Pătrunderea elenismului la Roma

Un discurs al lui Cato împotriva luxului şi a influenţei greceşti

     Tribunii M. Fundanius şi L. Valerius au prezentat1 plebei un proiect de abrogare a legii Oppia. În timpul consulatului lui A. Fabius şi Tib. Sempronius2, în focul cel mai mare al războiului punic, tribunul C. Oppius făcuse propunerea ca nici o femeie să nu posede mai mult decât o jumătate de uncie3 de aur, să nu poarte haine împestriţate şi nici să nu călătorească cu trăsura prin Roma sau prin orice alt oraş, sau la o distanţă mai mică de o mie de paşi de ele, exceptând participarea la procesiunile religioase. Tribunii M. şi P. Iunius Brutus apărau legea Oppia, declarând că nu vor îngădui abrogarea ei; mulţi aristocraţi s-au ridicat şi au vorbit în sprijinul sau împotriva propunerii; Capitoliul se umpluse de o mulţime de oameni, care sprijineau sau respingeau legea. Pe femei nu le-au putut reţine în casă nici îndemnurile altora, nici propria lor sfială şi nici porunca soţilor; ocupând toate străzile oraşului şi căile de acces spre for, ele îşi rugau soţii care se îndreptau într-acolo să le permită şi lor recăpătarea vechilor podoabe, de vreme ce statul înfloreşte, iar averea particularilor creşte şi ea pe zi ce trece4. Numărul femeilor creştea de la o zi la alta, căci ele se adunau şi din orăşele, şi din aşezările mai mici. Curând au ajuns cu îndrăzneala până acolo încât au început să asalteze cu rugăminţi pe consuli, pretori şi alţi magistraţi. Dar au găsit în persoana unuia dintre consuli, pe nume M. Porcius Cato, un om neînduplecat, care a vorbit astfel în favoarea legii propuse spre abrogare: „... Strămoşii noştri nu au îngăduit femeilor să încheie nici un act juridic, fie el şi de natură privată, fără consimţământul tutorelui; ei au hotărât ca femeile să stea sub autoritatea părinţilor, a fraţilor şi a soţilor; noi, în schimb, dacă o vor zeii, îngăduim ca ele să ia parte la treburile publice, şi să se amestece în for, în adunările publice şi în alegeri. Căci ce altceva fac ele pe străzi şi la răscruci, decât să pledeze în favoarea propunerii tribunilor şi să ceară abrogarea legii ? ... Adesea m-aţi auzit plângându-mă de cheltuielile femeilor, adesea de cele ale bărbaţilor, nu numai în calitate de simpli particulari, dar şi ca magistraţi5; cele două vicii, lăcomia şi risipa, care macină statul, sunt molime care au distrus toate marile imperii6. Cu cât e mai bună şi mai fericită soarta statului nostru şi cu cât creşte imperiul, – căci am trecut acum chiar în Grecia şi Asia, ţinuturi pline de tot felul de vicii atrăgătoare, şi am întins mâinile după comori regeşti, – cu atât mă cuprinde groaza că acele lucruri ne-au cucerit mai mult ele pe noi decât noi pe ele. Credeţi-mă, statuile din Siracuza7 au venit în oraş ca duşmani. îi aud de acum pe prea mult lăudând şi admirând podoabele arhitectonice din Atena şi Corint şi râzând de figurile de lut ale zeilor romani, puse pe frontoanele templelor. Eu îi prefer pe aceşti zei favorabili nouă şi nădăjduiesc că aşa vor rămâne şi de azi înainte, dacă o să-i lăsăm la locul lor. Pe vremea strămoşilor noştri, Pirus a încercat prin trimisul său Cineas8 să câştige nu numai pe bărbaţi, dar şi femeile. Legea Oppia, pentru combaterea luxului la femei, nu fusese încă propusă; totuşi, nici o femeie n-a primit vreun cadou. Care credeţi că a fost cauza ? Aceeaşi care a făcut ca strămoşii noştri să n-aibă nevoie de o astfel de lege; nu exista nici un fel de lux care să trebuiască să fie combătut. După cum e nevoie să se cunoască bolile înaintea leacurilor, tot aşa mai întâi au luat naştere poftele, iar apoi legile care să le îngrădească ... După douăzeci de ani de la votare, legea a fost abrogată9.

