• Regalitatea
 

Penetraţia triburilor germanice în imperiu şi lupta de la Adrianopole

     Sămânţa întregului dezastru şi începutul nenorocirilor de tot felul pe care le-a pricinuit furia lui Marte, învălmăşind totul într-un dezastru general, au fost – după cum am aflat – următoarele: neamul hunilor, puţin cunoscut în vechile monumente istorice, locuieşte dincolo de Mlaştinile Meotice1, în preajma Oceanului Îngheţat, şi întrece orice măsură a sălbăticiei2.
     Acest neam de oameni, pus pe jaf şi fără frâu, fiind cuprins de o poftă fără margini de a prăda pe alţii, s-a năpustit să-i jefuiască şi să-i măcelărească pe vecini şi a ajuns până la alani3, masageţii de odinioară... Au năvălit apoi pe neaşteptate în satele îmbelşugate şi răzleţe ale lui Ermaoric4, un rege foarte războinic, care, prin multe şi felurite fapte de vitejie, vârâse groaza în populaţiile învecinate.
     Un zvon se răspândise pretutindeni printre celelalte triburi ale goţilor, cum că un neam de oameni, necunoscut până atunci, dând iureş dintr-un fund tainic de lume, întocmai ca un uragan pornit din nămeţii unor munţi înalţi, zdrobeşte şi aruncă totul la pământ în calea lui. Cea mai mare parte a populaţiei căuta un sălaş retras de ochii barbarilor şi, chibzuind mult timp ce loc să-şi aleagă, s-au gândit să se ducă5 în Tracia ... Aşadar, avându-l şef pe Alavivus, goţii au ocupat malurile Dunării6 şi au trimis soli la Valens, cerându-i cu umilinţă să fie primiţi în imperiu şi făgăduindu-i că vor trăi în pace şi că îi vor da ajutor la nevoie. În timp ce la hotare se petreceau aceste lucruri, s-au răspândit zvonuri înspăimântătoare despre noi primejdii, mai grozave decât cele obişnuite, anume că neamurile de la miazănoapte se află în mişcare şi că, pe întreaga întindere de la marcomani şi cvazi7 până în Pont, un mare număr de populaţii barbare necunoscute, izgonite fiind din lăcaşurile lor de o putere neaşteptată, rătăcesc pe lângă fluviul Istru, răsfiraţi ici şi colo, împreună cu fiinţele scumpe lor... (Urmează) Sosirea unor soli care cereau pentru mulţimea fără patrie îngăduinţa de a trece peste fluviu în imperiu. Faptul părea mai degrabă un prilej de bucurie decât de teamă; şi linguşitorii de meserie ridicau în slavă norocul împăratului, care avea să primească din ţinuturi îndepărtate, fără să se fi gândit la aşa ceva, atâţia soldaţi destoinici ... Având, deci, îngăduinţa împăratului de a trece Dunărea şi de a lucra ogoarele, din părţile Traciei, ei începură să facă acest lucru luptându-se cu valurile zi şi noapte, îngrămădiţi în corăbii, bărci sau trunchiuri de copaci scobiţi ... Împăratul, având în vedere împrejurările, a dat poruncă să li se pună la îndemână hrana trebuincioasă şi să li se împartă ogoare8 de arătură ...
     Deoarece barbarii trecuţi dincoace sufereau din pricina lipsei de hrană, ticăloşii de comandanţi s-au gândit la un negoţ ruşinos şi, în lăcomia lor nestăvilită, au strâns de pretutindeni câinii şi i-au vândut, primind în schimb, de fiecare câine, câte un sclav, între care au fost şi copii de nobili9.
     Întreg neamul tervingilor ardea de dorinţa de a se bate şi cu toate că. se temea de multe lucruri, având de înfruntat primejdiile cele mai mari, ei au ridicat, după obiceiul lor, steagurile şi, în sunetul jalnic al trâmbiţelor, s-au răsfirat în cete de pradă, dând iureş în toate părţile, jefuind şi pârjolind gospodăriile de la ţară şi trecând prin foc şi sabie tot ce întâlneau în cale.
