvântul Canaan a ajuns să însemne un loc prin excelenţă bogat şi mănos.

      Aceste cuvinte nu se folosesc decât în forma originară. Ele constituie o formulă din dreptul roman, care aducea unei persoane un fel de moarte civilă, o stare juridică lipsită de libertate, de drepturi cetăţeneşti etc. De altfel, dacă am traduce liber capitis deminutio, ar trebui să spunem: diminuarea sau chiar stingerea unor drepturi civice.
      Astăzi aceste două cuvinte se aplică de obicei unei persoane ostracizate, care nu-şi mai poate exercita puterea sau influenţa în societate ori într-un anumit domeniu de activitate. Expresia se foloseşte sub forma: „lovit de un capitis deminutio.

      Expresie prelucrată după versul 13 din legenda istorică Daniil Sihastrul de Bolintineanu. Se citează, de obicei, spre a sublinia un act de supunere. Dar folosind astfel acest vers, adică desprins de cele ce urmează, trădăm intenţiile autorului. Ștefan al Moldovei, rănit şi învins, venind  la  Daniil Sihastrul şi cerându-i povaţă dacă să închine turcilor ţara, capătă răspunsul:

  Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie !
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit!
 

      Prin urmare, versul lui Bolintineanu n-ar trebui citat în mod izolat, căci numai întreg contextul exprimă limpede ideea poetului:

  Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,
Nu e tot d-odată pace şi furtună
”.
 

      În mai multe din operetele lui Offenbach, unde intervin carabinieri, adică jandarmi (italieni sau spanioli) purtători de carabine, aceştia sosesc, pentru a face ordine sau a pune mâna pe tâlhari (ca în opereta Briganzii), totdeauna prea târziu, fapt pe care ei înşişi îl subliniază printr-un cuplet: „La spartul târgului sosim !”
      De aici s-a născut vorba adesea folosită pentru a ironiza pe acei agenţi ai ordinii publice, anume trimişi după ce dezordinile erau comise şi devastările consumate: „Au sosit şi ei ca şi carabinierii lui Offenbach” – expresie extinsă apoi şi la pompierii sosiţi după incendiu, şi la ajutoarele venite după ce nu mai era nevoie etc.

      Într-o formă destul de apropiată, expresia a fost folosită pentru prima oară de către Shakespeare care, în partea întâi din Henric al IV-lea (act. IV, sc.2), pune în gura lui Falstaff următorul răspuns, când e întrebat de Henric: „Ai cui sunt oamenii aceia care vin la urmă?” – „Food for powder!” (Hrană pentru praf de puşcă!).
      E drept că în traducerea românească apare „carne de tun”, dar această expresie datează de mai târziu. Ea a fost lansată de poetul şi omul politic francez Chateaubriand, într-un pamflet antinapoleonean De Buonaparte et des Bourbons, publicat la 30 martie l8l4, după restaurarea dinastiei de Bourbon în Franţa. În acel pamflet, vorbind despre bunul plac după care se făceau recrutările sub Napoleon, autorul spune la un moment dat: „On en était venu à ce point de mépris pour la vie des hommes, d'appeler les conscrits la matière première et la chair à canonu (S-a ajuns la un asemenea grad de dispreţ pentru viaţa oamenilor, încât recruţii erau numiţi materie primă şi carne de tun.
      După primul război mondial, Romain Rolland actualizase expresia: carne de mitralieră. „Guvernământul Republicii îi reclamase cei doi fii, pentru a hrăni cu carnea lor mitralierele duşmanului” (Mère et fils).

      E începutul unui vers dintr-o odă a lui Horaţiu (Ode I, II, 8)

      Poetul, amintind lui Leuconoe că viaţa e scurtă, îi spune: „Nu ţi-e îngăduit, o, Leuconoe, să cunoşti capătul rânduit de zei zilelor mele şi ale tale... Stând de vorbă, timpul a şi trecut. Bucură-te de ziua de azi, şi nu te încrede în cea de mâine” (cu înţelesul de a nu lăsa pe a doua zi, de a nu amâna).
      Cuvintele carpe diem au primit o mare răspândire, constituind un îndemn de a culege roadele şi mai ales bucuriile zilei de azi (de altfel verbul carpere înseamnă a culege).

Versul 50 din Egloge (IX) de Vergiliu

      Omul nu trebuie să se gândească numai la dânsul, ci şi la urmaşi: nu numai la clipa de faţă, ci şi la ziua de mâine.

      Semnificaţia acestor cuvinte este: „a da mână liberă”. La început a fost o expresie  referitoare la dueluri:  offrir la carte blanche însemna a provoca la duel. Apoi, ea s-a răspândit o dată cu obiceiul iscălirii în alb a unor hârtii, pe care semnatarul îţi dădea libertatea să completezi orice. Când acorzi o asemenea permisiune, se spune că dai persoanei respective „carte blanche”.

      Expresia vine din Biblie, şi anume din Apocalipsa, unde, în viziunea lui, Ioan teologul pomeneşte de o carte cu şapte peceţi. Se spune că nimeni nu era vrednic să desfacă peceţile şi să citească cartea. De aici, când e vorba de lucruri misterioase, de neînţeles, se zice că avem de-a face cu o carte cu şapte peceţi.

      În Anglia s-a încetăţenit procedeul   ca rapoartele parlamentare şi documentele oficiale să fie tipărite în volume în folio şi învelite în coperte de culoare albastră. Obiceiul a fost adoptat şi de alte ţări. Astfel, mult timp, culoarea oficială a acestor colecţii de documente a fost roşie în Spania, verde în Italia, galbenă în Franţa, albă în Germania şi Portugalia.
      Practica se mai păstrează şi astăzi, cu diferenţa că aceeaşi culoare a încetat să mai fie monopolul unui singur stat.

      E un nume pe care îl întâlnim destul de   des în presă şi în literatură, spre a desemna persoanele care prezic nenorociri, dar ale căror prevestiri nu sunt crezute şi ale căror sfaturi nu sunt urmate. Această antonomază îşi are izvorul în mitologie. Casandra a fost fiica regelui Priam, al Troiei, şi a Hecubei. Ea obţinuse harul profeţiei de la Apollon în schimbul făgăduinţei că-i va acorda favorurile.
      Dar, după ce Casandra şi-a însuşit secretul prorocirii, nu şi-a mai respectat cuvântul şi atunci Apollon s-a răzbunat, lăsându-i darul cu care o înzestrase, dar lipsind-o de puterea de convingere, şi astfel nimeni nu dădea crezare prezicerilor ei.

      Formulă prin care se defineşte un motiv sau un act invocat de un stat sau  de un grup de state pentru dezlănţuirea unui război. Dar, în afară de înţelesul ei juridic, expresia mai e folosită (cu oarecare nuanţă de ironie), spre a desemna un conflict între două persoane, între două familii etc.