(Titus Livius, De la întemeierea Romei, XXXIV, 1–48)

Cato învaţă greceşte la bătrâneţe

    De altfel, se povesteşte că el s-ar fi apucat foarte târziu să-şi însuşească cultura greacă. Luând în mâini cărţile grecilor la o vârstă cât se poate de înaintată, a folosit mai puţin din studiul lui Tucidide şi mai mult din cuvântările lui Demostene, ca fiind un model de artă oratorică. Scrierile lui Cato sunt, desigur, îndeajuns de înfrumuseţate cu maxime10 şi anecdote greceşti, iar între sentinţele şi vorbele sale de duh se pot găsi multe care au fost traduse cuvânt cu cuvânt.

(Plutarh, Viaţa lui Cato cel Bătrân, 2)

     1   În anul 195 î.Hr.
    2   În anul 215 î.Hr., în timpul celui de-al doilea război punic.
    3   Echivalează cu 13,64 g.
    4   Evenimentele se petrec după sfârşitul războiului punic.
    5   Cu ocazia jocurilor pe care le dădeau.
    6   Cato credea că mărirea şi decăderea unui stat depind de starea morală a cetăţenilor săi.
    7   Cucerită în 212 î.Hr. de Glaudius Marcellus.
    8   După victoria de la Ausculum din 279 î.Hr., Pirus l-a trimis pe Cineas să încheie pacea la Roma, dar senatul a refuzat aceasta.
    9   Până la urmă, adversarii legii şi-au impus punctul de vedere.
    10  Cato a fost şi autorul unei culegeri de sentinţe, care nu s-a păstrat însă.

Începuturile literaturii latine

Lăudăroşeniile unui militar fanfaron

    Pyrgopolinices1 (Plecând de acasă): Aveţi grijă ca scutul meu să strălucească mai tare decât razele soarelui pe un cer senin, pentru ca, atunci când va fi nevoie, în toiul luptei, să-i ia duşmanului vederea cu scânteierea lui. Căci vreau să alin necazul paloşului meu: să nu se plângă şi să nu-şi piardă tot curajul fiindcă îl las să stea la şoldul meu de atâta timp fără să lucreze, în timp ce el, sărmanul, arde de nerăbdare să facă din duşmani tocană. Dar unde-mi este Artotrogus ?
    Artotrogus2 : Se găseşte aici, lingă un bărbat viteaz, bogat şi frumos ca un rege: un războinic... Nici zeul Marte n-ar îndrăzni să pomenească de isprăvile lui sau să le compare cu ale tale.
    Pyrgopolinices: Nu-i el acela pe care l-am salvat în Câmpiile Gărgăriţelor, unde comanda supremă o avea Bumbomachides Clutumistari-dysarchides3, nepotul zeului Neptun ?
    Artotrogus: Îmi aduc aminte; tu vorbeşti de acela cu armele de aur, ale cărui legiuni le-ai împrăştiat dintr-o suflare, cum face vântul cu frunzele sau cu trestia de pe acoperişuri.
    Pyrgopolinices: Pe Pollux, aceasta este un fleac !
    Artotrogus: Pe Hercule, sigur că nu-i nimic în comparaţie cu celelalte isprăvi de ale tale... (Aparte) pe care nu le-ai făcut niciodată. (Ieşind în faţa scenei şi adresându-se publicului.) Dacă cineva a văzut un mincinos mai neruşinat decât acest om sau un lăudăros mai mare decât el, aceluia mă leg să-i fiu sclav. Dar ce-i al lui, e al lui; mâncarea de măsline care se mănâncă la el este o nebunie.
    Pyrgopolinices: Unde eşti ?
    Artotrogus: Iată-mă. Dar elefantului din India cum i-ai rupt braţul cu o lovitură de pumn ?
    Pyrgopolinices: Cum braţul ?
    Artotrogus: Nu, am vrut să spun coapsa.
    Pyrgopolinices: Nici măcar nu m-am ostenit prea mult.
    Artotrogus: Pe cinstea mea, dacă te-ai fi sforţat mai tare, braţul tău ar fi străbătut pielea, stomacul şi gura elefantului.
    Pyrgopolinices: Să lăsăm acum acestea.
    Artotrogus: Zău că nu merită osteneala să mi le povesteşti mie, care-ţi cunosc isprăvile. (Aparte.) Stomacul este cauza tuturor acestor necazuri ; urechile mele trebuie să înghită tot ce spune, ca să nu mi se lungească de foame şi trebuie să dau crezare tuturor minciunilor lui.
    Pyrgopolinices: Ce spuneam eu ?
    Artotrogus: ştiu de-acum ce vrei să spui ; este adevărat şi îmi aduc aminte.
    Pyrgopolinices: Atunci ce-i ?
    Artotrogus: Tot ce vrei.