     Valens a chemat la sfat pe mai mulţi dintre înalţii săi demnitari, sfătuindu-se asupra celor ce trebuiau făcute. La îndemnul lui Sebastian, unii stăruiau să pornească în grabă la luptă, în timp ce Victor, comandantul cavaleriei, sarmat de obârşie, însă cumpănit şi prevăzător, împreună cu mulţi alţii care gândeau la fel, credea că ar fi mai bine să-i aştepte pe tovarăşul de domnie al lui Valens, spre a primi întăririle armatei din Galia şi a înfrânge mai lesne furia nestăvilită a barbarilor. A biruit, totuşi, încăpăţânarea fatală a împăratului şi părerea linguşitoare a unor curteni, care-l sfătuiau să se grăbească cât mai mult, spre a nu îngădui lui Gratianus10 să se socoată părtaş la o victorie aproape câştigată, cum credeau ei.
     În zorii zilei, – a cincea înainte de idele lunii august11, – ei pornesc pe neaşteptate, lăsându-şi lucrurile mai grele şi proviziile lângă zidurile Adrianopolului ... Străbătând locuri şi drumuri grele, pe o arşiţă cumplită, către ora a opta12 zăresc, în sfârşit, carele duşmane întoarse şi rânduite în formă de cerc, cum s-a aflat mai amănunţit din spusele iscoadelor. Ca de obicei, gloata barbară urla un cântec sălbatic şi jalnic ... Barbarii se înspăimântară de zgomotul îngrozitor al armelor şi de loviturile ameninţătoare ale scuturilor şi trimiseră soli să ceară pace, mai ales că o parte dintre ei, împreună cu Alatheus şi Saphax, se aflau departe şi încă nu veniseră, deşi fuseseră chemaţi. împăratul priveşte cu dispreţ spre îmbrăcămintea lor simplă şi cere să i se trimită oameni mai potriviţi şi mai cu vază, spre a putea încheia o pace temeinică, dar ei întârziau într-adins cu tărăgăneli înşelătoare, aşteptând să le vină călăreţii13, şi trăgeau nădejde că aceştia vor sosi în curând. În zăduful arşiţei de vară, soldaţii noştri abia mai răsuflau, cu gâtlej urile arse de sete, în timp ce pe întinsurile câmpiilor ardeau focurile aprinse de duşmani care strânseseră în acest scop lemne şi felurite uscături. La această nenorocire se mai adăuga alta mai grozavă, anume că oamenii şi animalele sufereau amarnic din pricina lipsei de mâncare.
     Călărimea goţilor împreună cu Alatheus şi Saphax s-a întors şi, cum parcă ar fi căzut din înaltul munţilor, s-a năpustit într-un măcel năprasnic peste toţi pe câţi i-a putut întâlni în cale în fuga lor năvalnică.
     În timp ce armele şi suliţele zăngăneau de o parte şi de alta şi zeiţa Bellona14, mai furioasă ca de obicei, suna din trâmbiţele ei jalnice pentru pieirea romanilor, soldaţii noştri s-au retras puţin, dar apoi, scoţând strigăte de îmbărbătare, s-au oprit pe loc şi bătălia s-a aprins din nou ca o flacără tot mai mare, băgând groaza în inimile soldaţilor, deoarece mai mulţi dintre ei fuseseră atinşi de loviturile ucigătoare ale suliţelor şi săgeţilor. Apoi cele două fronturi s-au izbit unul de altul ca nişte corăbii cu cioc, clătinându-se şi mişcându-se încoace şi încolo ca valurile unei mări. Flancul nostru stâng a înaintat până la carele duşmane şi ar fi mers mai departe dacă ar fi primit ajutoare. Dar el a fost părăsit de restul cavaleriei şi, sub apăsarea mulţimii vrăjmaşilor, a fost strivit şi aruncat înapoi, cum se prăbuşeşte la pământ un zăgaz înalt. Soldaţii noştri au rămas descoperiţi şi nimeni nu-şi putea scoate sabia sau mişca mâinile. Praful făcea cu neputinţă vederea cerului, care răsuna de strigăte îngrozitoare. Suliţele aducătoare de moarte cădeau vâjâind din toate părţile; ele nu dădeau greş şi nici nu cruţau pe nimeni, deoarece nu era cu putinţă să te aperi sau să te fereşti. Dar când barbarii au început să se reverse în puhoaie nesfârşite, măcelărind bărbaţi şi dobitoace, şi nimeni nu găsea nicăieri un loc de retragere din pricina îngrămădirii trupelor, iar înghesuiala tot mai strânsă făcea cu neputinţă orice ieşire, soldaţii noştri au fost cuprinşi de o deznădăjduită nepăsare faţă de moarte şi ucideau cu sabia în mână