      S-ar putea spune într-adevăr că originea acestei expresii se pierde în noaptea timpurilor. Dicţionarul Cuvinte înaripate de Buchmann menţionează că ea s-ar trage din predica unuia dintre părinţii bisericii latine, Sfântul Augustin (354–430), care a folosit imaginea „castele clădite în aer, fără temelie” (Subtraclo fundamento in aere aedificare).
      Mai târziu, probabil în perioada expansiunii coloniale, când Spania devenise o putere cunoscută în lume, a început să circule expresia „castele în Spania”. Ea se referea la visătorii din alte ţări, care plănuiau să-şi făurească palate tocmai în îndepărtata Spanie, la fel cum s-ar putea spune astăzi, când suntem de-abia la primul contact cu luna, că unii au şi început să-şi ridice ... castele în lună! O dovadă în sprijinul acestei explicaţii, o aduc francezii, care folosesc în acelaşi sens expresia „castele în Asia”, deci tot ceva îndepărtat şi iluzoriu.
      Expresia „castele în Spania” s-a popularizat mult, datorită unei comedii de mare succes, purtând acest titlu, şi care, reprezentată la Paris în februarie 1789 (anul revoluţiei franceze), a ţinut afişul timp de 50 ani în şir.

      Această maximă este creaţia poetului francez J. Santeul care a trăit în secolul al XVII-lea, dar a scris în limba latină. Când renumitul actor italian Domenico i-a comandat o inscripţie pentru pânza teatrului său, Santeul i-a compus epigraful: Castigat ridendo mores.
      şi aceste trei cuvinte, care au devenit deviza comediei, şi-au câştigat o popularitate rapidă şi universală. Ele arată că obiceiurile proaste pot fi combătute bine prin ironie, satiră, umor.

      Eroi din mitologia greacă, cunoscuţi şi sub numele de Dioscuri (copiii lui Zeus). Legenda spune că Zeus, îndrăgostit de frumoasă Leda, s-a prefăcut în lebădă, spre a o seduce. Leda a zămislit două ouă: unul, de la bărbatul ei Tyndareus, regele Spartei, a dat viaţă lui Castor şi Cemnestrei – celălalt, de la Zeus, i-a născut pe Elena şi Polux. Cei doi fraţi gemeni Castor şi Polux, unul muritor iar celălalt înzestrat cu darul nemuririi datorită părintelui său divin, s-au iubit nespus. Nedespărţiţi în toate acţiunile lor, ei au devenit simbolul frăţiei şi al vitejiei.
      Castor fiind răpus într-o luptă, Polux rugă pe Zeus tatăl său, să-l lase să moară împreună cu fratele iubit. Stăpânul zeilor îi propuse: ori să trăiască mai departe singur şi veşnic tânăr, ori împreună cu fratele geamăn, o zi în Infern şi altă zi în Olimp. Polux acceptă de îndată ultima propunere, spre a nu se despărţi de Castor nici după moarte. Astfel ei simbolizează frăţia ideală, prietenia desăvârşită.
      Legenda lui Castor şi Polux a fost o bogată sursă de inspiraţie pentru creatorii de artă.

      Dobrogeanu Gherea spunea despre Caragiale că prin personajele sale a făcut concurenţă Oficiului Stării Civile. Într-adevăr, ele au căpătat identitate şi numele lor a început să circule în vorbirea curentă, ca de pildă: Domnul Goe (copilul răzgâiat), Caracudi (gazetarul de modă veche), Chicoş Rostogan (pedagogul înapoiat şi ridicol), Pristanda (subalternul slugarnic şi incorect) etc. Din aceeaşi familie tipologică face parte şi Nae Caţavencu, unul dintre personajele principale ale comediei O scrisoare pierdută, tipul politicianului burghez demagog şi corupt.
      Caragiale n-a creat, desigur, acest nume la întâmplare. Caţavencu vine de la cuvântul caţă, adică persoană căreia îi merge gura ca o morişcă. Despre un asemenea politician se spune adesea : „e un veritabil Caţavencu”.

      Lucius Sergius Catilina (109–61 î.Hr.) a fost un patrician roman care a pus la cale o conjuraţie împotriva Republicii. Demascat de Cicero, consul în acea vreme, el a fugit din Roma şi, înjghebând o armată de partizani, a fost învins şi a murit în lupta de la Pistoria.
      Catilina a rămas în istorie ca prototipul conspiratorului, şi numele lui serveşte spre a desemna un impostor ambiţios care urmăreşte mărire şi avere, chiar pe ruinele patriei. Desfăşurarea acestei  conjuraţii, povestită de istoricul latin Salustiu, a inspirat tragediile scrise de Ben Jonson în Anglia (1611) şi de Crebillon în Franţa (1748), ambele purtând titlul de Catilina. „Catilinarele” sunt cele patru cuvântări celebre pe care Cicero, pe atunci consul, le-a ţinut împotriva celui ce urzise complotul contra republicii.
      Lărgindu-şi sfera noţiunii, „catilinara” înseamnă astăzi orice discurs fulminant şi demascator.

      Marcus Porcius Cato (234–149 î.Hr.), scriitor şi om de stat roman, a dus o viaţă simplă, lucra pământul alături de sclavii lui, împărţea cu ei pâinea neagră; iar ca cenzor şi consul a desfăşurat în arena publică o luptă acerbă împotriva moravurilor corupte.
      Istoria vieţii sale a făcut ca numele Cato să devină sinonim cu un om înţelept şi patriot, foarte dur faţă de cei corupţi sau vicioşi. I se spunea şi „Cato cel Bătrân”, pentru a-l deosebi de Cato din Utica. (Vezi: Delenda Carthago).

      Este „titlul” pe care îl dă Cervantes faimosului său erou Don Quijote, pe care îl descrie având o faţă lungă, slabă şi galbenă.
      Astăzi, cei care l-au citit şi de multe ori chiar şi cei care nu l-au citit pe Cervantes, aplică în zeflemea acest „titlu” oamenilor pe care îi văd morocănoşi, trişti sau veşnic înnoraţi.

      În Italia s-a introdus în secolul al XVI-lea obiceiul ca în lumea nobilă, femeia să fie însoţită chiar de a doua zi după nuntă, de un bărbat (ales de soţ), care, de dimineaţă până seara, trebuia s-o urmărească, s-o păzească şi s-o servească. Poporul îi zicea „Cicisbeo” (fr. sigisbee) acestui cavaler. Trei secole le-au trebuit nobililor soţi italieni ca să-şi dea seama că se pun ei înşişi într-o postură ridicolă. şi obiceiul a dispărut.
      Astăzi, termenul de „cavaler servant” a rămas şi este folosit ironic la adresa unui bărbat care e mereu în compania unei femei, gata oricând să-i îndeplinească toate serviciile şi comisioanele.

      Sunt   primele două cuvinte din formula latină, cu care, în momente grele, senatul roman îi învestea pe consuli cu puteri dictatoriale. Formula sună în întregime aşa: Caveant consules ne quid detrimenti respublica căpiat (să vegheze consulii ca nici un prejudiciu să nu fie adus republicii).
      Literatura, publicistica, vorbirea curentă n-au reţinut decât primele două cuvinte care sunt întrebuinţate la modul grav şi serios, ca un semnal de alarmă, dar uneori sunt folosite şi în glumă, spre a trezi atenţia cuiva.

      Erau cuvintele pe care un sclav, plasat anume în spatele învingătorului condus pe vremuri în triumf la Roma, le striga la urechea sărbătoritului pe tot parcursul lungului cortegiu în cadrul căruia, pe un car, era purtat spre Capitoliu. Aşadar: un avertisment împotriva înfumurării. Cuvintele au rămas cu acest sens până la noi.