    Pyrgopolinices : Ai... ?
    Artotrogus: Știu, ai nevoie de tăbliţe. Am şi un condei.
    Pyrgopolinices: Îmi ghiceşti toate gândurile.
    Artotrogus: Se cuvine ca eu să-ţi cunosc firea şi să-mi dau osteneala să-ţi ghicesc toate dorinţele.
    Pyrgopolinices: Îţi aduci aminte... ?
    Artotrogus : Îmi amintesc: într-o singură zi ai omorât o sută cincizeci de oameni în Cilicia, o sută în Scitolatronia, treizeci de sarzi şi şaizeci de macedoneni.
    Pyrgopolinices : Cât face asta în total ?
    Artotrogus: Șapte mii!
    Pyrgopolinices: Atâta trebuie să fie; socoteşti bine.
    Artotrogus: N-am nici un fel de însemnări scrise, totuşi le ţin minte.
    Pyrgopolinices: Ai o memorie foarte bună.
    Artotrogus: Mâncarea bună mi-o împrospătează.
    Pyrgopolinices: Lucrează cum ai lucrat şi până acum şi vei avea de mâncare tot timpul. Vei fi totdeauna primit la masa mea.
    Artotrogus: Ei, şi în Capadocia, unde ai fi omorât dintr-o singură lovitură cinci sute de duşmani, dacă nu-ţi era sabia tocită ?
    Pyrgopolinices: Deoarace erau nişte pârliţi de pedestraşi, le-am cruţat viaţa.
    Artrotrogus: La ce bun să-ţi mai spun ceea ce ştiu toţi oamenii, că există un singur Pyrgopolinices pe pământ care e de neînvins şi îi întrece pe toţi prin vitejie, frumuseţe şi fapte strălucite. Toate femeile te iubesc, şi pe drept cuvânt, fiindcă eşti atât de frumos. De pildă acelea care m-au oprit, trăgându-mă de manta.
    Pyrgopolinices: Și ce ţi-au spus ele ?
    Artotrogus: Mă întrebau: „Bărbatul acesta nu-i Ahile ?” – mi-a spus una. „Ba este fratele său” – i-am răspuns. Atunci cealaltă a zis: „Pe cinstea mea că-i frumos şi ce înfăţişare! Cât de bine îi stau buclele! Fericite sunt femeile care-l cunosc”.
    Pyrgopolinices: Chiar aşa vorbeau ?
    Artotrogus: Păi nu m-au implorat ele să te plimb astăzi pe acolo, ca pe o icoană sfântă ?
    Pyrgopolinices: Mare nenoroc să fii un om prea frumos.
    Artotrogus: Și, totuşi, aşa este; sunt insuportabile; mă roagă, îmi fac curte, mă imploră să le îngădui a te vedea; vor să te duc la ele, încât nu mai am timp să mă ocup de treburile tale.
    Pyrgopolinices: Îmi pare că e timpul să mergem în piaţă, ca să plătesc banii mercenarilor tocmiţi ieri. Căci regele Seleucus4 m-a rugat foarte tare să-i adun nişte mercenari pe care să-i iau cu leafă. Astăzi am hotărât să mă ocup de treburile regelui.
    Artotrogus: Atunci să mergem.
    Pyrgopolinices (Către suită): Urmaţi-mă.