pe oricine le ieşea în cale, iar coifurile şi zalele săreau în bucăţi de pe urma loviturilor de topoare. Puteai să-l vezi pe barbarul cel mândru în cruzimea lui, răcnind de durere, cu sprâncenele încruntate, cu un picior zdrobit, cu mâna dreaptă tăiată de sabie ori cu şoldul străpuns, luptându-se cu moartea, cum mai arunca în jur priviri ameninţătoare şi sălbatice. Din pricina prăpădului făcut de luptători, câmpurile s-au umplut cu leşurile celor căzuţi şi cu spaimă cumplită se auzeau gemetele celor care trăgeau să moară sau ale celor care fuseseră sfârtecaţi de răni adânci. În învălmăşeala aceea vijelioasă, soldaţii noştri se simţeau sfârşiţi de oboseală şi de primejdii, căci nu mai rămăsese în ei nici un pic de vlagă sau de minte pentru a lua vreo hotărâre. Multe suliţe li se rupseseră în mâini din pricina îmbulzelii nemaipomenite şi ei trebuiau să se mulţumească cu săbiile, afundându-se în grămada deasă a duşmanilor, fără să se mai gândească la viaţă, căci ştiau că li se luase orice putinţă de scăpare. şi, deoarece pământul era acoperit cu râuri de sânge şi le aluneca sub picioare, ei căutau în toate chipurile să nu-şi dea viaţa în zadar şi puneau atâta înverşunare în izbirea celor ce le ieşeau în cale, încât mulţi dintre ei au pierit prin propriile lor arme. Măcelul cu faţa lui hâdă se întinsese peste tot şi oriunde îţi îndreptai ochii zăceau grămezi de oameni ucişi, iar trupurile lor neînsufleţite erau călcate în picioare fără nici o milă.
     Sus în văzduh, soarele trecuse de Constelaţia Leului şi se afla acum în sălaşul fecioarei cereşti, dogorind mai ales pe romani, care erau istoviţi de foame, arşi de sete şi striviţi de povara grea a armelor, în cele din urmă, frontul nostru s-a sfărâmat sub apăsarea barbarilor şi singurul mijloc de scăpare din mijlocul nenorocirilor era acum acela de a te strecura cu fuga, fiecare pe unde putea. în vreme ce toţi se împrăştiau şi se retrăgeau pe drumuri ferite, împăratul a fost cuprins de o spaimă cumplită. El sări peste grămezile de cadavre şi fugi la lăncieri şi la matieri15, care stătuseră nemişcaţi şi teferi tot timpul cât fuseseră lăsaţi în pace de către mulţimea vrăjmaşă. Cum îl văzu, Traian îi spuse cu glas tare că orice nădejde se spulberă dacă împăratul este părăsit de armată şi dacă nu găseşte un sprijin cel puţin la trupele auxiliare. La auzul acestor cuvinte, corniţele Victor alergă în grabă să-i adune repede pe batavi, care fuseseră aşezaţi nu departe de acolo, spre a sluji drept rezervă pentru apărarea împăratului, dar nu găsi pe nimeni şi se strecură în spatele frontului, îndepărtându-se de acolo. Tot în chipul acesta a scăpat de primejdie şi Richomeres, împreună cu Saturnius16. Iar barbarii, ai căror ochi scăpărau de mânie, îi urmăreau pe soldaţii noştri, istoviţi din pricina pierderilor de sânge. Unii cădeau de lovituri întâmplătoare, alţii se prăvăleau sub apăsarea celor care îi împingeau din urmă, iar alţii erau măcelăriţi de armele tovarăşilor lor, căci n-aveau grijă de a se feri de soldaţii care se mai luptau ici-colo şi nici nu-i cruţau pe cei care se retrăgeau. Pe lângă aceasta, o mare mulţime dintre răniţi, mai mult morţi decât vii, văietându-se de durere, acopereau drumurile, iar alături de ei zăceau mormane de cai ucişi, care umpleau câmpurile cu trupurile lor. Dezastrul acesta fără putinţă de îndreptare în viitor şi care a cumpănit greu în treburile statului roman, a fost oprit doar de căderea nopţii, deoarece luna nu trimitea nici o rază de lumină... Este lucru bine ştiut că abia o treime din armată a scăpat cu viaţa. Cu excepţia luptei de la Cannae, analele istoriei romane nu pomenesc nicăieri despre un  astfel  de măcel17.