      Primul vers din Elogiul pe care Cicero şi l-a închinat lui însuşi, în amintirea consulatului său şi a activităţii publice pentru care a fost proclamat „Părinte al Patriei”. De obicei se citează numai primul emistih: cedant arma togae, prin care se cere unei conduceri miare (armele) să lase locul administraţiei civile (toga).
      Prin extensiune, e un îndemn spre a renunţa la spadă, la conflicte, la violenţă şi a prefera uneltele creaţiei paşnice.

      Aceste două cuvinte ar putea fi deviza slugarnicilor, dar în acelaşi timp şi acul cu care să-i împungem. Autorul lor este renumitul epigramist roman Marţial şi sunt notate în Spectaculorum liber (Cartea spectacolelor), în care el comentează jocurile şi reprezentaţiile organizate sub domnia împăratului Titus.
      Prin extensiune, se aplică faptelor netemeinice, ideilor şubrede, sentimentelor efemere, care trec şi se spulberă aidoma valurilor mării.

      Este denumirea sub care sunt cunoscuţi în istorie şapte filozofi şi oameni de stat ai Greciei antice (secolul al VI-lea î.Hr.): Bias din Priene, Chilon din Lacedemona (Sparta), Cleobul din Lindos, Periandru din Corint, Pittacus din Mitilene, Solon din Atena şi Thales din Milet. De ce numărul înţelepţilor a fost statornicit la 7 ? Fiindcă 7 era o cifră „plăcută zeilor” şi se bucura în antichitate de o deosebită trecere (vezi Numero dens impari gaudet).
      Istoricul Plutarh relatează însă că la grupul acestor înţelepţi au fost adăugaţi şi alţii, ca: Anacharsis – scitul, Epimenide – cretanul etc., aşa încât numărul lor ajunsese la 10 şi chiar la 16. Tot Plutarh, în Ospăţul celor şapte înţelepţi, istoriseşte despre ei tot felul de anecdote şi le atribuie câte o cugetare, adoptată ca deviză a vieţii. De pildă, maxima lui Solon era: În toate, să ai în vedere sfârşitul; a lui Thales: Cunoaşte-te pe tine însuţi, a lui Bias: Port totul cu mine; a lui Cleobul: Să ai o măsură în toate ş.a.m.d. Cuvântul lor era ascultat, sfaturile erau urmate. De aceea, la vremea lor şi mult timp mai târziu, expresia „cei şapte înţelepţi” însemna o culme a gândirii, un superlativ al chibzuinţei.

      Expresia „cele şapte minuni ale lumii”  înglobează cele şapte monumente celebre ale antichităţii, culmi la care ajunseseră ştiinţa, tehnica şi mai ales arhitectura orientală şi greco-romană.
      Iată-le în ordinea cronologică a construirii lor: 1) Piramida cea mare de la Gizeh, 2) Grădinile suspendate din Babilon (sau, ale Semiramidei), 3) Templul Artemisei din Efes, 4) Mausoleul din Halicarnas, 5) Statuia lui Zeus din Olimpia, 6) Farul din Alexandria şi 7) Colosul din Rodos.
      Aceste monumente au fost denumite „minuni”, nu în sens de „miracol” mistic, de fenomen supranatural, ci în accepţiunea de realizări excepţionale, care depăşeau tot ceea ce se construise până atunci.

      Păcatele, în faţa Bisericii, sunt multe. De aceea în unele limbi se precizează: cele 7 păcate mortale sau capitale, adică acelea care, din vechi timpuri, au fost decretate de teologi ca fiind sursa tuturor crimelor şi nelegiuirilor: 1) trufia , 2) invidia, 3) avariţia, 4) desfrâul, 5) lăcomia, 6) mânia şi 7) lenea.
      Când cineva mai descoperă unul, tot atât de grav sau prezentat ca atare, îl numeşte al optulea păcat care a devenit şi el o expresie.

      Legenda „Cenuşăresei” a fost popularizată de scriitorul francez Charles Perrault, în secolul al XVIII-lea, sub titlul Cendrillon, iar în veacul următor, de către povestitorii germani fraţii Grimm, sub numele de Aschenbrödel, care are acelaşi înţeles. Dar legenda aceasta, atât de cunoscută astăzi pretutindeni, este mult mai veche. „Cenuşăreasa” s-a „născut” în Grecia şi a apărut pentru prima oară într-o culegere de Poveşti ţelurile, făcută de Elianos Sofistul, care a trăit pe la mijlocul veacului al doilea al erei noastre.
      Indiferent însă de nume, de meridian şi de secol, „Cenuşăreasa” a fost şi a rămas fata persecutată de mama şi de surorile ei vitrege, ţinută în straie murdare la bucătărie, lângă vatra cu cenuşă şi obligată să îndeplinească treburi trudnice. După chipul şi asemănarea acestei eroine din basme, Cenuşăreasa a ajuns să reprezinte, la figurat, o persoană oropsită, sau o valoare care-i neglijată şi lăsată în uitare, în paragină.

      Numele „Cerber” l-a purtat câinele cu trei capete, care „speria cu lătrătura sa ... sufletele morţilor care erau în iad”. Destinat, după mitologia greacă, să păzească porţile împărăţiei lui Pluto, era „fiara crudă şi ciudată, care latră câineşte, trei guri căscând deodată”, cum îl descrie Dante în Infernul (cânt. VI, vers l3–l5). şi întrucât nimeni n-a reuşit să scape din Infern, e clar că paznic mai neîmblânzit şi mai vigilent ca legendarul Cerber n-a existat.
      De aceea numele de Cerber e atribuit portarilor, păzitorilor duri, inflexibili, care nu te lasă să te apropii, de ceea ce au ei în supraveghere.

      Pe vremuri, în Franţa diversele profesiuni îşi alegeau un şef, căruia i se spunea „rege”. Aveau şi cerşetorii un „rege” care, în glumă, fusese botezat Pétaud (probabil de la latinescul peto, care înseamnă „implor”, deci „cerşesc”). şi, fiindcă e lesne de închipuit că un asemenea „rege” nu-şi putea conduce „curtea” şi nici stăpâni „supuşii”, s-a născut cu timpul expresia de mai sus, spre a desemna o societate dezorganizată, un oraş fără administraţie şi, în general, un loc unde fiecare face ce vrea, unde domneşte cea mai deplină dezordine.
      Despre o familie, unde taţi comandă şi nimeni nu ascultă, se poate spune iarăşi: „c'est la cour du roi Pétaud!” sau, cum spunem noi : ţara sau satul lui Cremenel.