(Plaut, Militarul fanfaron, scena I)

Plângerile unui avar nenorocit5

    Euclion6: S-a isprăvit cu mine ! Sunt pierdut! Am murit. Încotro să alerg ! Încotro să nu alerg ? Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el ! Pe cine ? şi cine s-o facă ? Nu ştiu, nu văd nimic, umblu ca un orb. Încotro ? Unde sunt şi cine sunt ? Pe acestea nu sunt în stare să le judec cu mintea mea. Vă rog pe voi, vă implor, vă conjur, veniţi-mi în ajutor şi arătaţi-mi pe cel ce mi-a răpit ulceaua cu bani ! (Către public.) Ce spui ? Sigur că te cred ; te văd după faţă că eşti om cinstit. Ce este ?
    De ce râdeţi ? Vă cunosc pe toţi. Sunt mulţi hoţi printre voi, ascunşi în haine albe ca zăpada7, care stau cuminţi ca nişte oameni cinstiţi ! Vai. nimeni n-o are ? M-ai omorât ! Spune-mi, cine o are ? Nu ştii ? Vai mie, sărman de mine, sunt mort ! Sunt mort de-a binelea, ajuns cum nu se poate mai rău ; atâtea rele, supărări şi lacrimi mi-a adus ziua de azi, chiar dacă nu pun la socoteală foametea şi sărăcia! Sunt Omul cel mai nenorocit de pe pământ. Căci ce-mi mai trebuie viaţa, când am pierdut tot aurul pe care l-am păzit cu atâta grijă! M-am furat singur pe mine, lipsindu-mă de toate plăcerile şi chiar de lucrurile trebuincioase. Alţii se vor bucura acum, folosindu-se de nenorocirea şi paguba mea. Este peste puterile mele să rabd aşa ceva.

(Plaut, Aulularia8, scena IX)

     1  Tipul mercenarului, necunoscut lumii romane de atunci, este preluat din piesa grecească care i-a servit ca model autorului; mercenarii, care formează majoritatea armatelor elenistice târzii, sunt figuri caracteristice ale epocii; numele bombastic „cuceritorul zidurilor oraşelor” serveşte şi el la caracterizarea eroului, mărind efectul comic al laudelor acestui „invincibil cuceritor de cetăţi”.
    2   Parazitul, care mânca la mesele celor bogaţi, distrându-i în schimb pe oaspeţi şi făcând servicii stăpânului casei, este un personaj des întâlnit în comediile greceşti. şi el are un nume caracteristic „mâncătorul de pâine”.
    3   Lungimea numelor şi caracterul lor nelatin produceau un efect comic.
    4   Rege elenistic; fără precizare, fiindcă se urmăreşte doar sugerarea relaţiilor înalte pe care le are eroul.
    5   Piesa din care face parte fragmentul a servit drept model pentru Avarul lui Moliere.
    6   Avarul descoperise cu câteva clipe mai înainte că i s-a furat ulceaua cu bani pe care o îngropase în pământ.
    7   Veşmânt purtat de persoanele onorabile, cu stare.
    8   Adică „comedia ulcelei”.

LITERATURA ÎN EPOCA LUI AUGUST

Lauda Italiei1 

    Dar nici ţara mezilor, atât de bogată în păduri,
    nici frumosul Gange şi nici râul Hermus2 cu apele tulburi de atâta aur
    nu se pot lua la întrecere cu minunatele locuri ale Italiei; nici Beoţia, nici India
    şi nici toată Panchaia3, bogată în nisipuri cu tămâie.
    Aceste locuri n-au fost arate de tauri care varsă foc pe nări,
    nici n-au fost semănate cu dinţii hidrei celei mari
    şi nici n-au rodit o pădure de războinici cu lance şi coif4;
    ci ele se umplu de grâne bogate şi de licoarea lui Bacchus cea de pe Muntele Massicus5;
    măslini şi turme grase acoperă al lor pământ.
    Dintr-o parte se avântă pe câmpie calul cel războinic, cu capul în sus,
    dintr-altă parte, o Clitumne6, vin turmele albe şi taurul, jertfa cea mai de seamă;
    adesea ele, după ce s-au scăldat în apele tale sfinte,
    au dus la templele zeilor7 triumfurile romane.
    Aici e totdeauna primăvară, iar vara dăinuieşte şi în alte luni decât ale ei;
    oile nasc de două ori pe an, iar copacii dau de două ori rod.
    În schimb8, lipsesc tigrii cei furioşi şi neamul crud al leilor;
    omagul nu-i înşeală pe cei ce îl culeg,
    nici şerpii cei solzoşi nu-şi târăsc inelele uriaşe pe pământ, ca în alte părţi,
    şi nu se încolăcesc după ce s-au târât.
    Mai pune la socoteală atâtea oraşe strălucite, lucrările făcute de stăpânire,
    atâtea aşezări clădite de mâna omului pe stânci abrupte
    şi râuri care curg pe lângă ziduri vechi.
    Mai e nevoie să amintesc Marea de Sus şi pe cea de Jos9, care scaldă ţara noastră ?
    Sau lacurile ei atât de mari ? Pe tine, Larius, care eşti cel mai întins, şi pe tine,
    Benacus10, cu valurile mari şi năprasnice ca ale unei mări ?
    Sau să amintesc porturile şi digurile Lacului Lucrinus11,
    sau marea înfuriată care se izbeşte cu mare vuiet,
    acolo unde apele portului Iulius răsună îndelung din pricina mării respinse
    şi unde Marea Tireniană năvăleşte în apele Lacului Avernus ?
    Tot Italia mai are râuri de argint şi mine de aramă,
    iar aurul ei a curs din multe vine.
    Ea a zămislit un neam de bărbaţi zdraveni: marsii şi tineretul sabin12,
    pe ligurii deprinşi cu nevoile şi pe volscii înarmaţi cu lănci,
    ea l-a dat pe Decius13, pe Marius şi pe vestitul Camillus,
    pe Scipionii încercaţi în războaie şi pe tine, Caesar, cel mai mare dintre toţi14,
    care, fiind acum învingător la capătul Asiei,
    îl ţii departe de oraşele romane pe indianul15 cel fără de putere.
    Te salut, neîntrecută dătătoare de roade, pământ al lui Saturn16,
    slăvită născătoare de eroi; în cinstea ta încep să cânt
    un vechi şi glorios meşteşug şi îndrăznesc să dau drumul izvoarelor sfinte ale poeziei,
    cântând, prin oraşele romane, stihurile poetului din Ascra17.

