Prima pagină Istoria universală Istoria românilor Miscelaneea Resurse elevi Resurse profesori

      Știind că Bacchus a fost zeul vinului şi Neptun, zeul mărilor, sensul acestei zicale franceze e clar: cârciumile au provocat mai multe victime decât oceanele. Un avertisment deci pentru cei care uneori îşi beau şi mintea!

      Expresia vine de la o ceată de mercenari aventurieri, organizaţi milităreşte, care, după moartea şefului lor, au adoptat un drapel negru. Aceasta s-a întâmplat în Franţa, prin veacul al XVI-lea. Mai târziu, în timpul Revoluţiei Franceze, oamenii de artă au dat numele de „Banda neagră” unei asociaţii de speculanţi, care cumpărau castele istorice şi alte imobile rămase fără stăpân, şi le dărâmau, ca să vândă terenurile şi materialele, fără nici o consideraţie pentru valoarea istorică sau artistică a acestor monumente. Denumirea şi-a extins accepţiunea şi a început să fie folosită pentru orice asociaţie de oameni necinstiţi şi speculanţi. De aici şi legătura cu „bursa neagră”.

      Expresia „bani gheaţă” vrea să arate că banii sunt puşi deoparte –, în bloc pentru o anume târguială, precum şi faptul că sunt plătiţi în bloc, toţi o dată.
      Se mai întrebuinţează şi formula „bani peşin”, care vine din turceşte, adică pregătiţi pentru a se face plata sau cumpărătura pe bani gata. Era un cuvânt foarte „la modă” pe vremuri, când ţările române trebuiau să plătească bani „peşin”.

      Împăratul roman Vespasian (69–79 d.Hr.), găsind vistieria goală, după domnia lui Nero şi a urmaşilor acestuia, nu s-a dat în lături de la nici un mijloc pentru a strânge bani. Printre taxele pe care le-a pus, a fost şi una asupra closetelor publice (de aici şi numele de vespasiene dat acestor toalete). Într-o zi, fiul său Titus, (viitorul împărat) i-a spus că poporul râde şi bârfeşte, fiindcă se scot bani dintr-o asemenea sursă. Vespasian i-a pus o monedă sub nas, zicându-i: „Non olet” (nu miroase), adică: „Uite, banul n-are miros!”
      Vorba a prins şi a fost întrebuinţată spre a-i ironiza pe cei care folosesc, fără scrupule, chiar cele mai urâte mijloace pentru a câştiga bani. În satira XIV, versul 204, Iuvenal exprimă critic o părere asemănătoare: Lucri bonus est odor ex re qualibet („Câştigul, de oriunde ar veni, are miros plăcut”).

      Titlul unei povestiri de Perrault, după numele eroului principal: Barbe-Bleue. Sadic şi bestial, el şi-a sugrumat cele şase neveste pe care apoi le-a spânzurat în „cabinetul negru”. Căsătorit a şaptea oară, a fost omorât de fraţii ultimei soţii care descoperise îngrozită cadavrele celorlalte femei.
      Barbă-Albastră a devenit în literatură şi publicistică o expresie prin care e desemnat un aventurier fără scrupule, un escroc sentimental. Vezi: Casanova şi Don-Juan.

      Replică din Nathan Înţeleptul  de Lessing (act. III, sc. 9), adresată de către templier lui Nathan. Această piesă, considerată ca o chemare la înfrăţire între oameni, dincolo de barierele naţionaliste sau religioase, pledează pentru calităţile morale, umane. În acest sens e folosit îndemnul: Begnügt euch doch ein Mensch zu sein !
      De altfel, problema umanităţii, care constituie piatra de temelie a scrierilor sale, i-a inspirat lui Lessing şi alte vorbe celebre, ca de pildă: „Cea mai nobilă preocupare a omului este omul”.

Horaţiu (Ode, I, 24–25)

      Cuvinte deseori citate pentru frumuseţea şi actualitatea lor.
      Ele au inspirat unui poet francez din secolul trecut (Auguste Barbier) un alt vers foarte usturător la adresa celor ce au ridicat coloana de bronz pe una din pieţele centrale ale Parisului (Piaţa Vendome) în amintirea războaielor lui Napoleon: „...acest bronz pe care mamele nu-l privesc niciodată!” (ce bronze que jamais ne regardent les meres!)

 

      Expresia se găseşte în cap. XII din partea întâi a lucrării filozofului englez Thomas Hobbes, apărută în 1642, intitulată De cive (scrisă în latineşte) şi o mai întâlnim în altă carte a sa: Leviathan apărută în 1651 (partea I, cap. XIII-XIV). Hobbes foloseşte această expresie, referindu-se la vremurile străvechi când omul era în continuu război cu semenul său.

      Formulată de Lessing în poemul dramatic Nathan înţeleptul, expresia a cunoscut o rapidă celebritate, în actul III, scena 7, din această piesă, Nathan povesteşte sultanului Saladin o legendă cu trei fii care au moştenit de la tatăl lor câte un inel de aur. Fiecare pretinzând că inelul lui e cel veritabil, s-a ajuns la judecată. şi judele le spuse că nici unul dintre inele nu-i cel adevărat. Tustrei sunt înşelători înşelaţi, căci tatăl lor, în loc de unul, făcu trei inele. Judecătorul hotărî ca cei trei urmaşi să se ia la întrecere şi, prin iubire, blândețe şi evlavie, să pună în lumină puterea pietrei. şi dacă această putere se va arăta la copiii stră-străstrănepoţilor, atunci un alt judecător mai înţelept îi va chema din nou peste o mie de ani în faţa judecăţii şi va decide.
       Povestea lui Lessing cu cei trei feciori şi cele trei inele este bineînţeles o parabolă şi se referă la cele trei religii: creştină, musulmană şi mozaică. Expresia Betrogene Betrüger din piesa Nathan înţeleptul (terminată în anul 1779) s-a impus, şi de atunci e folosită în toate ocaziile potrivite.

