Criza din secolul al III-lea

    Gândeşte-te numai la drumurile de nestrăbătut din pricina tâlharilor, la mările ocupate de piraţi şi la războaiele cu grozăviile sângeroase ale vieţii militare, răspândite peste tot locul. Pământul e plin de sângele potrivnicilor din amândouă părţile, iar omorul când e săvârşit de unul singur se numeşte crimă; dar se cheamă vitejie când se face în numele statului. Nu dovada nevinovăţiei asigură iertarea crimelor, ci mărimea celor făptuite.
    Dar, după drumurile pline de piedici, după luptele nenumărate care au loc pe tot întinsul pământului, după atâtea privelişti sângeroase sau ruşinoase ... poate forul1 ţi se pare curat, deoarece este lipsit de fărădelegile celor care se atacă unii pe alţii şi el nu se mânjeşte prin atingere cu ticăloşiile. Într-acolo întoarce-ţi privirile: vei găsi acolo multe lucruri care să te dezguste; şi atunci mai vârtos îţi vei întoarce privirile de acolo. Căci, deşi legile sunt săpate pe cele douăsprezece table şi dreptatea este scrisă pe plăci de aramă în văzul tuturor, se săvârşesc, totuşi, fărădelegi sub ocrotirea legilor, se păcătuieşte de faţă cu dreptul şi nevinovăţia nu este respectată nici chiar acolo unde ar trebui să i se ia apărarea ... Cine să-ţi vină în ajutor ? Avocatul ? Doar, el e înţeles cu potrivnicul tău şi te înşeală. Judecătorul? Păi, el vinde hotărârile. Tocmai el, care e pus să pedepsească fărădelegile, le săvârşeşte şi face ca un pârât fără vină să moară, păcătuind grav în felul acesta ... Nu există nici o frică de legi şi nici o teamă de cercetări sau de judecător; ceea ce poate fi cumpărat nu insuflă nimănui teamă.
    Dar şi pe cei pe care îi crezi bogaţi, ale căror păşuni se ţin lanţ şi ale căror ogoare se întind la nesfârşit2, în paguba vecinilor săraci, alungaţi de pe ogoare, pe cei ce au cantităţi nemăsurate de argint şi de aur, şi banii le sunt strânşi în grămezi mari sau sunt îngropaţi în pământ, chiar şi pe aceştia, care tremură în mijlocul bogăţiilor lor, îi chinuie nesiguranţa şi grija ca nu cumva să-i jefuiască vreun tâlhar sau să-i calce vreun ucigaş...

(Ciprian, Scrisoarea către Donatus, 6, 10, 12)

    1  Locul unde aveau loc judecăţile.
    2  Marea proprietate a continuat să crească în secolul al III-lea d.Hr.

Tariful de preţuri maximale al împăratului Diocleţian

    Onoarea statului, demnitatea şi maiestatea Romei cer să ne ocupăm temeinic de soarta statului nostru şi să-i aducem îmbunătăţirile cuvenite – soartă căreia îi putem mulţumi, după ce le-am mulţumit mai întâi zeilor pentru pacea deplină pe care au adus-o în toată lumea după un şir lung de războaie încununate de izbânzi, precum şi pentru binefacerile aduse ţării, a căror înfăptuire a făcut să curgă multă sudoare – pentru ca noi, care cu ajutorul zeilor am stârpit în trecut acţiunile de jaf ale barbarilor, nimicindu-i cu acest prilej şi pe ei, să putem apăra şi de relele lăuntrice pacea care acum a fost întronată pe veci ...
    Cine n-a observat şi simţit că la mărfuri, fie că e vorba de marele negoţ, fie de cele care se desfac zilnic în oraşe, domneşte un dezmăţ atât de mare al preţurilor, încât lăcomia neînfrânată a celor care aleargă după câştig nu poate fi domolită nici de abundenţa mărfurilor şi nici de recoltele îmbelşugate, căci, fără îndoială, oamenii care se ocupă cu aceste afaceri caută totdeauna să scoată un câştig chiar din binefacerile cerului... ei, care se scaldă în cele mai mari bogăţii ce ar putea îndestula popoare întregi, ei urmăresc să-şi însuşească micile averi ale altora şi aleargă după dobânzi cămătăreşti. Locuitori ai provinciilor: ideea de omenie faţă de toată lumea impune o limitare a lăcomiei acestor fiinţe. Mişcaţi, pe drept cuvânt, de toate cele mai sus arătate, deoarece chiar simpla omenie pare că strigă după ajutor, am socotit că nu trebuie fixate preţurile mărfurilor, – lucrul acesta putând fi considerat ca ceva nedrept, deoarece din timp în timp multe provincii se pot lăuda cu fericirea ieftinătăţii, dorite de toată lumea şi cu un fel de privilegiu al abundenţei, – ci un tarif maximal ... Vrem ca preţurile indicate pe lista care urmează să fie respectate în tot imperiul nostru1 şi toţi să ştie că li s-a luat putinţa de a le depăşi; prin aceasta, însă, nu se împiedică posibilitatea fericită a unor preţuri ieftine, acolo unde va fi abundenţă, ci chiar se înlesneşte aceasta, prin înfrânarea lăcomiei mai sus descrise...
    Dacă cineva va îndrăzni să se împotrivească dispoziţiilor acestei hotărâri, va fi supus unui proces cu pedeapsă capitală.