(Vergiliu, Georgicele, II, 136–176)

     1  Poetul descrie frumuseţile Italiei pentru a-i determina pe romani să-şi reia vechea ocupaţie de agricultori, potrivit programului lui August.
    2  Râu în Asia Mică, al cărui afluent era celebrul Pactol, cu nisip aurifer.
    3  Insulă legendară.
    4  Aluzie la legenda lui Iason, care, pentru a obţine lâna de aur, a arat o câmpie şi a semănat-o cu dinţii unui balaur. Pe dată au răsărit şiruri întregi de duşmani înarmaţi, pe care eroul i-a doborât. Autorul pune în opoziţie fertilitatea miraculoasă a unor regiuni devenite legendare cu rodnicia firească a pământurilor Italiei.
    5  Regiune renumită prin vinurile ei.
    6  Afluent al Tibrului.
    7  Generalii biruitori erau traşi de cai albi şi precedaţi de tauri albi care urmau să fie jertfiţi.
    8  Chiar dacă are avantajele unei clime calde, nu are neajunsurile ei.
    9  Adriatica şi Marea Tireniană.
    10  Lacurile Como şi Garda.
    11  Agrippa a legat Lacul Avernus din interiorul continentului de Laguna Lucrinus, care comunica cu marea. Astfel se putea ajunge de pe mare în interiorul ţării.
    12  Populaţii foarte războinice.
    13  Decius Mus, consul în anul 340 î.Hr. Potrivit unei legende, şi-ar fi jertfit viaţa pentru a asigura victoria contra latinilor.
    14  August este prezentat ca o încununare a întregii evoluţii istorice a romanilor.
    15  O exagerare: în realitate, August a reprimit de la părţi steagurile pierdute de Crassus.
    16  Italia şi, în special, Laţiul erau considerate pământuri ale lui Saturn.
    17  Vergiliu îl imită pe Hesiod, autorul lucrării Munci şi zile, care era originar din Ascra (Beoţia).

 

LITERATURA ÎN EPOCA LUI AUGUST

Subiectul Eneidei

    Când faptele de arme şi eroul1 care, alungat de soartă de pe ţărmurile Troiei,
    A venit în Italia, pe malurile unde se află oraşul Lavinium.
    Mult timp a fost purtat de colo până colo, pe mare şi pe uscat,
    prin voinţa zeilor şi datorită mâniei crudei Iunona2, cea care nu uită nimic;
    a pătimit multe şi în război până să întemeieze Oraşul
    şi să-i aducă acolo pe zeii săi în Laţiu; de aici îşi trag obârşia neamul latin,
    strămoşii noştri din Alba Longa şi zidurile înalte ale Romei.