(Ammianus Marcellinus, Istorii, XXXI, 2–5, 12–13)

     1   Astăzi Marea de Azov.
     2  Cunoştinţele despre huni erau foarte neprecise şi sărace în vremea aceea.
     3   Locuiau în regiunea Caucazului şi a Cubanului; mişcarea a avut loc în jurul anului 370 d.Hr.
     4  Regele ostrogoţilor; aceştia se aşezaseră în sudul teritoriului de astăzi al Rusiei, întinzându-se până la Don. Deşi formau un stat destul de puternic, n-au putut, totuşi, rezista atacului şi au fost înfrânţi şi supuşi.
     5   E vorba de vizigoţi.
     6   În anul 376 d.Hr.
     7   Locuiau cam în ţinuturile Cehiei  şi Slovaciei de azi.
     8   De multă vreme, romanii obişnuiau să aşeze barbari în provinciile imperiului, din cauza lipsei de braţe de muncă.
     9   În cele din urmă s-a ajuns la ciocniri şi apoi la lupte în toată regula între goţi şi romani.
     10   „coîmpăratul” şi nepotul lui Valens.
     11  La 9 august 378 d.Hr.
     12   De la răsărit până la apusul soarelui romanii socoteau 12 ore; deci ora a opta venea cam pe la două p.m.
     13   Care reprezentau principala forţă a barbarilor.
     14   Zeiţa războiului.
     15   Soldaţii înarmaţi cu ghiulele de plumb, pe care le aruncau.
     16   Cei patru comandanţi romani pomeniţi .aici sunt ofiţeri superiori din anturajul împăratului.

     17  Însuşi împăratul Valens a murit în luptă. După Cannae, romanii şi-au revenit repede şi au pus mai multe armate pe picioare, fiindcă statul era în ascensiune, având destule forţe interne, pe când după Adrianopole nu mai era cu putinţă să-şi îndrepte situaţia, deoarece acum statul roman era în pragul descompunerii.