Listă de preţuri 2

I. PRODUSE AGRICOLE 3

Grâu ... 100; Orz ... 100; Secară ... 60; Linte ... 100; Mazăre ... 80; Ovăz ... 30; Fasole agăţătoare ... 100; Mac ... 150; Muştar... 150.

VII.   SALARII

    Muncitor la munca câmpului cu întreţinerea: pe zi 25.
    Zidar cu întreţinerea: pe zi 50.
    Decorator cu întreţinerea: pe zi 150.
    Fierar cu întreţinerea: pe zi 50.
    Păstor cu întreţinerea: pe zi 20.
    Marinar fluvial cu întreţinerea: pe zi 50.
    Plata unui lucrător în aramă pentru figuri şi statui: de fiecare livră câte 4; pentru fiecare obiect câte 6.
    Scrib, pentru o sută de rânduri de cel mai bun scris: 25; pentru o sută de rânduri scris obişnuit: 20.
    Profesori de matematică, lunar, de băiat: 75.
    Învăţător, lunar, de băiat: 50.
    Profesor de greacă sau latină şi de geometrie, lunar, de băiat. 200.
    Sofist: 250.

(Der Maximaltarif des Diocletian, herausgegeben von Th. Mommsen, Berlin, 1893)

    1  Rigiditatea sistemului, care nu ţinea seama de particularităţile locale şi de deosebirile dintre diferitele forme de comerţ a contribuit la ineficacitatea edictului.
    2  Preţurile sunt date în denari, care probabil nu reprezintă decât 1/25 din valoarea monedei sub Nero.
    
3  Unitatea de măsură este de 17,51 litri.

Colonatul în legislaţia târzie 

 I

    Acela la care va fi găsit un colon străin trebuie nu numai să-l aducă la locul lui de origine, dar să şi plătească impozitele datorate de el pentru intervalul respectiv1. Iar colonii care ar încerca să fugă se cuvine să fie puşi în lanţuri, ca sclavii, şi siliţi, drept pedeapsă, să îndeplinească munci de care sunt scutiţi oamenii liberi. Dat la 30 octombrie, consuli2 fiind Hilarianus şi Pacatianus.

(Codicele Teodosian, V, 9, 1)

II

    Împăratul Constantius Augustus către Dulcitius, consularul provinciei Aemilia3. Dacă cineva vrea să vândă sau să doneze un domeniu, nu poate printr-o simplă înţelegere între doi particulari să-şi păstreze colonii ca să-i mute în altă parte. Căci cei care-i socot folositori pe coloni trebuie sau să-i păstreze împreună cu domeniile respective, sau să-i lase spre a fi altora de folos, dacă ei singuri au pierdut nădejdea de a mai scoate un câştig de pe urma domeniilor. Dat la 29 aprilie4, la Milano, în timpul celui de-al nouălea consulat al lui Constantius şi al celui de-al doilea consulat al lui Iulian5.

(Codicele lui Iustinian, XI, 48, 2)

III

    Împăratul Iustinian Augustus către prefectul pretoriului6, Ioan. Deoarece este nedrept ca pământul care a avut de la început coloni legaţi de glie să fie lipsit, ca să spunem aşa, de mădularele sale, şi întrucât colonii care se află pe alte pământuri pricinuiesc cele mai mari pagube stăpânilor lor, am hotărât ca, după cum nimeni nu poate să scape de condiţia sa de curial7 prin scurgerea timpului, tot aşa şi cel care este legat de pământ să nu-şi poată revendica libertatea prin trecerea timpului, ci să rămână colon fixat şi legat de glie, oricât de multă vreme ar fi trecut sau chiar dacă a exercitat timp îndelungat o meserie. Iar dacă a încercat să se ascundă sau să plece, să fie considerat ca un sclav fugar care se fură pe sine însuşi8, prin manevre frauduloase, şi să rămână legat de situaţia sa de colon, împreună cu urmaşii săi, plătind şi impozitele respective, fără a avea vreodată dreptul de a deveni liber9.

(Codicele lui Iustinian, XI, 45, 23)

    1  Această celebră constituţie imperială care îi leagă pe coloni de glie a fost dată de împăratul Constantin în anul 332 d.Hr.
    2  Spre sfârşitul Imperiului Roman funcţia de consul era pur onorifică şi servea doar la datarea anilor.
    
3  Din Italia.
    
4  357 d.Hr.
    
5  Nepotul lui Constantius şi viitorul împărat.
    
6  Iniţial, comandantul gărzilor împăratului ; cu vremea ajunge un înalt funcţionar civil.
    
7  Și curialii fuseseră fixaţi tot de Constantin.
    