(Vergiliu, Eneida, I, 1–7)

      1  Enea, care simbolizează tipul romanului ideal.
    2  Iunona (Hera) îl persecuta pe erou, fiindcă ea ţinuse partea. grecilor în războiul troian. Afară de aceasta, fiind protectoarea Cartaginei, pe care ar fi vrut s-o vadă stăpână a lumii, ea se împotrivea întemeierii oraşului Roma.

Misiunea Bornei1

    Alţii – cred eu – vor dăltui cu mai multă măiestrie statui de aramă
    care parcă trăiesc2 şi vor ciopli mai frumos din marmură chipuri vii;
    alţii vor cuvânta mai bine la judecăţi, mai bine
    vor măsura cu ajutorul compasului mişcările cereşti şi vor descrie astrele.
    Romane, ia aminte: să stăpâneşti popoarele sub puterea ta;
    îndeletnicirea ta va fi să impui tuturor pacea,
    să-i cruţi pe cei supuşi şi să-i birui pe cei trufaşi.

(Vergiliu, Eneida, VI, 847–853)


     1  În aceste versuri celebre, Vergiliu îmbracă într-o haină poetică şi justifică întinderea Imperiului Roman. Arătând că romanilor le revine conducerea lumii, chiar dacă grecii le sunt superiori prin cultură, el se integrează cu totul în programul politic al lui August.
    2  Adică grecii..

LITERATURA ÎN EPOCA LUI AUGUST

Către republică1

    O corabie ! alte valuri te vor târî din nou în larg.
    Ce faci ? întoarce-te în port.
    Nu vezi că
    îţi lipsesc vâslele din amândouă părţile,
    iar catargul frânt de vântul cel repede din Africa
    şi vergele gem; carena, lipsită de odgoane,
    abia mai ţine la izbiturile
    mării tot mai vijelioase.
    Nu mai ai o pânză întreagă.
    Nu mai ai zei2 la care să te rogi când te copleşeşte nenorocirea,
    deşi eşti lemn de brad din Pontus3,
    fiică a unei nobile păduri,
    te făleşti zadarnic cu obârşia şi numele tău;
    corăbierul înspăimântat nu se mai încrede în pupa ta zugrăvită.
    Păzeşte-te deci,
    dacă nu vrei să ajungi o jucărie a vânturilor.
    Tu, care odinioară erai cauza mâhnirilor şi necazurilor mele,
    iar acum dragostea şi marea mea grijă,
    fereşte-te de valurile mării4
    care se întinde printre Cicladele strălucitoare5.

(Horaţiu, Ode, I, 14)

     1  Această odă, scrisă probabil înainte de bătălia de la Actium, compară statul cu o corabie. Recomandaţia poetului este ca statul să nu se mai avânte în viitoarea luptelor civile, unde s-ar putea scufunda, ci să se întoarcă în port, la loc sigur.
    2  Zeii protectori ai corăbiei, care erau sculptaţi pe pupă.
    3  Era cel mai bun pentru corăbii.
    4  Regiune periculoasă pentru navigaţie.
    5  Datorită marmurei din insule (de exemplu, Paros).

Monumentul1

    Mi-am durat un monument mai trainic decât arama
    şi mai înalt decât piramidele faraonilor,
    pe care nu-l pot nimici nici ploile care rod totul, nici năvalnicul Aquilon2,
    nici şiragul nesfârşit al anilor şi curgerea timpului.
    Nu voi muri cu totul; o mare parte din mine
    va scăpa de Libitina3; voi creşte necontenit, rămânând
    mereu tânăr datorită laudelor urmaşilor mei, cât timp
    preotul, împreună cu fecioara cea tăcută4 se vor urca pe Capitoliu.
    Se va spune despre mine că, născut acolo unde vuieşte Aufidus5 cel năvalnic
    şi unde Daunus6, sărac în ape, a domnit peste neamuri de ţărani,
    eu, ajuns din om umil7 maestru vestit,
    eu primul am adus versul eolic în poezia lirică latină.
    Mândreşte-te, aşa cum se cuvine, cu meritele mele.
    o, Melpomene8, şi încinge-mi, binevoitoare, părul cu laurul delfic,

(Horaţiu, Ode, IU, 30)

     1  În această poezie, care constituie epilogul primelor trei cărţi de ode, autorul, conştient de marele său dar poetic, afirmă trăinicia operei lui, arătând că are meritul de a fi introdus în literatura latină metrul liric grecesc.
    2  Vânt de nord.
    3  Adică de moarte; Libitina era zeiţa funerarilor.
    4  Marea vestală care-l însoţea pe preot; ea mergea tăcută, în mijlocul unui cortegiu care cânta.
    5  Râu din Apulia, patria poetului.
    6  Rege legendar care ar fi domnit în Apulia, regiune săracă în ape.
    7  Tatăl poetului fusese libert.
    8  Muza cântecului; reprezintă poezia lirică.