      Vorbe atribuite lui Napoleon. Cercetătorii au stabilit  însă că Bonaparte n-a făcut decât să parafrazeze şi să acorde împărăteasca-i autoritate unor cuvinte mai vechi spuse de istoricul latin Quintius Curtius Rufus care, în lucrarea sa Istoria lui Alexandru, susţine că banul este nervus belii (nervul războiului), în sensul de pilonul care-l susţine, forţa motrice.
      Astfel a fost restituită adevăratului stăpân şi această... anexiune (literară) a lui Napoleon!
      Aceleaşi cuvinte au mai fost atribuite şi mareşalului Trivulzio (l448–l5l8). Întrebat de Ludovic al XII-lea ce arme şi ce alimente sunt necesare pentru cucerirea ducatului Milano, el ar fi răspuns: „Tre cose, Sire, ci bisognano preparare: danari, danari e poi danari” (Trei lucruri, Sire, trebuie pregătite: bani, bani şi iarăşi bani).

      Această expresie, care a găsit ecou mai ales prin  originala împerechere a două noţiuni antinomice, este atribuită cinicului diplomat francez Talleyrand (vezi On ne prête qu'aux riches). El ar fi spus-o atunci când, întors de pe insula Elba, Napoleon a mai făcut o ultimă încercare desperată de a reaprinde steaua apusă a gloriei. Dar criticul francez Sainte-Beuve, în Portraits de femmes (madame de Staël), pretinde că aceste cuvinte ar fi fost rostite în saloanele Parisului încă după dezastrul campaniei napoleoniene din Rusia (l8l2), deci cu vreo doi ani înainte.
      Alţi cercetători au găsit expresia (e drept că sub o formă mai complicată) la o dată mult anterioară, şi anume la Shakespeare, în prologul la Visul unei nopţi de vară. Ea e folosită spre a indica o fază când finalul unei acţiuni, al unei întreprinderi, al unei căsnicii, iubiri, prietenii etc. începe a se întrezări clar.

      Frază celebră, rostită de Fouché, ministrul poliţiei sub Napoleon, când a aflat de executarea ducelui d'Enghien, acuzat pe nedrept de complot împotriva lui Bonaparte (anul 1804). Această nedreptate era mai mult decât o crimă, deoarece compromitea un regim şi prevestea consecinţe politice grave. şi fraza e folosită tocmai în asemenea circumstanţe, când asasinarea unui om politic poate avea ca repercusiune serioase zguduiri interne.
      Acesta-i înţelesul expresiei: „E mai mult decât o crimă, e o greşeală” adică, un act necugetat care poate duce mai târziu la crime şi dezastre mai multe şi mai mari. Paradoxul expresiei a asigurat în bună parte succesul ei.

      Două versuri, de o ascuţită ironie, dintr-un cântec popular francez La ménagerie. Conţinutul lor satiric, la adresa asupritorilor miraţi că asupriţii nu suportă exploatarea, a transformat aceste versuri într-o expresie foarte răspândită. Iată-le în traducere:

  Ce animal rău, plin de draci:
Se apără, când îl ataci !
 

 

      În arhitectură se numeşte cheia de boltă piatra din creştetul unei bolţi sau al unei arcade, care susţine poziţia întregii construcţii. De aici, la figurat, expresia „cheia de boltă” înseamnă piatră de temelie, punctul capital, nodul unei probleme sau afaceri, pe care se sprijină tot restul.
      Poetul şi dramaturgul german Friedrich Schiller considera că dreptatea e cheia de boltă a edificiului universal.

      Se traduce literal prin: „Căutaţi femeia”, iar literar şi liber: „Aici trebuie să fie o femeie la mijloc !”, dar de obicei nu se traduce, expresia fiind mai totdeauna citată în franţuzeşte). Ea a fost pusă în circulaţie şi a intrat în vorbire datorită romanului (dramatizat în 1864) al lui Alexandre Dumas-tatăl: Les mohicains de Paris (Mohicanii Parisului).
      Atât în roman cât şi în piesă, apărea un funcţionar de poliţie, copie fidelă a locotenentului Sartine care a trăit la Paris în secolul al XVIII-lea şi care, în toate ocaziile, spunea: Cherchez la femme ! Pentru acest ofiţer de poliţie, cheia oricărui mister, a oricărei crime greu de dezlegat, a oricărei afaceri senzaţionale, era... femeia! Această părere este însă mult mai veche. În urmă cu două mii de ani, satiricul latin Iuvenal spunea în Satira a VI-a: Nulla fere causa est, in qua non femina em moverit, adică: „Nu există litigiu, a cărui cauză să nu fie o femeie”.

      Cuvintele  acestea, care au câştigat o mare popularitate graţie unui cântec, sunt de fapt de mult celebre. Ele se găsesc în prima piesă, având ca erou pe vestitul Faust (Dr. Faustus), scrisă de unul dintre cei mai de seamă dramaturgi englezi, Marlowe. Cuvintele apar chiar în italieneşte în textul englez şi rezumă un fel de doctrină fatalistă: ce-o fi, o fi !

      Poreclă dată vestitului căpitan francez Bayard (1476-1524). Pe lângă faptele de arme care l-au acoperit de glorie (bunăoară, în lupta de la Carigliano a apărat singur un pod împotriva a două sute de ostaşi spanioli), lealitatea şi generozitatea lui, devenite proverbiale, i-au atras admiraţia chiar şi a duşmanilor (refuza daruri, se împotrivea brutalităţii şi răzbunărilor, apăra pe bătrâni şi copii, salva onoarea femeilor...).
      De atunci, unui om care întruneşte virtuţi rare i se aplică denumirea dată căpitanului Bayard de „cavaler fără teamă şi fără prihană”.

      Ea a căpătat o largă popularitate pe continentul nostru în secolul trecut, datorită unei opere bufe cu acelaşi titlu, care s-a jucat cu mare succes între anii 1837 şi 1850 în toate teatrele din Italia şi pe multe scene din alte ţări. Autorul ei este azi aproape necunoscut (Ludovico Ricci), dar zicala e cunoscută şi des întrebuinţată ca îndemn de a stărui în muncă, în creaţie, în virtute.

      Tantal, regele legendar al Lidiei, furând nectarul şi ambrozia zeilor spre a le dărui muritorilor, a fost condamnat de Zeus la o foame şi o sete nesfârşite. în infern, Tantal nu reuşea să soarbă o picătură din apa ce-i trecea pe la buze, nici să guste vreun fruct din pomii ale căror ramuri se ridicau în văzduh când mâna lui încerca să le atingă.
      De aceea expresia „chinurile lui Tantal” se aplică unei persoane care nu se poate bucura de bunurile sale, sau care îşi vede mereu spulberate dorinţele tocmai în clipa când erau mai aproape de realizare.

      Când delegaţii s-au dus la Lucius Quintius Cincinnatus (sec.V î.Hr.) să-i înmâneze însemnele demnităţii de consul roman, l-au găsit cu plugul pe ogor. După ce fusese consul şi dictator şi salvase republica, a demisionat şi s-a întors la coarnele plugului. La 80 de ani, modest şi retras, încă mai lucra la câmp, când a fost numit din nou dictator.
      Plugul lui Cincinnatus” a devenit astfel o expresie a modestiei, un simbol al sobrietăţii, iar numele lui semnifică o austeră simplitate, sau o retragere demnă la ţară, după o carieră triumfală în viaţa publică. George Washington, primul preşedinte al Statelor Unite, a fost supranumit „Cincinnatus al americanilor”.