Atitudinea localnicilor faţă de „barbari

     Aşa se întâmplă cu toţi oamenii de jos... Cei puternici hotărăsc ce trebuie să plătească cei săraci, bunăvoinţa celor bogaţi stabileşte ce trebuie să piardă mulţimea nenorociţilor. Bogaţii, însă, nu suferă de loc de pe urma hotărârilor luate de ei. Dar nu se poate, vei spune, ca trimişii autorităţilor să nu fie cinstiţi şi bine primiţi. Atunci, bogaţilor, fiţi primii la plată, voi care luaţi cei dintâi hotărârile; fiţi primii în dărnicie, voi care îi întreceţi pe toţi în vorbe frumoase. Daţi dintr-al vostru cum daţi şi dintr-al nostru... Hotărârile voastre ne apasă cu noi sarcini; faceţi cel puţin ca sarcina să fie comună. Căci ce poate fi mai nedrept şi mai revoltător decât faptul că singuri voi sunteţi scutiţi de a plăti, dar în schimb îi obligaţi pe toţi ceilalţi s-o facă ? şi, astfel, săracii plătesc totul, fără a şti de ce şi pentru ce. Căci cine are voie să întrebe de ce plăteşte sau cui îi este îngăduit să cerceteze cine trebuie să plătească ?... doi sau trei hotărăsc pieirea multora. Câţiva puternici dau hotărâri pe care trebuie să le îndeplinească mulţi nenorociţi...
     Dar unde sau la, cine mai există aceste rele ? Doar la romani ! Unde mai este nedreptate atât de mare ca la noi ? Francii nu cunosc această nelegiuire; hunii sunt liberi de acest păcat; aşa ceva nu întâlneşti nici la vandali şi nici la goţi. E atât de străină pentru barbarii care trăiesc în mijlocul goţilor putinţa de a răbda asemenea lucruri, încât nici romanii care trăiesc cu ei nu le-ar putea îndura. De aceea, singura dorinţă a tuturor romanilor de acolo este de a nu fi nevoiţi să devină cetăţeni romani. Toţi romanii, oameni de rând, aflători acolo se roagă într-un singur glas să poată trăi mai departe cu barbarii. şi ne mai mirăm că nu-i putem învinge pe goţi, când oameni de-ai noştri preferă să stea acolo mai curând decât la noi. De aceea fraţii noştri nu numai că refuză în ruptul capului să treacă de la ei la noi, dar adesea ne părăsesc pe noi ca să fugă la ei1
     Căci preferă să trăiască într-o aparentă situaţie de prizonieri decât să fie sclavi sub aparenţa libertăţii. şi astfel, cetăţenia romană, care odinioară era foarte preţuită şi căutată chiar cu mari sacrificii, acum e refuzată de oameni şi toţi fug de ea, socotind-o un lucru de mică însemnătate şi chiar ceva de care trebuie să te fereşti...
     Le sunt mai plăcuţi duşmanii decât perceptorii. Lucru cu totul firesc, căci ei fug la duşmani ca să scape de urmărirea fiscului...
     Și chiar mă mir că toţi săracii şi nenorociţii care plătesc dări nu fac la fel; o singură cauză îi reţine, şi anume imposibilitatea de a lua cu ei lucrurile, coliba şi familia.
     Întrucât cei mai mulţi dintre ei îşi părăsesc peticul de ogor şi căsuţele, numai ca să scape de urmărirea fiscului, cum să nu vrea să ducă cu ei – dacă le-ar fi cu putinţă – ceea ce sunt nevoiţi să părăsească ?
     Și astfel, nefiind ei în stare să facă acest lucru, pe care l-ar dori foarte mult, fac ceea ce se poate. Se dau pe ei înşişi în grija celor mari, punându-se sub ocrotirea lor şi devenind supuşi ai bogaţilor, sub a căror autoritate2 cad în întregime.

(Salvianus, Despre conducerea lumii de către Dumnezeu, V, VI–VIII)

     1  De multe ori, localnicii îi ajutau activ pe barbari în luptele contra armatelor romane.
    2  Ca să scape de împilările funcţionarilor sau de samavolniciile unor mari proprietari, adesea micii proprietari, proprietarii mijlocii sau chiar sate întregi se puneau sub protecţia persoanelor influente deţinătoare de mari proprietăţi agricole. Aceştia primeau pământurile respective şi le înapoiau, în arendă, foştilor proprietari.