LITERATURA ÎN EPOCA LUI AUGUST

Aspecte din viaţa privată a romanilor în opera lui Marţial

    I. 10.
    Gemellus umblă să ia în căsătorie pe Maronilla;
    el doreşte lucrul acesta, insistă, o roagă şi-i face daruri.
    Este oare chiar atât de frumoasă ? Dimpotrivă, mai urâtă
    ca ea nici nu se află.
    Atunci ce-l atrage şi ce-i place la dânsa ? Faptul că tuşeşte1.
    I. 38.
    Poeziile pe care le reciţi, Fidentinus, sunt ale mele ;
    dar când le reciţi atât de prost, încep să fie ale tale2.
    I. 47.
    Până nu de mult Diaulus era medic, acum e cioclu;
    ce face acum ca cioclu făcea şi ca medic3.
    I. 95.
    Tu strigi tot timpul, tu îi întrerupi pe avocaţi, Aelius:
    dar nu o faci degeaba, căci primeşti bani ca să nu taci.
    11.27.
    Când Selius4 îşi întinde mrejele pentru o masă bună,
    ia-l cu tine ca să aplaude, fie că reciţi în public, fie că pledezi un proces;
    „Bine spus ! Ce forţă ! Ce uşurinţă ! Ce om iscusit ! Bravo ! Minunat !”
    „Asta am vrut ! ţi-ai câştigat masa, taci acum.”
    IV. 8.
    În primele două ceasuri5 obosesc clienţii6 ;
    în ceasul al treilea îşi văd de treabă avocaţii ;
    la Roma, diferitele munci durează până la ora a cincea7,
    într-a şasea se odihnesc cei obosiţi, iar la şapte se termină toate:
    de la opt la nouă au loc exerciţiile în sălile de gimnastică ;
    în ceasul al nouălea trebuie să ne aşezăm la masa de seară8 ;
    la zece este timpul pentru versurile mele, Euphemus9,
    când prin grija ta se pregătesc mâncăruri ca ale zeilor,
    iar bunul nostru împărat se recreează bând nectar divin10
    dintr-o cupă mică, pe care o ţine cu mâna sa puternică.
    În ceasul acela ascultă glumele mele; muza mea se teme
    să meargă cu pasul îndrăzneţ la Iupiter11, chiar de dimineaţă.
    V. 43.
    Thais are dinţii negri, Laecania are dinţii albi ca zăpada;
    care să fie explicaţia ? Aceasta din urmă i-a cumpărat,
    pe când prima îi are pe ai săi.
    81.  
    Dacă eşti sărac, vei rămâne totdeauna sărac, Aemilianus;
    bogăţiile sunt acum doar pentru cei bogaţi.
    VIII. 74.
    Acum eşti gladiator, iar mai înainte ai fost oculist.
    şi ca medic ai făcut acelaşi lucru ca şi acum12.

    1  De aceea pretendentul la mâna ei speră să o moştenească.
    2  E vorba de un poet prost, care se împăuna de obicei cu versurile lui Marţial.
    3  Adică îi îngropa pe pacienţi.
    4  Un parazit care trăia pe socoteala celor bogaţi.
    5  La Roma, orele se numărau diferit iarna şi vara. Astfel prima oră dura iarna între 7–8,15, iar vara între 4,30–5,45.
    6  Clienţii veneau dimineaţa să-şi salute patronul.
    7  Ora a cincea era rezervată pentru masa de prânz.
    8  Masa de seară dura cel mai mult la romani.
    9  Majordomul împăratului Domiţian.
    10  Mâncarea împăratului este asemuită cu   ambrozia şi   nectarul zeilor, fiindcă şi împăratul este asemuit cu un zeu.