      Formula aceasta datează din epoca antică, mai  exact: din vremea când imperiul roman era cel mai puternic şi cel mai întins din lume. Calitatea de cetăţean conferea drepturi foarte importante. Parcă tot imperiul era în spatele acestui titlu şi când ziceai «Civis Romanus» sum”, parcă” opuneai o pavăză la orice atac sau atingere a libertăţii şi demnităţii.
      Cicero, în pledoariile împotriva lui Verres, se referă la grandoarea şi decăderea acestui titlu: „Cuvântul şi rugăciunea de cruţare din alte vremuri: «Civis sum romanus» (sunt cetăţean roman), care pentru mulţi în cele mai depărtate ţări ale pământului, la popoarele cele mai barbare, a fost un ajutor şi un mijloc de scăpare, cuvântul acesta acum nu le mai servea... (Verrine, V, 57).
      În zilele noastre, formula se întrebuinţează în sens larg spre a spune: am o calitate (sau un titlu, sau un merit) pentru care îmi datoraţi respect şi vă impune să nu vă atingeţi de mine !

      Este traducerea din ebraică a lui şiraşirim, titlul uneia dintre cărţile care compun Vechiul Testament. Autorul ei a rămas anonim, dar legenda o atribuie regelui Solomon.
      Prin vechimea textului, prin frumuseţea poetică, „Cântarea cântărilor” a devenit un termen superlativ, spre a califica o operă excepţională, o culme a creaţiei.

      Se spune că înainte de moarte, în loc să geamă, să ţipe, lebăda ... cântă. Platon confirmă această credinţă a vechilor greci. în pragul sfârşitului, lebedele cântau fericite, pentru că se duceau la Apollon! Acelaşi amănunt e consemnat şi în una din fabulele lui Esop (secolul VI î.Hr.), iar în Agamemnon (o tragedie a lui Eschil), Cemnestra, pomenind de cuvintele nobile rostite de Casandra înainte de moarte, o compară cu lebăda.
      Expresia poate fi extinsă şi la alte domenii.

      Sirenele, personaje mitologice, erau reprezentate sub forma unor făpturi fantastice cu capul şi bustul de femeie sau a unor femei cu picioare şi aripi de pasăre. Mai târziu iconografia le-a adăugat şi o coadă de peşte. Ele îşi aveau, sediul între insula Capri şi coasta meridională a Italiei. Vocea lor fermecătoare atrăgea pe navigatori în regiunea periculoasă de la intrarea în strâmtoarea Siciliei, unde, lovindu-se de stânci, cădeau pradă sirenelor. „Auzite de toţi dar nevăzute de nimeni” – cum spun italienii în ironie – aceste fabuloase cântăreţe ale mării au fost popularizate îndeosebi de legenda Argonauţilor şi de Odiseea (12, 1–200), care povesteşte că Ulise a cerut să fie legat de corabie, când a trecut prin apropierea ispitei fatale.
      Sirenele reprezintă laolaltă atracţia şi pericolul mării, iar expresiile cântec de sirenă sau glas de sirenă semnifică un mijloc de seducţie pe cât de puternic pe atât de primejdios.

Homer, Iliada (cântul IX, vers. 385)

      Viteazul Ahile, primind solia trimisă de Agamemnon, respinge propunerile de împăcare: „Chiar de mi-ar da bogăţii cât este nisipul şi colbul, / Nu va putea să-mi înduplece inima Atrid Agamemnon”.
      Expresia lui Homer: „Cât nisipul mării” s-a introdus mai în toate limbile, spre a desemna o multitudine, un număr mare, o cantitate imensă.

      Sunt cuvintele cu care începe ultimul vers al unui poem pastoral al lui Vergiliu (Egloge, III –111). Versul, în întregimea lui, sună astfel: Claudite iam rivos, pueri; sat prata biberunt („Închideţi – adică stăviliţi – râurile, copii; câmpiile au băut de ajuns!”).
      Dar în vorbire sau în scris, ca expresie, se citează numai primele trei cuvinte, în sensul de: „Ajunge! Gata! Să terminăm!”, şi se folosesc spre a cere să se pună capăt unei prea lungi discuţii, polemici, campanii, sau unui şir nesfârşit de citate, de extrase etc.

      Cocorii lui Ibyeos duc pe aripile lor o poveste frumoasă ce le-a făcut cuib trainic în rândul expresiilor celebre. 
      Surprins la drumul mare de o bandă de ucigaşi, poetul grec Ibyeos (secolul al VI-lea î.Hr.) a fost omorât şi jefuit. Înainte de a-şi da sufletul, poetul a ridicat ochii la cer şi, zărind un cârd de cocori, i-a conjurat să-l răzbune. Câtva timp după crimă, ucigaşii aflându-se la teatrul din Corint (teatrele din Grecia antică erau sub cerul liber) au văzut deodată nişte cocori care zburau deasupra capetelor spectatorilor. În bătaie de joc, unul dintre ei a zis: „Uite martorii lui Ibycos, au venit să-l răzbune !” Asasinatul ajunsese între timp la urechile corintienilor, aşa că aceste cuvinte au dat de bănuit. Ucigaşii au fost astfel prinşi, judecaţi şi condamnaţi la moarte.
      Și a rămas o vorbă: cocorii lui Ibycos, spre a pomeni de nişte martori sau probe, care apar pe neaşteptate.

      E emblema naţională a Franţei revoluţionare. De multe ori, vorbindu-se despre Franţa, i se spune „Cocoşul galic”. Această emblemă are o dublă explicaţie:
      1) Romanii îi numeau gali pe locuitorii Franţei de azi şi se pare că le-au dat acest nume, fiindcă mulţi dintre ei purtau moţuri roşcate. Aceste moţuri le-au evocat crestele cocoşilor, iar în latineşte gallus înseamnă cocoş.
      2) După revoluţia de la 1789, în căutarea unei embleme pentru baterea monedelor noi (care să înlocuiască „ludovicii”), juriul, instituit pentru concurs, a recomandat un cocoş, gândindu-se la deşteptare, la vigilenţă, la trezirea conştiinţelor. Poporul însă, când a văzut „cocoşul” pe monedele de 20 de franci, a făcut legătură cu vechii gali. Cocoşul a fost decretat emblemă naţională. Mai târziu, Napoleon a desfiinţat acest simbol. Dar cocoşul a revenit o dată cu revoluţia de la 1830, începând să fie aplicat şi pe drapele. Sub a Treia Republică (1871) a căpătat o mai mare răspândire (pe monede în special) şi a devenit alegoria Franţei, reprezentată în grafică prin „cocoşul galic” (sau prin semănătoarea Marianna).

      Pădurea, sau – mai obişnuit – codrul  Vlăsiei se întindea, acum mai bine de o sută de ani, la nordul Bucureştiului, cuprinzând de la Ciorogârla la Cernica, partea de jos a plăşii Snagov şi partea de vest a plăşii Mostiştea. A te avânta prin pădure era pe atunci un act de mare curaj, căci tâlhăriile la drumul mare se ţineau lanţ, mai ales în epoca domnilor fanarioţi. Din acea vreme a rămas vorba „ca-n codrul Vlăsiei”, aplicată mai târziu îndeosebi politicienilor burghezi, care, jefuind bugetele intrate pe mâna lor, se comportau cu finanţele ţării aidoma tâlharilor ce-şi despuiau victimele în pădurea de odinioară.
      Prin extensiune, înseamnă un loc fără control, unde domnesc jaful şi frauda.