8  În dreptul roman, sclavul fiind socotit un lucru, se considera că atunci când fuge el fură un obiect stăpânului său.
    
9  Această Constituţie datează din anii 531–534 d.Hr.

Edictul de la Milan

                        Prin hotărârea din anul 313, creştinismul devine o religie legal admisă, egală în drepturi cu cultele păgâne.

    Și în trecut – fiind de părere că nu trebuie îngrădită libertatea credinţei, ci fiecare să aibă dreptul de a practica cultul pe care îl va voi şi găsi cu cale – am dat ordin ca fiecare, şi mai cu seamă creştinii, să aibă voie să-şi păstreze credinţa pe care şi-au ales-o. Dar, întrucât în ordonanţa prin care li s-a acordat această permisiune, erau înşirate multe şi diferite condiţii, poate că tocmai datorită acestora unii dintre ei au renunţat foarte curând să mai practice religia lor.
    Când am sosit cu bine la Milan, noi, împăratul Constantin şi cu împăratul Licinius, şi am chibzuit cu toţii ce este în folosul statului şi duce la buna sa stare, printre alte dispoziţii generale folositoare, sau mai degrabă ca lucru de căpetenie, am hotărât, în privinţa cultului religios, să le dăm atât creştinilor, cât şi celorlalţi libertatea de a profesa religia pe care ar dori-o, pentru ca divinitatea şi fiinţa cerească, oricare ar fi ea, să ne fie favorabilă şi binevoitoare nouă şi supuşilor noştri (s.n.). Căci lucrul acesta corespunde situaţiei vremurilor noastre, ca fiecare să aibă libertatea de a-şi alege, după voia sa, o divinitate şi de a se închina ei.

(Eusebiu, Istoria bisericească, X, 5, 2–5)

Erezii şi mişcări sociale la sfârşitul imperiului

    ... n-ai fi ţinut1 atât de mult la unitatea întregii biserici şi nici nu te-ai fi adresat cu astfel de vorbe colonilor tăi din Africa, aşezaţi chiar în regiunea unde a luat naştere nebunia donatiştilor, adică în mijlocul Numidiei consulare2...
    Unitatea bisericii este acum zdruncinată3; de aceea noi apelăm la legile statului, împotriva acţiunilor necinstite ale oamenilor voştri – ca să nu spun ale voastre –, iar cireumeelionii4 sunt şi ei înarmaţi împotriva acestor legi, pe care le dispreţuiesc cu aceeaşi patimă cu care le-au îndreptat împotriva voastră, atunci când îşi făceau de cap5. Unitatea bisericii s-a zdruncinat; urmarea e că ţăranii se ridică cu îndrăzneală împotriva proprietarilor la care lucrează, iar sclavii fugari nu numai că îi părăsesc pe stăpânii lor – contrar învăţăturii apostolilor – dar îi şi ameninţă; mai mult chiar, au loc atacuri şi acţiuni de jaf la îndemnul şi sub conducerea confesorilor voştri, care îndeamnă către aceste acţiuni; ei sunt mândria voastră la oficierea liturghiei şi tot ei varsă sângele altuia pentru slava lui Dumnezeu. Deoarece lumea vă vorbeşte de rău, voi făgăduiţi ca din banii strânşi de la diferitele colecte să daţi înapoi foştilor proprietari lucrurile jefuite, dar nu vă vine la socoteală să vă ţineţi de cuvânt, ca să nu fiţi nevoiţi a vă opune eu hotărâre unei fărădelegi pe care preoţii voştri o socotesc drept un lucru necesar.
    Ei se laudă cu vechile lor isprăvi – dinainte de apariţia legii prin care vă bucuraţi din nou de libertatea cultului6, – şi înşiră localităţile şi bisericile ocupate de ei, ca urmare a multor acte de silnicie şi a alungării oamenilor noştri. Lucrurile stând astfel, dacă v-aţi purta aspru cu ei, aţi da o dovadă de nerecunoştinţa faţă de binefăcătorii voştri.

(Sf. Augustin, Scrisori, 58, 2 ;  108, 18)

    1  Augustin se adresează senatorului Pammachius, în primii ani ai secolului al V-lea.
    2  De la Septimius Severus, Numidia forma o provincie separată.
    
3  Scrisoarea este adresată episcopului donatist al Cartaginei, pe nume Macrobius, şi a fost scrisă la finele lui 409 d.Hr.
    
4  Era un fel de călugări rătăcitori.
    
5  Erezia donatismului a început în anul 313 d.Hr. Ea continuă o tendinţă care s-a observat la ereziile din secolele al II-lea şi al III-lea, în special la aceea a montaniştilor. Deşi agonisticii au fost înfrânţi în mai multe rânduri de armatele romane, mişcarea renăştea mereu, continuând să existe mai bine de un secol.
    
6  În anul 409 d.Hr., împăratul Honoriu dăduse libertate religioasă donatiştilor, dar a revocat-o în anul următor. Scrisoarea lui Augustin datează tocmai din intervalul acesta de toleranţă.