      Sunt autori care supravieţuiesc îndeosebi printr-o singură frază, printr-o singură cugetare, printr-o singură vorbă de spirit, ca poetul grec Philemon (vezi: Nu uita niciodată că eşti om!) sau ca poetul francez Piron (vezi: Pas même académicien). Poetul latin Publius (sau Publilius) Syrus face şi el parte din această categorie. A scris versuri, scenete şi mai multe maxime cu caracter moral, care au fost adunate  într-o culegere  intitulată Sententiae (Sentinţe).
      Dar cea mai cunoscută – putem spune, singura care i-a păstrat amintirea  şi  numele – este acest: bis dat qui cito dat, echivalent în graiul nostru cu zicala: „lucrul la timp dăruit, preţuieşte îndoit”.

      Originea acestui aforism se află în Arta poetică a lui Horaţiu care spune în versul 365: „Haec placuit semel, harc deciens repetita placebit”, adică: sunt lucruri care plac numai o dată, dar altele, chiar dacă ar fi repetate de zece ori, tot plac. In acest sens trebuie folosit adagiul de mai sus.

      Expresie franceză, care înseamnă un serviciu prietenesc.
      Prin extensiune, cuvintele a-şi oferi bunele oficii au căpătat şi şi-au păstrat mai ales un caracter diplomatic, în sensul unei intervenţii a unui stat sau a unui om politic influent, pentru aplanarea unui conflict, pentru încheierea unui tratat etc.

      O spune scriitorul englez Swift în Povestea unui poloboc. Prin aceste vorbe – devenite proverb în patria lui şi citate în multe alte ţări – autorul lui Gulliver lasă să se înţeleagă că omul, asigurându-şi dintâi hrana, se poate apoi preocupa de problemele spirituale. Dar încă înainte cu două mii de ani, romanii spuneau: primam vivere, deinde philosophari (vezi loc. cit.).

      Când   Washington, în timpul războiului pentru independenţă, rămăsese fără muniţii, a convocat un consiliu al ofiţerilor. Cum nimeni n-a putut să-i ofere o soluţie practică, generalul s-a adresat lui Jonathan Trumbuli, guvernatorul statului Connecticut, care l-a ajutat să iasă din impas.
      De atunci, „to consult brother Jonathan” (a consulta pe fratele Jonathan) a devenit o populară expresie americană, iar „Brother Jonathan” – supranume pentru Statele Unite, cum e „John Bull” pentru Anglia, sau „Mariana” pentru Franţa.

      Numele vestitului cal al lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (356–323 î.Hr.). Se spune că numai el era în stare să-l încalece şi să-l ţină în frâu.
      În repetate rânduri credinciosul animal a salvat viaţa stăpânului său în lupte periculoase. A fost omorât in India şi pe locul acela, Alexandru, în amintirea calului iubit, a întemeiat oraşul Bucefalia. Prin analogie, numele de Bucefal (sau Ducipal) se dă unor aprigi cai de bătălie sau de paradă.
      De asemenea e folosit, prin antifrază (adică cu înţeles contrar celui obişnuit), pentru caii obosiţi şi bătrâni.

      Danaide o numele patronimic al  celor cincizeci de fiice ale regelui Danaos al Argosului (cetate din Grecia antică). El era fratele regelui Aegyptos al Egiptului, care la rândul lui avea cincizeci de fii. Aceştia voiau să se căsătorească cu frumoasele Danaide, dar atât ele cât şi tatăl lor Danaos au refuzat propunerea. Aegyptos a recurs atunci la un mijloc de constrângere: şi-a trimis băieţii în fruntea unei numeroase armate. Danaos a trebuit să cedeze, dar a poruncit mireselor ca în noaptea nunţii să-şi sugrume soţii, ceea ce şi făcură. Pentru fapta lor criminală, când au ajuns în infern – spune mitologia – au fost pedepsite pe vecie să umple un butoi fără fund.
      Această legendă a dat naştere expresiei Butoiul Danaidelor, care înseamnă o muncă zadarnică, o risipă fără de sfârşit. De asemenea expresia mai serveşte ca o comparaţie pentru ceva care nu se poate umple niciodată. Folosirea ei este foarte frecventă.

      Vestitul filozof grec Diogene  (412–323 î.Hr.) făcea parte din şcoala numită cinică a lui Antisthene, care propovăduia o viaţă conformă cu natura, dispreţuind bogăţiile şi convenienţele sociale. Dar ceea ce i-a asigurat lui Diogene celebritatea postumă n-au fost atât ideile sale, cât butoiul şi lanterna, adică anecdotele puse pe seama lui, fără a li se putea garanta autenticitatea. S-a păstrat versiunea că el locuia într-un butoi, ceea ce, în treacăt fie zis, nu era pe vremea aceea un fapt chiar atât de excepţional (o atestă Aristofan).
       Butoiul domiciliu a devenit astfel o imagine pentru a vorbi de oamenii care, ca Diogene, dezgustaţi de vicii, desfrâu, corupţie etc, preferă să ducă un trai izolat, închis.