      Autorul acestei vestite axiome este filozoful francez Bené Descartes. Ea apare în latineşte, deoarece, pe vremea aceea, savanţii îşi scriau lucrările în limba latină. Însuşi Descartes îşi latinizase numele semnând Cartesius (prin termenul „cartezianism” se înţelege sistemul filozofic al lui Descartes).
      În lucrarea sa, intitulată Discurs asupra metodei (1637), el combate supunerea oarbă în faţa „autorităţilor spirituale” şi îşi clădeşte sistemul filozofic pe raţiune, pornind de la adevărul rezumat în adagiul: Dubito, ergo cogito (Mă îndoiesc, deci cuget), Cogito, ergo sum (Cuget, deci exist). În Principia philosophiae (I, 7), lucrare publicată în limba latină anul 1644, expune din nou acest principiu de bază al doctrinei sale. El nu admite existenţa unui adevăr decât atunci când examenul raţiunii îl recunoaşte ca evident. Descartes așează raţiunea la temelia întregii vieţi spirituale.
      Formula celebră a fost de atunci de multe ori parodiată.

      Fantezia poporului, între atâtea   alte personaje legendare, a creat-o şi pe baba Dochia. Povestea spune că pe la sfârşitul lui Faur, baba a plecat cu oiţele la munte. Un flăcău, anume Martie, a încercat s-o oprească, vestind-o că mai bântuie iarna. Dar baba Dochia i-a răspuns că nu se teme, fiindcă poartă nouă cojoace. Atunci Martie i-a cerut lui Faur să-i împrumute câteva zile şi, pornind ploi amestecate cu ninsoare, a si-o pe Dochia să lepede în fiecare zi alt cojoc muiat de apă. La urmă, rămasă fără cojoc, a îngheţat pe vârful unui munte, unde se vede o piatră mare cu 9 pietre mai mici alături (reprezentându-i pe cei 9 feciori ai săi). E stânca ce poartă numele Dochia de pe Ceahlău. De atunci, primele nouă zile din luna martie se numesc „zilele babei”, când, după legenda poporului, Dochia își scutură cojoacele şi timpul e mereu schimbător.

      E o aluzie la coloana de foc sau de fum, despre care Biblia povesteşte că mergea înainte, călăuzind pe evrei prin deşert, în drum spre „pământul făgăduinţei”.
      Literatura (mai ales poezia) a transformat această coloană într-o imagine, fie pentru a compara cu ea flacăra interioară care îndrumă pe om, printre vicisitudinile vieţii, spre un ţel înalt, fie – aşa cum o foloseşte Lamartine – spre a spune că, aidoma acestei coloane, idealul de libertate conduce popoarele către pământul făgăduinţei, ce-l râvnesc.

      Cei vechi credeau că lumea se   termină la Gibraltar. Și pentru că legenda atribuia lui Hercule performanţa de a fi atins capătul lumii, cele două promontorii (cel african şi cel european) care străjuiesc intrarea în strâmtoarea Gibraltar, au fost botezate de romani „coloanele lui Hercule”. Ele au devenit cu vremea proverbiale şi sinonime, la figurat, cu limita extremă, dincolo de care nu se mai poate concepe nimic.

      În cartea profetului Daniel (din Biblie) se povesteşte că regele Nabucodonosor al  Babilonului a visat odată un asemenea colos. Chemând pe prorocul Daniel să-i tălmăcească visul, acesta i-a spus (prevestindu-i astfel prăbuşirea) că uriaşul cu „picioare de lut” înseamnă o împărăţie mare „fără temeinicie”, căci o piatră aruncată în picioarele colosului îl poate răsturna cu uşurinţă.

      Rege al Lydiei (ţară în Asia  Mică), Cresus a trăit cam între anii 591 – 546 î.Hr. Stăpânind o regiune cu nisipuri aurifere, era considerat cel mai bogat om al antichităţii. Reputaţia aceasta a fost confirmată de către istoricul grec Herodot (Istorii, cartea 1) şi astfel Cresus a devenit simbolul bogăţiei. La propriu, se spune despre un om foarte bogat: „are averile lui Cresus”. Dar expresia e folosită şi la figurat.

      Cuvintele  provin din Evanghelie (Luca, XIV, 23), dar sunt citate în latineşte, deoarece îşi datoresc trista lor celebritate bisericii catolice care le-a folosit în limba latină. De-a lungul vremilor, pe aceste două cuvinte dintr-o parabolă s-au întemeiat multe persecuţii religioase ca şi multe încercări de a-i constrânge pe cei de altă credinţă să treacă la catolicism.
      Laicii însă întrebuinţează expresia atunci când consideră că trebuie folosite şi forţa, constrângerea, violenţa, pentru a sili pe cineva să facă un lucru care este socotit spre binele lui. De pildă, un ministru belgian a susţinut pe vremuri că părinţii ar trebui amendaţi şi pedepsiţi cu închisoare, dacă nu-şi trimit copiii la şcoală, la care un deputat i-a răspuns că într-adevăr e nevoie de acest compelle intrare.

(lat. „Concordia măreşte valoarea lucrurilor mici, discordia năruie şi valoarea celor mari)

      La romani Concordia – fiica lui Iupiter şi a zeiţei Themis – era zeiţa bunei înţelegeri, simbolic reprezentată prin două mâini care se strâng.
      Citatul latin e extras din Viaţa lui Iugurtha (10, 6), o lucrare a istoricului latin Sallustius. şi dacă cuvintele lui se cer traduse, spre a fi înţelese, tâlcul lor nu mai are nevoie de tălmaci, spre a fi folosit.

      Aici se subânţelege: „fără de care nu se poate admite”, sau „nu se poate face”, sau „nu se poate concepe” etc.
      Tocmai fiindcă această formulă lapidară şi foarte expresivă se poate aplica în foarte diverse împrejurări (şi într-adevăr, e des întâlnită), ea e întotdeauna întrebuinţată în latineşte în toate limbile, traducându-se numai cuvântul conditio, adică se spune: condiţie sine qua non.

      Cugetare a lui Cicero (De finibus, V, 25).
      A devenit proverb în multe limbi.

      Versiunea latină a ultimelor cuvinte pe care le-ar fi rostit Iisus  Hristos, când a fost  răstignit pe cruce, – după cum relatează Evanghelia lui Ioan (XIX, 30).
      Grecii vechi spuneau: Tetélestai !
      Expresia marchează un final dureros, un deznodământ tragic.

      Este principiul medicinii clasice, denumită alopatie (afecţiune contrarie), deoarece combate o suferinţă prin contrariul ei, bunăoară, răceala prin căldură, şi invers. Acest sistem terapeutic este cu totul opus medicinii homeopatice, care a adoptat deviza: Similia similibus curantur (cele asemănătoare se vindecă tot prin cele asemănătoare).
      Creată de doctorul german Samuel Hahnemann, homeopatia  (afecţiune asemănătoare) a fost denumită astfel, fiindcă combate o boală prin agenţii care o provoacă (leacuri fabricate din microbii maladiei).
      Similia similibus se găseşte în graiul nostru un echivalent foarte plastic: „Cui pe cui se scoate”.