    11  Poetul l-a linguşit pe Domiţian în multe epigrame.
    12  Adică scotea cu forţa ochii pacienţilor.

Despre natura lucrurilor

Scopul poemului

    Voi începe să-ţi vorbesc şi să-ţi înfăţişez pe larg obârşiile lucrurilor, să-ţi arăt de unde se iscă orice lucru pe care natura îl creează, îl face să crească şi-l nutreşte, unde îl aduce aceeaşi natură din nou după moarte; în expunerea doctrinei noastre, noi obişnuim a numi aceste lucruri materii sau corpi zămislitori, sau seminţe ale lucrurilor, dându-le deopotrivă şi numele de corpuri prime, fiindcă într-însele cele dintâi se iscă totul.

(I, 51–56)

    Astfel, nemulţumiţi de a cunoaşte numai cauzele lucrurilor de sus, de a şti cum se fac mişcările soarelui şi ale lunii şi prin ce putere se împlineşte orice lucru pe pământ, trebuie să mai descoperim, printr-o judecată pătrunzătoare, din ce sunt alcătuite duhul şi natura sufletului şi ce sunt lucrurile a căror întâlnire îngrozeşte minţile noastre – trezite, dar slăbite de boală sau cufundate încă în somn –, în aşa fel încât credem că vedem şi auzim în faţă făpturi lovite de moarte şi cărora pământul le împresoară osemintele.

(I, 128–134)

Lumea există independent de zei

    Totuşi, împotrivindu-se acestei păreri1, unii filozofi, neştiutori ai însuşirilor materiei, cred că natura n-ar putea fără ajutorul zeilor să se potrivească atât de armonios nevoilor omului, pentru a face să se deosebească anotimpurile, pentru a da recoltele, pentru a deschide în sfârşit muritorilor toate aceste căi unde îi prinde şi îi conduce însăşi această călăuză a vieţii, plăcerea cea zeiască, plăcere care, prin ademenirea vicleşugurilor lui Venus, îi îmbie să se înmulţească, pentru a împiedica sfârşitul neamului omenesc. A-ţi închipui că binele muritorilor2 i-a călăuzit pe zei în crearea lumii înseamnă în toate privinţele, după cât se pare, să te rătăceşti departe de adevăr... voi cuteza, totuşi,. întemeiat numai pe simplul studiu al fenomenelor cereşti şi încă pe alte fapte, să susţin că lumea n-a fost nicidecum creată pentru noi printr-o voinţă cerească (s.a.).

(II, 167–181)

Sufletul este material

    Și după ce ţi-am făcut cunoscută natura elementelor alcătuitoare ale lumii, felurimea felurilor lor şi mişcarea veşnică ce le mână şi le face să se avânte de bunăvoie în văzduh, şi felul în care ele pot să creeze orice lucru, urmând mai departe cercetarea mea, este, pare-se, natura spiritului şi a sufletului aceea pe care trebuie să o desluşesc acum în versurile mele; trebuie să alungăm şi să dăm peste cap frica de Acheron3, care, pătrunzând până în adâncul omului, aruncă turbarea în viaţă, îi dă culoarea cernită a morţii şi nu mai lasă să fiinţeze nici o plăcere scurtă şi fără umbră.

(III, 31–40)

    În primul rând, eu spun că spiritul sau gândirea, cum e adesea numită, în care sălăşluiesc sfatul şi călăuza vieţii, este partea omului în acelaşi fel în care mâna, piciorul şi ochii sunt partea din întregul fiinţei vii.

(III, 94–97)

    Substanţa spiritului şi a sufletului este materială. Căci dacă noi o vedem ducând mădularele noastre înainte, smulgând trupul nostru somnului, făcând să ne schimbăm la faţă, îndreptând şi călăuzind întregul trup omenesc ; cum nici una din întâmplările sale nu pot avea desigur loc fără atingere şi nici atingere fără materie, nu trebuie oare să recunoaştem natura materială a spiritului şi a sufletului ?

(III, 162–168)

    1  Și anume că materia, respectiv atomii, se mişcă în univers, intrând în ' diferite combinaţii şi transmiţând mişcarea lor de la o particulă la alta.
    2  Este   argumentul   teologic   al   existenţei   unei   divinităţi   exterioare acestei lumi; a fost reluat în evul mediu de unii filozofi idealişti.
   3  Râul legendar, care, în credinţa celor vechi, forma hotarul de trecere pe lumea cealaltă.