      Nu se traduce de obicei  această expresie care a ajuns să însemne o persoană de seamă, sau un specialist foarte fin. Explicaţia: înaltele decoraţii erau însoţite de un cordon care se purta în jurul gâtului, ori de-a curmezişul pieptului. Dar mai râvnit decât toate era Cordonul albastru, care putea să reprezinte Ordinul francez al Cavalerilor Sfântului Duh, ori Ordinul englezesc al Jartierei, ori Ordinul Sfântul Andrei al Împărăţiei ţarilor etc., adică numai ordine conferite unor personalităţi marcante. Cu timpul expresia şi-a extins noţiunea. Savanţi iluştri, eraţi de frunte etc. au fost denumiţi cordon bleu, chiar fără să fie decoraţi, numai spre a se arăta astfel că-s oameni de înaltă autoritate.
      Uneori acest calificativ se conferă şi meşterilor renumiţi în arta culinară, datorită faptului că pe vremuri comandorul de Souvré, contele d'Olonne şi alţi demnitari francezi care erau „cordons bleus” (Cavaleri ai ordinului Sf. Duh) au constituit un fel de club vestit prin banchete şi mâncăruri rafinate.

      Tradus din latină, citatul acesta circulă ca proverb în multe graiuri.
      Ambrosius Theodosius Macrobius, scriitor şi gramatic latin de la începutul veacului al V-lea, este poate primul autor la care găsim acest proverb ; şi anume în Saturnalia, lucrare în şapte cărţi, cuprinzând interesante discuţii literare şi informaţii despre obiceiurile romanilor. Nu se ştie dacă Macrobius este chiar autorul dictonului. Mai verosimilă pare ipoteza că el a fost numai beneficiarul acestui proverb mai vechi.
      Se citează în sensul că oamenii lacomi şi asupritori, aidoma corbilor, legaţi prin interesul comun: prada sau oamenii cu aceleaşi apucături şi năravuri, nu-şi fac niciodată rău unul altuia.

      Expresia – deşi anonimă – poate fi întâlnită în multe cărţi cunoscute, printre care în piesa Minna von Barnhelm de Lessing (act. IV, sc. 2), în romanul Manon Lescaut de Prévost. E o aluzie ironică la adresa jucătorilor de cărţi care, neavând noroc, trişează ca „să îndrepte (spre ei, bineînţeles) norocul”.
      Dar dacă autorul expresiei a rămas necunoscut, în schimb originea ei a putut fi stabiă, într-o comedie a poetului comic latin Terenţiu, şi anume în Adelphi (actul IV), unul dintre personajele sale (Micio) compară viaţa omului cu jocul de zaruri şi sfătuieşte că, dacă nu ai noroc, să cauţi cu artă, cu îndemânare, a-l corecta (id arte ut corrigas).
      Expresia a căpătat, după împrejurări, o aplicaţie mai largă decât cea iniţială cu privire la trişori.

      O frumoasă axiomă latină pe care antichitatea ne-a lăsat-o moştenire, împreună cu atâtea altele. Unii s-au referit la acest adevăr, vorbind de religie, atunci când devenise intolerantă. Alţii au invocat-o, vorbind de poezia deturnată de la scopurile ei înalte.
      Astăzi această înţeleaptă cugetare ar putea fi adresată acelora care pun o descoperire atât de minunată ca energia atomică în slujba unor scopuri războinice, sau uimitoarele rachete cosmice în serviciul spionajului. Toate aceste invenţii ale geniului uman sunt într-adevăr realizări optime, tot ce poate fi mai bun, iar coruperea, vicierea lor este „pessima”, tot ce poate fi mai rău.

      Unde găsim acest corb?  În Iuvenal – Satire (VII, versul 202) – evident, ca metaforă, spre a desemna un om cu totul excepţional, sau un lucru deosebit de rar. Tot Iuvenal, în acelaşi scop, a folosit o imagine de culoare opusă, şi anume: lebăda neagră (vezi: Bara avis).
      Francezii spun: „merle blanc” (mierlă albă), iar noi, în ironie: „cai verzi”, sau „lapte de cuc”.

      Expresia vine de la romani şi în Roma antică ea avea chiar o aplicaţie literală. Însemna a vorbi în faţa poporului, adică în for. Cum forul roman era o piaţă deschisă şi cum pe atunci nu existau bineînţeles nici difuzoare, nici microfoane, a vorbi în faţa poporului însemna a vorbi tare, cu glas puternic.
      Astăzi însă, expresia şi-a păstrat sensul figurat, adică a susţine, cum se spune pe româneşte, „sus şi tare”, fără teamă, în faţa tuturor. A-şi striga dreptatea coram populo, a-şi exprima părerile coram populo ş.a.m.d.
      Găsim expresia în Arta poetică a lui Horaţiu, versul 185: Ne pueros coram populo Medea trucidet (Nici Medea în public copiii să-şi ucidă). Poetul se referă la scena care se improviza mai totdeauna în faţa palatelor. Horaţiu spune că nu tot ceea ce se întâmplă în interiorul acestor palate trebuie redat pe scenă, în văzul spectatorilor. Fiindcă: „Ce prin urechi ne vine ne mişcă mai puţin / Decât ce se petrece sub ochii noştri chiar”. Deci, o pledoarie împotriva exceselor naturaliste în artă.
      Nu se poate preciza dacă limba latină a împrumutat expresia coram populo de la Horaţiu, sau dacă Horaţiu a fost debitorul ei în această privinţă.

      Celebre cuvinte ale lui Shakespeare din tragedia Iuliu Cezar. În scena a doua din actul II, Calpurnia, soţia lui Cezar, presimţind că-l pândeşte o mare primejdie, îl roagă să nu plece de acasă, căci ar putea fi omorât. Cezar îi răspunde: „Nainte de-a muri se prăpădeşte cel laş de multe ori”. şi continuă cu versul următor: The valiant necer taste of death but once” (Viteazul nu gustă moartea decât o singură dată). O înfierare adresată laşităţii şi un elogiu curajului.

      Cuvânt latin (precizăm, deoarece el sună la fel şi în italieneşte) care înseamnă – cum nu e greu de ghicit – : cred ! Dar acest indicativ prezent a devenit un substantiv care iniţial a fost numele unei rugăciuni creştine (primul cuvânt din „Simbolul apostolilor”, în sensul cuvântului românesc „crez”.
      E drept că în româneşte cuvântul crez are şi înţeles de crez politic („crezul lor – scrie Anton Pann – este bâta şi vătraiul”). Dar am adoptat credo pentru noţiunea mai amplă de ansamblu de principii, pe care îţi bazezi părerile şi atitudinea.

      Acest paradox a fost atribuit în mod greşit Sfântului  Augustin (354–430), unul dintre „părinţii bisericii catolice”. Chiar scriitorul francez Stendhal a comis această eroare, deoarece sfântul Augustin susţinea că esenţa credinţei este „a crede, fără a cerceta”, adică a crede chiar şi ceea ce pare absurd. Cu alte cuvinte: superioritatea credinţei faţă de raţiune şi incapacitatea raţiunii de a înţelege lumea în esenţa ei.
      În realitate însă locuţiunea de mai sus e o reproducere aproximativă a unor cuvinte ale teologului mai vechi Tertullian (care a trăit în secolele II –III). În scrierea intitulată De carne Christi (Despre carnea lui Hristos), el spune: „Et mortuus est Dei filius; prorsus credibile est, quia ineptum est “ (şi a murit fiul lui Dumnezeu; e foarte credibil, deoarece e o absurditate). E uşor de văzut cum fraza care circulă (Credo quia absurdum) seamănă cu fraza care i-a dat naştere (credibile est quia ineptum est). Cum însă ineptus (prost, inept) nu-i un cuvânt prea simpatic şi măgulitor, a fost preferat absurdus, uzul statornicind expresia credo quia absurdum. Multă vreme, Biserica s-a prevalat de această formulă pentru a impune mistere şi legende foarte cucernice.
      Astăzi aceleaşi cuvinte nu mai servesc decât în extremis acelora care ne solicită să credem absurdităţi şi inepţii foarte laice. Dar mai ales „credo quia absurdum” e folosit pentru a încheia o discuţie şi a ieşi onorabil, sub scutul unui citat ilustru, din situaţia neplăcută când afirmaţiile făcute nu găsesc credibilitate.

      Aceste cuvinte, dintr-o pledoarie a lui Cicero (Pro Roscio Amerino, cap. XXX), sunt puse în seama judecătorului roman Lucius Cassius Pedanius care, instruind un asasinat, dăduse dispoziţie să se cerceteze „cui bono”, cui îi putea folosi omorul. Se mai spune că filozoful Cato avea obiceiul să întrebe, ori de câte ori se propunea un proiect: cui bono? cui o să folosească? Se mai poate întrebuinţa şi în înţeles de scop final. De pildă: „Nimic nu prezintă un interes serios, dacă nu se ştie cui bono” (vezi şi „Cui prodest?”).

      Expresie frecvent întrebuinţată, în multiple împrejurări. De exemplu: se comite un act inexplicabil. Căutându-se dezlegarea sau autorul necunoscut, se pune întrebarea: cui i-a putut folosi? Cui prodest? (Vezi: „Quid prodest?”).

      Expresia aparţine lui Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală (cartea XXIII, 8).
      E folosită în sensul figurativ de „are haz”, fiindcă într-adevăr, în retorică,expresia înseamnă a vorbi în şagă, în înţelesul că nu trebuie luat în serios ceea ce se spune, deoarece a fost o glumă.

      Cuvânt latin, înseamnă: om care întârzie, care tergiversează, care temporizează.
      Cunctator e porecla dată generalului roman Quintus Fabius Maximus (mort la 203 î.Hr.) care, în lupta împotriva lui Hannibal, amâna încleştarea decisivă, adoptând tactica hărţuielii.

      Vestita inscripţie de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi. Paternitatea ei n-a fost dovedită în mod cert, fiind atribuită unora dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei, când lui Thales din Milet, când lui Chilon din Sparta, când lui Solon din Atena. Ceea ce s-a stabilit însă precis este că maxima de la Delfi a devenit celebră datorită filozofului Socrate care şi-a însuşit-o ca principiu fundamental al gândirii sale.
      A fost şi a rămas printre cele mai cunoscute cugetări din lume. (Vezi şi Nosce te ipsum).

      Ocaua, precum se ştie, a fost pe vremuri la noi o măsură de greutate şi de capacitate. Dar nu  puţini erau negustorii ce foloseau pe atunci „ocaua mică”, adică un cântar fals. „Pe măcelari şi pe brutari – povesteşte Ion Ghica – când îi prindea cu ocaua mică, îi ţintuia d-o ureche în mijlocul târgului”. De atunci expresia: „A prinde cu ocaua mică” înseamnă a prinde pe cineva cu o înşelăciune, a-l descoperi cu o minciună, cu o pungăşie. „De te-o prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă” – scrie şi Ion Creangă.
      Domnitorul Cuza luase măsuri severe, spre a stârpi păgubitorul obicei. Vinovaţii fiind aspru pedepsiţi, negustorii, de teamă, începură să dea ocaua plină, ba chiar peste măsura reglementară. Astfel „ocaua lui Cuza” a rămas, în vorbire, sinonimă nu numai cu „măsura justă”, ci şi cu noţiunea de „mult”, peste ceea ce se cuvine.

Maximă a lui Aristotel, din Etica nicomahică (cartea I, cap. 6)

      Se referă la problema fericirii: „Precum o rândunică nu face primăvara ...”, tot aşa o singură zi sau un răstimp scurt nu face pe nimeni deplin fericit.
      Marele filozof al antichităţii a fost şi autorul altor cugetări care din nefericire s-au pierdut. Numai o parte ne-a parvenit, datorită învăţatului grec Diogene Laerţiu care, în opera sa Despre vieţile şi doctrinele filozofilor (10 cărţi), menţionează o sumă de aforisme ale lui Aristotel.
      Cităm câteva pentru frumuseţea lor deosebită: ştiinţele au rădăcini amare, dar fructe dulci – Între un învăţat şi un ignorant e aceeaşi deosebire ca între un om viu şi un cadavru – Prietenia e un suflet în două trupuri – Speranţa este visul omului treaz – Virtutea stă la mijloc, între extreme (vezi: „In medio stat virtus”).
      Maxima lui Aristotel „Cu o rândunică nu se face primăvară” a devenit proverb în foarte multe limbi. Îl găsim şi la noi în aceeaşi formă şi cu acelaşi înţeles.

      Este vorba de toate datele referitoare la starea civilă, studiile, ocupaţia şi viaţa unei persoane.

      Pandora a fost prima femeie din lume, după mitologia greacă, modelată de Helaistos, însufleţită de Atena şi înzestrată de alţi zei cu toate darurile [de unde şi numele ei de pân (tot) şi dôron (dar)].
      Iupiter, furios pe Prometeu că a furat focul din cer, a vrut să se răzbune. I-a trimis-o ca nevastă, cu o cutie care conţinea toate relele şi care avea să intre în istorie şi literatură sub numele de cutia Pandorei. Prometeu, bănuind că Iupiter îi întinde o capcană, a refuzat.
      În schimb, fratele său, Epimeteu, s-a lăsat ademenit; şi când Pandora a deschis cutia, s-au revărsat toate relele din lume: boli, necazuri, ură, suferinţă etc. Când a închis-o la loc – povesteşte Hesiod – era prea târziu. Nu mai rămăsese pe fundul cutiei decât speranţa!
      A rămas însă altceva: expresia cutia Pandorei, la care se fac frecvente aluzii, spre a desemna o sursă de nenorociri mascată de aparenţe atrăgătoare.

      Cvadratura cercului este o celebră problemă, pusă de învăţaţii greci din antichitate, şi anume: construirea, cu rigla şi compasul, a unui pătrat având suprafaţa egală cu a unui cerc dat. În geometria euclidiană, această problemă nu se poate rezolva.
      Prin extensiune, expresia „cvadratura cercului” a ajuns să semnifice orice fel de problemă insolubilă, fără dezlegare.